Cumva, zgomotele din jur reusesc sa ajunga la ea. Tresare.

Cu greu se ridica din pat si se duce sa ii verifice respiratia copilului.

Ca de obicei, copilul respira regulat si un firicel subtire de lapte se joaca cu buzele lui.

Zambeste de parca simte ca mama iar a venit sa ii ia tensiunea somnului.

Aceeasi mama, si ea cu zambetul pe buze, se uita apoi in telefon.

Din nou, nici un apel, nici un mesaj. 

E o liniste desavarsita intre ea si ceilalti, conexiunea s-a intrerupt, parca, de cand a nascut, iar cand, in sfarsit, se lasa cu o conversatie mai lunga de cinci minute, totul oscileaza in jurul intrebarilor „ce faci, mami?”, ce-ti face puiul?”, de parca ar fi ceva in neregula cu prietena, colega, vecina, cunostinta de pana atunci.

Dincolo de acest mami, nu prea mai trece nimeni, cel putin in primele luni de viata ale pruncului.

Nu ca nu i-ar placea sa i se spuna mami. Dimpotriva, e cel mai frumos cuvant din lume, cuvant pe care a ajuns sa il traiasca in fiecare zi pentru ca se amesteca cu sangele care ii circula prin corp si o tine fierbinte si in viata. Dar, ar prefera sa il auda de la puiul sau. E ceva doar al lor. Simte ca ar putea sa se hraneasca numai cu acest cuvant si cu aerul respirat de copilul sau pe insula lor.

Pentru ceilalti, insa, e iubito, draga mea, pisi, fata, draguto, nu mami. Si ar vrea sa ramana asa.

Da, nu e nevoie sa i-o spuna nimeni, stie ca e prea sensibila, atenta la detalii, ca ceilalti nu sunt decat bucurosi pentru noul ei statut.

Dar, tot ar prefera sa ramana pentru ei iubito, draga mea, pisi, fata, draguto si sa iasa mai des la o cafea, la shopping, la un pahar de vin, la o plimbare lunga cat o conversatie interminabila sau invers.

Au fost atatea zile, de cand a nascut, in care s-a simtit singura, ca pe o insula pustie in care si-a luat doar copilul, incat nu ii pasa ca exagereaza.

Vrea doar sa respire in afara coliviei sociale pe care scrie mami.

Nu se gandeste la toate astea cu inversunare sau cu manie.

Nu. O incearca un sentiment de prea-plin si ar vrea sa ia de mana pe fiecare om din viata sa si sa il faca sa ii simta tumultul interior.

Astfel, s-ar imprieteni cu fericirea, teama, nelinistea, curajul, iubirea, curiozitatea, incapatanarea care o rascolesc pe interior de fiecare daca cand isi priveste copilul care, zi de zi, mai creste un centimetru, mai ia un kilogram in greutate, mai pune putin suflet in privire, mai repeta o data silabele care compun primul cuvant care il leaga de destinul sau, mama.

Numai o mana pe suflet poate simti ce e in interiorul unei mame, nu discutiile despre continutul pampers-ului, despre diversificare, despre lungile nopti albe si prea scurtele zile incarcate cu activitatile copilului.

Tocmai de aceea ar fi mai simplu ca ei, ceilalti, sa puna aceasta mana pe sufletul mamei si sa intelegea ca tot ce simte ea e dincolo de cuvinte, sa o antreneze, mai bine, in discutii despre vreme, despre ce au mai facut X sau Y, despre ce au mai citit sau vazut, despre locurile in care au mai fost, despre iubirile pe care le-au inceput sau le-au sfarsit, sa o invite la un film, la un concert sau la o piesa de teatru.

Doar asa poti face o mama sa nu se simta nici o clipa izolata social, lasandu-o sa iti priveasca in viata cate putin, cat sa nu va instrainati.

Toate astea sunt ganduri si sentimente facute ghem in luni de maternitate. 

Stie sa aiba grija de ele, sa nu le desire deodata, sa nu reproseze cu ranchiuna nimanui tacerea.

Totusi, nici nu le poate ignora, sunt acolo, in mintea si in sufletul ei.

Se culca cu ele si se trezeste cu ele.

O mama are nevoie sa fie, in continuare, si iubita, si prietena, si colega, si cunostinta, si vecina pentru ca nu a incetat niciodata sa fie toate astea.

Zilele si noptile acestea de inceput de maternitate, de singuratate si de impreuna, in acelasi timp, le ia cu sine peste tot, ele au facut-o mai inteleapta, mai intelegatoare, mai exigenta cu oamenii pe care ii lasa in viata sa, mai atasata de firesc si de lucrurile marunte din cotidian. 

In ele sunt depozitate parul cazut, taiat si revopsit, kilogramele in plus care-i amintesc nu ca e grasa, ci ca i s-a jucat copilul cu inima, cu plamanii, cu ficatul, cu stomacul, cu rinichii in noua luni de tabara in doi, in interiorul unei burti din ce in ce mai rotunde si mai fericite, cartile citite, aproape pe furis, dupa noua seara, frica, acea frica care nu te mai paraseste niciodata dupa nastere, hainele care umplu burtile sifonierelor, desi unele raman uitate acolo pentru totdeauna, cumparate in lungile plimbari cu bebelusul, micile escapade cu iubitul, sunetul sangelui care curge ca un izvor de munte, in noptile de nesomn, milioanele de cesti de cafea care s-au amestecat cu acest sange, rasul cu gura pana la urechile sufletului impreuna cu cel mic, cuvintele pe care copilul le-a rostit pentru prima data trunchiat si pe care ea si doar ea le-a inteles, imbratisarile-timbru aplicate de copil peste zilele sale cele mai proaste.

Zilele si noptile acestea de inceput de maternitate, de singuratate si de impreuna sunt ca un drum plin de capcane si de privelisti nemaiintalnite si, poate de aceea, nu ar schimba nimic.

A inteles ca niciodata puterea lui impreuna nu vindeca mai bine un suflet ca atunci cand acel suflet a cunoscut si momente de ratacire, de singuratate apasatoare.

Mama e, dupa aceste luni de izolare, aceeasi iubita, prietena, fiica, colega, vecina, cunostinta, necunoscuta de pe strada si, totusi, atat de diferita.

O privesti cum te priveste, iti vorbeste, iti zambeste, se incrunta, tace si te lasi orbit de stralucirea aceea interioara care ii sta mai bine decat orice a incercat vreodata. 

Are o fragilitate si o forta care amintesc de o ploaie binecuvantata si de curcubeul de dupa.