E aia cu „Zic Zac”, care a fost in generatia aia smechera a lui Miklos Bacs. Clasa aia de actorie din care au iesit regizori, scenografi si coregrafi faini. E din Sfantu Gheorghe (judetul Covasna!), a terminat actoria la Cluj, a fost actrita sapte ani la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, dar, dupa vreo patru, a luat-o de la inceput facand masteratul in coregrafie la Bucuresti. In prezent, hoinareste prin toata tara ca sa faca actorii sa se miste si deocamdata se descurca bine.

Sfantu Gheorghe si Teatrul din Piatra Neamt sunt in zone geografice aflate la o oarecare distanta. Cum ai ajuns dintr-un loc intr-altul?

Via Cluj. In anul IV de facultate am participat la festivalul „Pledez pentru tine(ri)”, sectiunea studenti. In urma participarii noastre, am fost invitati doi dintre noi sa dam concurs pentru ocuparea postului de actor. Asa am fost debutanta cu studii medii, apoi debutanta cu studii superioare si tot asa.

Si ce ai invatat in cei 7 ani in care ai fost actrita la Teatrul din Piatra Neamt?

Extrem de multe! Ca facultatea este, intr-adevar, o bula calda si protectoare, ca esti singurel si trebuie sa „te scoti” orice ar fi, ca numai tu poti fi judecatorul propriului act artistic, ca trebuie sa te umpli cu toleranta. Dupa toate acestea si multe altele, mi-am pus intrebarea: „De ce sa fiu un actor mediocru cand as putea fi un coregraf bun?”

______________________________________________________________________

______________________________________________________________________

 
In adolescenta sufeream de sindromul „post-baletistic” deoarece dansul a fost primul meu contact cu arta, muzica si scena. Pe vremea aceea, Radu Afrim isi realiza primele spectacole la Teatrul „Andrei Muresanu”. Este vorba despre „Alge” si „Trei surori” pe care cand le-am vazut mi-am zis: „Aha! Deci teatrul poate avea forme si mai interesante decat am vazut eu pana acum...” Intre timp, faceam parte din prima trupa de teatru a liceului de care s-au ocupat actori pe care i-am admirat in piesele lui Afrim si care absolvisera la Cluj. Deci din start am fost atrasa intr-o directie buna, zic eu.

Dar cu cea a dansului?

Dupa cum spuneam, dansul a fost prima iubire. M-am dus la opt ani de buna voie si nesilita de nimeni la cursuri de balet. Habar n-aveam ca as avea vreo inclinatie spre asta. Asa cum baieteii de acea varsta isi lipeau postere cu fotbalisti si Bruce Lee, eu aveam cu balerine si Michael Jackson.

Pe parcursul celor sase ani cat am urmat cursurile de balet, aveam si mici spectacole pe ici-colo. Chiar si pe scena teatrului! Ca si copil de 12 ani, daca vezi o sala intreaga de oameni aplaudandu-te (chit ca-s mamicile si taticii), „you are in deep trouble” cum ar zice americanul. De aici si sindromul „post-baletistic” de la 14 ani si nevoia de a descoperi teatrul. Era o oportunitate foarte tentanta de a fi din nou pe scena.

______________________________________________________________________

“Exista multe capcane. Doar faptul ca ai fost admis in anul I, uneori, te face sa ai impresia ca esti un mare actor”

______________________________________________________________________

Anii de facultate sunt, de multe ori, definitorii pentru alegerea unui drum in viata si in cariera. Cum ai descrie studentia unui tanar care studiaza teatrul in Romania?

Fiind studenta in doua etape diferite si in doua universitati de acelasi profil dar la fel de diferite, pot spune ca recomand oricui licenta la Cluj si masteratul la Bucuresti. Uitandu-ma la rapiditatea cu care se trece acum prin cei trei ani, ajung sa ma simt norocoasa ca am prins patru. Asta din simplul motiv ca vreo doi iti ia doar sa te maturizezi nitel si sa te apuci serios de treaba. Unii se prind mai repede, altii mai tarziu. Exista multe capcane. Doar faptul ca ai fost admis in anul I uneori te face sa ai impresia ca esti un mare actor si nu toata lumea are parte de profesorul care sa te scuture la timp si sa te faca sa intelegi ca nu e chiar atat de simplu. Si asa ajung unii sa fie scuturati direct in teatre, neintelegand de ce nu au rezultate, premii si faima.

Racolind printre amintiri, ce sanse nu ai ratat in facultate?

Nu am ratat sansa de a avea profesori minunati, de a colabora la cateva spectacole ale Teatrului National din Cluj si de a-mi sacrifica ultimul an pentru a face naveta Cluj-Piatra Neamt pentru a avea un loc asigurat pe viitor.

Ma inspira atat in interor cat si in exterior muzica pe care o ascult, filmele pe care le vad, comportamentul oamenilor din autobuze, trenuri, avioane. Ma inspira oamenii creativi si relaxati din jurul meu.

Totusi, catre care artisti te uiti cu admiratie?

Mi se pune pata periodic pe diversi artisti, in functie de interesele mele de moment. Acum? Datorita recentei mele participari la Scoala de Vara de la Trinity Laban din Londra unde am facut cunostinta cu diverse metode si tehnici de dans, mi s-a pus pata pe tehnica Flying Low, respectiv pe inventatorul acesteia, David Zambrano. Am privit-o cu admiratie si cu gura salivand pe Kristina Alleyne, dasatoare in Compania Akram Khan. Ii urmaresc de ceva vreme ca un fan infocat pe cei de la Batsheeva Dance Company, Les Ballets C de la B, DV8 Physical Theatre si lista continua. Numitorul comun il constituie originalitatea, umorul, perfectiunea. 

______________________________________________________________________

“Ajunsesem la concluzia ca actorul roman trebuie (si nu are de ales) sa aiba constant rate de platit, datorii la colegi si cont pe caietelul barului” 

______________________________________________________________________

Ca viata de actor nu e una tocmai usoara si la indemana oricui o stim cu totii. Cum ai supravietuit tu ca actor in Romania?

Cam greu. Dar asta abia acum realizez cand stiu ca se poate mai bine. Atunci nu aveam termen de comparatie. Ajunsesem la concluzia ca actorul roman trebuie (si nu are de ales) sa aiba constant rate de platit, datorii la colegi si cont pe caietelul barului. Iar eu nu vroiam nici in ruptul capului sa-mi fac rata la frigider. Asa ca predam balet de patru ori pe saptamana la un club pentru copii si imi incepusem usor activitatea coregrafica multumita regizorilor valorosi cu care mi-a fost dat sa lucrez ca actor, initial, la Teatrul Tineretului. 

______________________________________________________________________

“Avem potential, dar suntem cam desueti. Uneori vrem prea multe si tindem sa exageram  cu mijloacele pe care le folosim” 

______________________________________________________________________

Depasind granitele Romaniei, care a fost primul contact cu viata teatrala de afara si ce ti-ai spus atunci?

Oficial, cred ca participarea cu „Herr Paul” a lui Radu Afrim la un festival in Polonia ar fi cel mai relevant exemplu. Cele din timpul liceului sau al facultatii sa zicem ca nu se pun. La acel festival am si vazut spectacolul meu preferat din tot ce am vazut pana acum (live), o nebunie de la Teatrul „Katona Jozsef” din Budapesta in regia lui Bodo Viktor. Ce mi-am spus? Mi-am spus asa: „Cum ma simt eu acum la vederea acestui spectacol, asa vreau si eu sa-i fac pe spectatorii mei sa se simta!

Generalizand putin, cum vezi tu teatrul romanesc in context european, care crezi ca ii sunt punctele slabe si punctele forte?

Avem potential, dar suntem cam desueti. Uneori vrem prea multe si tindem sa exageram  cu mijloacele pe care le folosim. Dar ca sa nu fiu total negativista, cred ca suntem ceva mai sinceri decat in „Occident” cand vine vorba de comunicare intre colegi de breasla. „Pe-afara” am sesizat o politete exagerata care cred ca induce in eroare. Mie mi se pare chiar iritanta deoarece sensibilitatea trebuie deseori testata ca sa ne putem constientiza limitele si anduranta.

______________________________________________________________________

“Noi avem foarte multe festivaluri. Din ce in ce mai multe. La fiecare participa cam aceleasi spectacole pe val”

______________________________________________________________________

Ca orice roman care iese si el din ani in Pasti pe la cate un festival pe-afara, primul lucru care iti sare in ochi este, evident, organizarea foarte buna. Mai bine zis, organizarea normala. Tehnicienii au primit fisa ta tehnica, stiu ce ai nevoie. Noi avem foarte multe festivaluri. Din ce in ce mai multe. La fiecare participa cam aceleasi spectacole „pe val”. Asta este foarte bine, atata timp cat exista public.

Participarea la festivaluri, premiile te ajuta sa cresti ca artist? 

Festivalurile sunt un fel de termometru al artistului. Daca este invitat in mod constant, inseamna ca actul sau artistic este apreciat si se doreste a fi consumat. Asta automat iti da incredere fara de care e mult mai dificil sa te tii de meserie. Premiile la fel, doar ca sunt un fel de bonus. Cei care se plang ca lumea a uitat ca au luat un premiu, insemna ca trebuie sa mai ia unul.

Ce festivaluri de teatru din Romania crezi ca isi pun puternic amprenta pe CV-ul unui actor, mai ales daca este in primii ani de activitate?

Mi-as dori sa pot spune ca toate festivalurile ofera sanse in egala masura, dar adevarul este ca o participare in FNT sau la SibFest nu-i de-aici de colo. Dar, la fel, nu-i de-ajuns sa mergi doar odata si sa te astepti sa ploua cu oportunitati.

Simte un actor angajat intr-un teatru de stat stabilitate, confort sau este ingradit din punct de vedere al manifestarii creativitatii si viseaza la o viata artistica pe cont propriu?

„Nu stiu altii cum sunt”, dar eu confirm aparitia periculosului confort si ingradirea creativitatii. In acelasi timp, fiecare este responsabil cu propria sa conditie pentru ca nimeni nu te tine in lanturi legat de scena teatrului X sau Y. Teatrul incearca, dupa posibilitati, sa ofere angajatului sau conditii cat mai optime pentru ca acesta sa dea randament. Acum, daca el crede ca este capabil de performante mult mai mari, e liber sa plece si sa-si faca arta sa exact asa cum o simte. Da, n-a spus nimeni ca este usor, dar nici imposibil.

______________________________________________________________________

“Foarte multi actori asteapta sa li se dicteze fiecare pas pe scena. Motivele sunt variate: teama de a nu corespunde, nesiguranta, lene, confuzie, lipsa de interes sau incompatibilitate fata de tema propusa de regizor”

______________________________________________________________________

Momentele in care realizeaza ca pregatirea din facultate ii este insuficienta in raport cu cerintele regizorului/compozitorului/coregrafului si ca trebuie sa depuna mai mult efort pentru a-si imbunatati calitatile. Momentul in care realizeaza ca nu-si permite sa-si repare dantura la stomatolog. Momentele in care, din disperare, zice „da” la orice proiect si ajunge sa aiba 3-4 repetitii pe zi si nu reuseste sa dea tot ce-i mai bun din el la niciuna.

Din experientele tale, din ceea ce vezi in jurul tau, in lumea artistica in care te desfasori, cum crezi ca arata, in contextul teatral actual, context care incurajeaza din ce in ce mai mult actorul sa se implice in realizarea structurii unui spectacol,  relatia regizor-actor?

Foarte multi actori asteapta sa li se dicteze fiecare pas pe scena. Motivele sunt variate: teama de a nu corespunde, nesiguranta, lene, confuzie, lipsa de interes sau incompatibilitate fata de tema propusa de regizor. Nu e o acuzatie pentru ca, uneori, si eu fac parte din ei. Aici are o foarte mare importanta puterea regizorului de a-i seduce, de a-i convinge sa intre in filmul lui. In acest film nu exista notiunea de „gresit”. Mie imi place de ceva vreme sa zic ca nu exista idei proaste, doar rezolvari nefericite. Aceste rezolvari trebuiesc descoperite si testate cot la cot pentru ca si regizorul cred ca este la fel de sensibil si nesigur ca si actorul doar ca daca o arata, e mancat de viu.

______________________________________________________________________

“La noi, unora le este rusine sa admita ca sunt nevoiti sa fie chelneri pentru o vreme pentru a-si castiga existenta” 

______________________________________________________________________

Revenind la inceputuri, din ce in ce mai multi tineri artisti se plang de lipsa de sanse care li se ofera. Este asta o realitate in Romania actuala?

Am o vaga senzatie ca in alte tari este si mai dificil. La noi, unora le este rusine sa admita ca sunt nevoiti sa fie chelneri pentru o vreme pentru a-si castiga existenta. La Trinity Laban, dupa fiecare workshop cu un coregraf care avea propria sa companie de dans, tinerii dansatori mergeau la acestia fara nicio retinere sa ii intrebe daca mai au loc si pentru ei. La inceput, cred ca sansele nu se ofera, ci se cauta. Nu cred ca daca un artist are un produs foarte bun nu l-ar putea vinde unui teatru. Da, poate ca unii manageri sunt mai greu de convins cand te vad mic si politicos, dar e suficient sa te zbati pentru a obtine o vizionare si, daca ai fost extraordinar si ala tot nu te-a vrut, atunci da, ai motive sa te plangi...

Pana la urma, care crezi ca sunt principalele motive pentu care destui absolventi de teatru isi rateaza sansele unui debut si ajung sa isi caute un alt drum?

Daca li s-a oferit sansa de a debuta iar ei au ratat-o, inseamna ca a fost decizia lor chit ca au regretat-o sau nu. Daca pur si simplu nu i-a descoperit nimeni, inseamna ca nu s-au luptat suficient sa fie „descoperibili”. E foarte simplu sa dam vina pe sistemul defectuos pentru a ne justifica esecurile personale. Eu m-am tot plans intr-o vreme ca nu eram chemata la niciun casting pentru film. Am actionat: mi-am depus CV-ul si fotografiile la agentii. De unde era sa ghiceasca ei ca exist? Apoi m-au chemat si a urmat sa ma plang ca nu le luam. Acum cand ma gandesc, imi dau seama ca pur si simplu poate nu sunt facuta pentru film. Asta nu inseamna ca nu-mi doresc in continuare si ca nu voi mai incerca.

Exista un soi de ghid de supravietuire al tanarului artist in lumea teatrului independent romanesc contemporan?

Da. Fiecare si-l intocmeste pe-al sau. E bine sa ai un scop cat mai precis dar si realist in acelasi timp, adica sa fie bazat pe datele tale concrete de artist. Iar planurile de rezerva sunt o necesitate - sertarase la care sa poti apela atunci cand exista riscul sa „stai pe tusa”.

Pentru ca  ai fost si angajata la un teatru de stat, dar ai plonjat si in lumea plina de riscuri a freelencerilor, crezi in destinul de artist luat in propriile maini sau conteaza foarte mult oportunitatile care iti ies in cale?

Cred ca e un amestec intre cele doua variante. Daca ti se ofera o sansa, te-ai scos! Depinde si ce faci cu acea sansa. Trebuie sa profiti de ea in asa fel incat sa atragi dupa ea altele si altele. Daca nu mai pica nimic, trebuie sa fii pregatit sa actionezi, fiind mereu in garda. Suna obositor dar daca nu esti una dintre acele persoane care sa poata sta 8 ore pe zi la un birou, n-ai decat sa te zbati.

______________________________________________________________________

______________________________________________________________________

Care sunt atuurile care ajuta la consolidarea unei cariere in lumea teatrului? Tu cum ai reusit sa iti faci loc?

Munca, perseverenta, autenticitate, munca, risc, munca, munca, incredere in propriile calitati, munca, cautare, munca, ambitie, munca. Eu mi-am propus asa: „Ceea ce ma starneste si ma emotioneaza pe mine, oare va functiona si la public?” 

Noile forme de teatru, teatrul-coregrafic, teatrul-imagine, performance-ul capata amploare si la noi. Cum vezi tu succesul de public al acestora?

Cred ca publicul este foarte deschis pentru orice, dar nu trebuie luat de fraier. Chiar daca abordam estetici mai inedite, cred ca principiile de constructie ar trebui sa fie aceleasi ca si in teatrul traditional. Daca autorul spectacolului nu stie exact ce vrea sa comunice prin opera sa, publicul ce sa mai inteleaga? Asta nu inseamna ca rezolvarile scenice trebuie sa fie explicite, dar daca gandul e clar si mesajul va fi primit.

Urmarind evolutia Andreei Gavriliu de la actrita la coregraf si dansator, ce crezi ca te-a determinat sa intri in lumea dansului, ce a produs declicul?

Acel confort periculos al angajatului intr-un teatru de stat a fost dat brusc peste cap la aflarea vestii ca teatrul va intra in renovare. Sa joci la cantina Directiei de Sport si Tineret Neamt in miros de tochitura sau la sala de festivitati a Colegiului National „Petru Rares” ca sa treci prin sala de muzica pentru a ajunge la „cabina” si sa se ia profesoara de tine ca ai intarziat la ora ei iar apoi sa repeti in holul sectiei de politie printre birouri, ar trebui sa ridice oricarui actor de 25 de ani semne de intrebare. Asta odata. Pe zi ce trecea simteam ca sunt in stare de ceva mai mult decat mi se cerea. Incepeam sa vizualizez diverse scene de dans si devenisera ca niste fantezii pe care mi le reprimam, ceea ce ma facea sa ma simt clocotind pe dinauntru. Corpul meu avea zvacniri agresive la auzul muzicii si trebuia sa-l ascult ca sa pun capat nefericirii mele. Suna patetic, dar cred ca fiecare dintre noi, daca suntem putin sinceri cu noi insine, ajungem sa stim foarte bine care ne este adevarata „chemare”.

______________________________________________________________________

“Am incetat sa-mi mai reprim fantezii si le-am pus cap la cap asternandu-le pe hartie sub forma unui scenariu coerent” 

______________________________________________________________________

Si cum a fost pentru tine trecerea de la statutul de actor la cel de coregraf?

Eu o numesc selectie naturala. A fost lina si subtila. Eu continui sa precizez oamenilor ca sunt actor, de fapt. Mai ales actorilor cu care lucrez ca sa se relaxeze ca nu le voi cere piruete si spagaturi ci vom vorbi aceeasi limba. Momentan am inca senzatia ca voi mai juca desi nu atat de joc simt nevoia, cat de a fi, pur si simplu, pe scena. Iar asta mi se intapla atat cat este cazul si sunt recunoscatoare pentru asta.

Pentru ca v-ati ales un destin comun, care este relatia ta cu dansul, ce te ajuta sa te exprimi?

Totul. Uneori, anumite miscari fac cat 1000 de cuvinte. Imi plac foarte mult si cuvintele, dar atunci cand sunt folosite cu alt scop decat cel de a povesti. Si pentru ca gandesc, totusi, ca un actor, dansul devine astfel un monolog, sau un dialog sau o scena de grup.

Spectacolul “Zic Zac” este spectacolul tau de absolvire a masterului in coregrafie pe care l-ai facut la Facultatea de Teatru a Universtitatii de Arta Teatrala si Cinematografica ,,Ion Luca Caragiale” Bucuresti. Cum ti-a venit ideea?

Am incetat sa-mi mai reprim acele fantezii despre care spuneam mai devreme si le-am pus cap la cap asternandu-le pe hartie sub forma unui scenariu coerent. Ideile veneau frecvent in diverse momente din zi sau din noapte. In mare parte atunci cand mergeam pe strada ascultand muzica la casti, tragand cu urechea la conversatiile oamenilor la magazin sau in scara blocului, vizionand filme si spectacole de dans pe internet.

Cum a fost primit spectacolul la primele sale reprezentatii si ce crezi ca ii asigura continuitatea in timp?

 
A devenit rapid un soi de „must see” in UNATC. Asta si datorita examenelor semestriale in care prezentam etapa de lucru la care ne aflam, asa ca s-a pus ochii pe el de cand avea doar 20 minute, echipament de miscare si elemente de decor improvizate sub lumina neoanelor. Cred ca da un fel de dependenta. Unii l-au vazut de peste 3-4 ori si nu s-au plictisit. Cea mai buna promovare este aceea cand cineva posteaza seara pe Facebook impresii dupa vederea lui si incurajeaza oamenii din lista sa de prieteni sa-l vada. Foarte multi vin cu gandul de: „Hai, ma, sa vad si eu ce se tot lauda atata spectacolul asta!” Iar la final spun: „E mai misto decat ma asteptam...”

Cum se sustine financiar acest spectacol?

Destul de dificil. In momentul de fata am o gaura destul de mare in buget pe care tot astept sa mi-o acopar din pricina unor deplasari la festivaluri si alte evenimente... Decorul si costumele au fost facute din bani putini si frecventa mare cu care jucam si deplasam spectacolul necesita o continua intretinere a elementelor. Cand Nea' X sau Y iti azvarle pupitrul de DJ in dubita ca pe-o valiza la cala suparat ca n-a gasit Strada Blanari nr. 14 nici cu GPS-ul si tot tu esti de vina ca-l astepti de 2-3 ore, te rogi doar sa mai reziste bietul pupitru si pana la urmatorul spectacol. E greu si sa tii o echipa care sa fie dedicata proiectului tau 100% si aceasta sa fie o prioritate si pentru ei, nu doar pentru tine. Dar cand merita, te adaptezi si te lupti sa-ti cresti nivelul de toleranta.

______________________________________________________________________

“Actorii tineri incep sa devina din ce in ce mai constienti ca trebuie sa-si perfectioneze aptitudinile coregrafice dar inca sunt multi pe care-i inhiba doar cuvantul dans cand il aud.”

______________________________________________________________________

De dimineata pana seara, zi de zi, luna de luna, an de an cum este pentru tine viata de coregraf freelancer?

Faptul ca am programul facut pentru inca un an de acum incolo, este minunat, dar ma si sperie uneori. Nemaiavand un job stabil, e foarte important sa imi asigur din timp continuitatea in lucru. Vreau sa fac foarte multe, sunt multi artisti cu care inca nu am lucrat, altii cu care as vrea sa mai lucrez, sunt multe locuri in care vreau sa ajung. Faptul ca sunt propria mea secretara devine obositor uneori dar incerc sa nu ma plang pentru ca sunt intr-un moment al carierei mele la care in urma cu 3-4 ani doar visam.

Destul de vag. Recunosc ca nici nu am timp sa merg la spectacole prea des pentru ca sunt prea ocupata sa le fac. Majoritatea oricum sunt ba de teatru, ba de dans. Parca mai mult incearca regizorii de teatru sa includa si dansul in estetica lor decat invers. Actorii tineri incep sa devina din ce in ce mai constienti ca trebuie sa-si perfectioneze aptitudinile coregrafice dar inca sunt multi pe care-i inhiba doar cuvantul „dans” cand il aud.

Din momentul in care ai ales dansul ca forma de manifestare artistica, ce ti-ai propus sa schimbi prin spectacolele ale caror coregrafii le gandesti?

Deja cu „Zic Zac” am vrut sa incep sa schimb mentalitatea publicului (ba chiar si a celor din „breasla”) cand vine vorba despre dans. Extrem de multi stramba din nas si se plang ca se plictisesc si nu inteleg nimic. Cred ca o tema simpla si clara intr-un spectacol ar ajuta mult la combaterea acestei prejudecati. La „Hotel PM” si „Dezorient Express” m-am bucurat mult cand oamenii mi-au spus entuziasmati ca au trecut si ei prin situatiile expuse de mine. Din ciclul „radem noi, radem, dar nu e rasul nostru” imi place sa arat scene din viata care pot fi dureroase, iritante sau rusinoase dar imbracate-n umor.

Cui se adreseaza spectacolele tale coregrafice si cat de pregatit ar trebui sa vii la un astfel de spectacol?

In general e bine sa nu te pregatesti in niciun fel inainte de a viziona un spectacol. Ele se adreseaza oricarui om indiferent de statutul social, interese, religie, rasa si orientare sexuala. Am vazut oameni de peste 60 de ani razand in hohote la scena din „Hotel PM” in care, pe fundalul unui ritm electronic agresiv, camerista suprinde o scena fetisista dintre o dama de companie si un infractor ciudat. In acelasi timp, am vazut tineri de pana in 30 de ani indignati la „Dezorient Express” cand apar in scena trei golani care batjocoresc un infirm in tren. Ridic din umeri...

______________________________________________________________________

“Deocamdata sunt mult mai multi care platesc 100 de lei pe un bilet la o „susa” la Casa de Cultura a Sindicatelor din orasul cu pricina decat 30 de lei la teatru” 

______________________________________________________________________

Mergi la festivaluri, dansezi, comunici zilnic cu actori, dansatori, coregrafi, regizori de teatru. Cum definesti experimentul in teatrul actual practicat la noi?

 
Pentru mine, experimentul in teatru nu ma duce cu gandul la ceva neaparat spectaculos. Din acest motiv, cei care isi intituleaza lucrarile „spectacol-experiment”, ar trebui sa-si focuseze subiectul cercetarii asupra publicului. Daca experimentul vizeaza descoperirile personale ale artistului, nu cred ca are nevoie de public. Decat daca acesta isi asuma faptul ca va fi martor la o experienta a performerului pe care el s-ar putea sa n-o descifreze.

Dar publicul din Romania ce impresie iti lasa, de fiecare data cand intrati in contact?

E un public destul de deschis si primitor, dar merita sa fie ajutat de catre creatorii de spectacole sa-si mai ridice standardele. Deocamdata sunt mult mai multi care platesc 100 de lei pe un bilet la o „susa” la Casa de Cultura a Sindicatelor din orasul cu pricina decat 30 de lei la teatru. Pentru asta trebuie impulsionat sa se reorienteze. Odata ajuns in sala de teatru sa rada cand ii vine, sa aplaude cand ii vine si sa plece discret daca nu ii place.

Daca tot vorbim de public, ai dus spectacolul “Zic Zac” si in afara tarii. Cum a fost el primit?

Neasteptat de bine! Asta ne-a confirmat ca poate fi inteles indiferent de limba si aparteneta culturala. La Gdansk nu am avut supratitrare si, cu toate astea, oamenii s-au bucurat enorm. Ba chiar s-au ridicat in picioare la final ceea ce e mare lucru la ei, spun polonezii. La Frankfurt ne-au asteptat vreo 45 minute sa ne strangem decorul dupa spectacol ca sa poata sta de vorba cu noi. La Zurich au stat pe ploaie puternica si frig si ne-au sustinut ca pe niste luptatori in ringul care devenise un adevarat patioar. ...si l-am jucat in engleza!

Este “Zic Zac” un soi de spectacol-manifest al coregrafului Andrea Gavriliu?

Daca ma refer la faptul ca ma manifest in/prin el, da. Altfel, eu nu am avut intentia de a face cu degetul agresiv nimanui. Mi-am manifestat fanteziile. Da, atingem cateva subiecte de controversa sociala, dar scopul este ca oamenii sa se regaseasca in ele ca sa nu mai aiba impresia ca numai lor le este frica de singuratate, boala sau saracie. Sunt teme care, din pacate, vor fi mereu de actualitate.

Cu siguranta cei care ti-au urmarit spectacolele sunt curiosi sa afle ce te inspira in munca de coregraf. Ce le poti spune?

Spatiul si cum poate corpul sa deseneze in fin interiorul sau. Tema propusa si muzica sunt ingrediente de baza. Actorii energici si jucausi care se lasa condusi fara a-si pierde, insa, judecata si propriul instinct.

Pentru ca te-ai aflat pe ambele baricade, ce crezi ca invata un actor de la un coregraf? 

Actorul poate invata ca dansul este ca si actoria, doar ca foloseste alte instumente. Pentru asta, el va trebui sa-si dezvolte instumentul si sa se joace cu el indiferent daca e inalt, scund, slab, gras, tanar sau batran. Dansul ar trebui sa insemne si eficienta in miscare, nu doar forma si forta musculara.

Dar un coregraf de la un actor?

Coregraful poate invata ca actorul are uneori nevoie de motivatii interioare sau exterioare pentru a se misca si nu de forme impuse. Daca spectacolul permite, cel mai „sanatos” este ca miscarile sa se nasca din propunerile actorului pentru a fi cat mai organice. Asta necesita rabdare.

Ti se face dor vreodata de rolurile din teatru?

Sigur ca da. Ma gandesc uneori ca acum, ceva mai matura fiind, as putea aborda altfel anumite roluri pe care le-am primit la 22 de ani. Mi se mai face dor cateodata de Anita din „Herr Paul”. Uneori, cand realizez coregrafia la vreun un spectacol, mi se face pofta de cate un rol al vreunui actor pe care il urmaresc zilnic pe durata repetitiilor. 

Lucrurile sunt asa cum ar trebui in viata artistica din Romania anului 2015, in special in cea teatrala in care activezi? 

Aici incape multa filosofie, tocmai de aceea raspunsul este si „da” si „nu”. Depinde cine decide cum „trebuie” sa fie lucrurile. Atunci cand ma bucur de repetitii frumoase, spectacole reusite si plata la timp, zic: „Da! Asa trebuie sa fie!”. Cand vine decorul cu 4-5 zile inainte de premiera sau esti umilit de vreun manager de fata cu toata echipa pentru ca nu ai barba si cel putin 50 de spectacole la activ, spui: „E total gresit ce se intampla!”

Ce ai schimba, daca ai putea, in teatrul care se practica la noi?

Salariile actorilor. Asta ar modifica automat si calitatea spectacolelor. Tuturor ne trebuie o motivatie pentru ca e mai greu sa fii Hamlet cand te gandesti la rata de la masina de spalat. Atunci regizorul ar zice: „Aici Hamlet este furios si il incerca un puternic sentiment de razbunare!”

Actorul: ???

Regizorul: „Ce ai acasa-n frigider?”

Actorul: „Un iaurt, da' nu-s la cura... De ce?”

Regizorul: „Ei, gandeste-te la asta!”

Daca nu ai fi artist in Romania, in ce tara din Europa te-ai vedea profesand, viata artistica din ce tara crezi ca este in acord cu viziunea ta asupra actului de creatie?

Deocamdata se pare ca oamenii rezoneaza cu ce le propun prin munca mea. Nu prea cred in „Sunt mult prea avangardist pentru civilizatia din care ma trag! La Paris sigur o sa ma inteleaga lumea mai bine!” Imi doresc foarte mult sa am sansa sa lucrez peste hotare si sa stau acolo mai mult de 3 zile. Dar incep sa nu-mi mai doresc sa traiesc in alta tara, chiar daca simt ca as rezona foarte bine cu ce se intampla in Belgia sau Suedia in zona dansului. Orice miscare de acest gen insemna s-o iei de la zero cu interiorul tau, nu neaparat cu realizarile. Iar eu acum nu mai vreu s-o iau de la zero, vreau sa dezvolt ceea ce am. Acum...

Acest interviu a aparut in volumul “Tanarul artist de teatru. Istorii romanesti recente”, coordonat de Oltita Cintec si lansat in cadrul Festivalului International de Teatru pentru Publicul Tanar Iasi (FITPTI), editia din 2015

sursa foto: https://www.facebook.com/ZicZac2013/