| Inima aceea |  |
| (Ceaiul englezesc) |
| Zilnic, in drum spre serviciul care plateste facturile, vacantele si cartile si alcoolul si tigarile, practic tot, trec pe langa o vitrina. E o vitrina la strada, cumva intr-un gard care alcatuia curtea unei case si initial era reclama pentru un atelier de croitorie de cartier. |
Acum cred ca atelierul a fost inchis, nu stiu exact, a ramas vitrina golita de reclame la fuste, bluze, rochii, retusuri si modificari de haine.
Cumva, a ramas in vitrina stinghera inima aceea de plastilina poleita cu ceva maclavais auriu incadrata intr-o rama de lemn. Pare o lucrare facuta de un copil la ora de lucru manual in perioada comunista. Stiu pentru ca si eu manufacturam inimi din acelea.
Am o problema cu inima aceea din spatele geamului incetosat de temperatura neobisnuita pentru iulie. Problema mea cred ca ar putea fi rezolvata la modul cel mai plin de vandalism cu putinta intr-o seara in care trec ca o vagabonda la lumina lunii prin fata vitrinei. Sa sparg geamul ar putea fi rezolvarea gasita de mine. Dar nu e asa simplu, pentru ca eu as dori eliberarea inimii, insa inima nu e captiva. Nici in rama si nici in vitrina. Inima e doar expusa.
Un terapeut nebun (ca toti terapeutii) ar spune clar ca am probleme de expunere si de deschidere. Eh, stiti voi cu totii simbolistica asta a la Jung si Freud care descopera in spatele oricarei afirmatii inocente o mare drama si in spatele fiecarui gest, neimplinirea unei fapte... Dar nu sunt de acord. Cu terapeutii nebuni. Am capturat prin imaginea inimii atat inima expusa cat si starea vremii si doi brazi brasoveni si o masina in trecere.Un filtru m-a ajutat sa o evidentiez pentru a o putea prezenta in imaginea asta. Un fel de luciu pentru scena, pentru public, pentru "casting", un fel de fard sau de patina.
In final imi pare rau ca nu am putut vandaliza vitrina. Nu ma lasau cei sate ani de la bunici de acasa, spiritul civic, teoria geamurilor sparte si mai ales ideea ca nu poti dicta inimii. Imi pare rau ca expunerea inimii a fost asta. Nu-mi pare rau ca m-am expus. Nu-mi pare deloc rau ca stii ca intr-un univers marquezian in care toate personajele au trairi intense si disruptive pentru toti, inclusiv pentru ele, abnegatia scopului scuza suprimarea sentimentului. Nu-mi pare rau ca mi-ai atins cordul, cand il credeam total imun la orice fel de atingere sentimentala, nu-mi pare deloc rau ca mi-a clocotit sangele in aorta, carotida, in toate venele si arterele.
Este ingrijorator de mult joc de oglinzi si perdele de fum in lumea asta, astfel incat uneori expunerea unei inimii nu este chiar un act de vizibil curaj, mai mult decat poate fi un act teatral, cadrat de o rama mancata de cariile de lemn ale unor precedente relatii schizoide. De inramat sau macar de prins in 4 piuneze in spatele inimii din vitrina incetosata raman niste trairi unice, traite cu efemeritatea vietii unei omizi in scurtul ei drum de la crisalida la metamorfozarea in fluture.
Si totusi, zambesc multumita desi poate zambetul este un pic amarui. Ajustarea asteptarilor la concretul cotidian oricat ar amputa din entuziasm nu schimba potentarea reciproca a binelui faurit de noi doi. Separat // impreuna // separat si impreuna.
.
| |
|
|
|