Batranetea este locul de joaca preferat al acestor frici. Daca la alte varste pot fi amagite, trimise intr-un colt indepartat al rationalului, dar si al emotionalului, la senectute se dezlantuie si ii prind in jocul lor si pe cei din jur, pe cei care nu au ajuns, inca, acolo. 

Alzheimer-ul sau dementa senila se numara printre acele dovezi folosite de cel care se teme pentru a-si justifica frica. Aceasta boala inghite ca un cosmar care nu se mai sfarseste tot ce ii iese in cale: memoria celui in care se cuibareste, linistea celor care il iubesc pe cel in care se cuibareste, locuri, identitati, notiunea de timp si spatiu. Tocmai de aceea, orice scriere care se inspira din tenebrele lumii adjudecate de o astfel de boala, lasa un gust de tristete de netratat, chiar daca i se adauga note de umor, de ironie si autoironie.

Tanarul dramaturg italian Davide Carnevali si-a imaginat, in piesa “Variatiuni pe modelul lui Kraepelin”  un scenariu in care a implicat un tata si un fiu, pornind de la simptomele acestei boli. Abordarea sa nu se reduce, insa, la transformarile care se produc in viata si in structura interioara a bolnavului, ci are trimiteri si la memoria istorica, la instrainarea de propria istorie sau la reinterpretarea istoriei in cheie personala si la subiectivizarea unor evenimente care tin de concret si de exactitate temporala si spatiala. 

El insusi marturiseste: “Am scris un text despre posibilitatea reconstruirii istoriei. Este vorba despre istoria personala a unui om pe cale sa-si piarda parcursul logic al vietii si, prin urmare, propria identitate. Este istoria colectiva a unei Europe care, prinsa intre trecutul marcat de razboaie si actualitatea schimbarilor politice, este in cautarea propriei definitii.”

Textul lui Davide Carnevali este adus pe scena salii “Teatru la Cub” a Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi de catre regizorul Alexandru Dabija care colaboreaza cu Dragos Buhagiar pentru decoruri si cu Andrei Cozlac pentru conceptul video. 

Abordarea lui Dabija pune accent pe inversunare: inversunarea cu care personajul central, barbatul pierdut in mlastina Alzheimer-ului, isi apara falsele amintiri, inversunarea cu care celalalt barbat, cel mai probabil fiul sau, dupa cum reiese din desfasurarea de forte care lancezeste si ea in apele tulburi ale ambiguitatii, incearca sa isi faca tatal sa isi aminteasca adevaratul trecut si sa tina cu dintii de ultimele amintiri, inversunarea cu care acel iepure care, in diferite forme, dimensiuni si ipostaze devine personaj obsedant si dominant in poveste, acapareaza orice urma de trait.

Cele trei personaje din spectacolul “Variatiuni pe modelul lui Kraepelin” gandit de Alexandru Dabija, fara nume, intrucat poarta pe umeri povara “oricand-ului” si al “oricui-ului”, sunt interpretate de actorii de actori cu experienta, actori recunoscuti pentru versatilitatea lor scenica: Calin Chirila, Doru Aftanasiu si Ionut Cornila. 

Textul “Variatiunilor pe modelul lui Kraepelin” este unul compus din fragmente de istorie si denota, clar, interes teoretic din partea autorului pentru temele expuse. “Tema de fond care se regaseste in toate textele mele este problema limbajului, limbajul creeaza realitatea si manuirea limbajului trebuie sa fie in mod essential o reinterpretare a realitatii care sa ne determine modul de a percepe povestea”, subliniaza acesta.

Desi, schimbul de replici este unul de multe ori sec, intrerupt de pauzele necesare pentru a trece peste punctele de suspensie care subsujuga, pe alocuri, comunicarea dintre personaje, actorii nu au o misiune tocmai usoara. 

Calin Chirila ia in grija personajul central, batranul de care s-a lipit dementa senila, tocmai de aceea trecerile de la o stare la alta trebuie sa ii fie la indemana. Acesta strabate nostalgia, melancolia, incapatanarea de copil, irascibilitatea, isteria, veselia sau tristetea nejustificata, furia cu o forta care demosntreaza ca regizorul a facut alegerea potrivita. Omul sau este unul care se apropie de un capat de drum si intrevede nu doar crampeie din propria viata, ci si crampeie de istorie scrisa de altii, dar in care i-ar placea sa fie miez. Dumnezeu si Diavolul sunt prezente obligatorii in lupta sa  cu sine insusi, cu uitarea, cu degradarea biologica, cu acceptarea alteritatii. I se alatura in aceasta lupta, fortat de imprejurari, un fiu care si-ar dori un tata lucid in ultimii ani de viata, un fiu in a carui structura interioara se amesteca dragostea cu neputinta, rabdarea cu acceptarea si incapatanarea, interpretat de actorul Doru Aftanasiu cu note de previzibilitate.

Cel de al treilea personaj, strainul, omul din exterior care imbraca halatul de doctor, atribuit actorului Ionut Cornila, este, practic, “oaza” de luciditate a celor doi, tata si fiu. El valideaza actiunile batranului ca fiind normale pentru cineva aflat in situatia sa, consemneaza toate schimbarile din comportamentul acestuia ca un specialist care face studii de caz pe pacienti, este cel care le vorbeste din oglinda tatalui si fiului.

In spectacolul lui Alexandru Dabija, decorul semnat de Dragos Buhagiar este, alaturi de coloana sonora, unul care te urmareste mult dupa ce ai parasit sala de spectacol. Aparent, scenograful reconstituie atmosfera intima a unui camin, o camera de zi, un dormitor, o bucatarie, o oglinda cu rama de tablou, urma unui tablou pe perete, un televizor si obiectele de mobilier indispensabile oricaruia dintre noi, un pat, o canapea, masa, scaune. Insa, pe masura ce intri in inima povestii, iti dai seama ca realsimul acesta are trimiteri catre simbolic, catre metaforic. 

Oglinda supradimensionata, tabloul-reper obsedant pentru personajul pierdut in uitare nu sunt simple obiecte de decor, ci instrumente folosite pentru a patrunde in mintea personajelor, pentru a le psihanaliza, pentru a le face sa se uite catre sine si a-si infrunta propria realitate. Cand mata, cand transparenta, oglinda face trecerea de la uitare la franturi de amintire si este, pe rand usa de intrare in cabinetul-acvariu al psihanalistului si element de design interior pe care se proiecteaza obsesia batranului senil, iepurele. Regizorul si scenograful se joaca si cu hiperrealismul, in momentul in care obsedantul iepure apare in incapere, cu dimensiuni de personaj de cosmar. 

De la primele minute, pana spre final, spectacolul “Variatiuni pe modelul lui Kraepelin” este unul care te pune in fata unei realitati posibile pentru fiecare dintre noi. Dupa vizionarea sa stranietatea atmosferei create pe scena iti staruie, parca, in felul in care privesti lumea. Batranete, neputinta, tocanita de iepure, iepure urias care se fragmeneteaza si te duce cu gandul la descompunere, la dematerializare, la fragilitatea corporala, la deformarea realitatii, golul din ochii individului care s-a desprins de propria memorie si a cazut in vidul existentei sunt imagini de la care pornesti pentru a-i rezuma continutul.