Când trăiești câtva timp în mijlocul unei națiuni străine, încerci să-ți explici cum poți mai bine fenomenele la care ți-e dat să asiști. Cum poți mai bine, adică printr-o teorie generală, prin ideile prealabile pe care le ai despre popor, sau prin puterea de sugestie a câte unui simplu fapt. Câteodată nu reușește niciuna din explicații. Dar dacă reușesc mai multe?
Unul din fenomenele mici pe care oricine le înregistrează în Germania – sau cel puțin la Berlin – este interesul oamenilor, din diferite straturi sociale, pentru colecționarea de timbre. Un fapt mărunt și despre care aminteam, într-un rând, aici. Dar un fapt care poate fi socotit revelator pentru mentalitatea germană. În definitiv, un popor se definește și prin micile lui manii.
Poporul german e metodic – îți spui în primul moment, când încerci să dai o explicație faptului acestuia. Unde mai bine decât în colecționarea de timbre își poate găsi spiritul metodic o satisfacție? E adevărat, străinii își fac o idee prea rigidă despre acest spirit metodic. Viața în Germania nu e excesiv de reglementată, cum se crede; poți chiar să te urci în tramvaie prin față, dacă-ți face plăcere. Dar, până la un punct, spiritul acela metodic există, chiar dacă nu te sufocă. Și poți foarte bine să-ți explici mania de-a colecționa timbre prin dispoziția generală a germanului de-a pune ordine și-a sistematiza lucrurile.
Dar la fel de bine poți folosi o altă explicație, care are darul de-a fi și actuală. În Germania nu se aruncă lucrurile, odată folosite. Spre a cumpăra o placă de gramofon, trebuie să dai la schimb una uzată, iar ca să obții o sticlă de vin înfundată ești dator să dai în schimb un dop vechi. Nici hârtia și nici sfoara nu se aruncă. De ce-ar fi aruncate timbrele? Iar dacă le aduni, e normal să le clasezi. Dacă le clasezi, trebuie să folosești un album. Fără să vrei, ai devenit colecționar de timbre.
Dar de ce să nu încercăm și o explicație mai adâncă, să spunem mai filozofică? Poporul german n-a fost încă unul creator de istorie pe măsura darurilor sale de organizare și înfăptuire. Unificat de curând, el abia astăzi își caută spațiul. Coloniile, pe care le-a deținut prea scurtă vreme, nu i-au putut satisface visul său imperial. În sânul unui astfel de popor, al cărui potențial de cucerire și organizare nu se istovește pe linia granițelor sale, nu poate să nu stăruie o nostalgie către alte zări. Trăind într-un cuprins prea strâmt, germanul caută, pe orice cale, o evadare. Iar colecția de timbre îi dă, în felul ei, acest sentiment al călătoriei prin lume. „Popor fără spațiu”, spusese un mare scriitor german. Popor care caută până și în timbre o fărâmă de spațiu.
Deși oricare din aceste explicații părea satisfăcătoare, ne-am gândit să întrebăm pe un german ce crede în această privință. — De ce colecționează astăzi lumea de aci timbre pe o scară atât de întinsă? — Foarte simplu, a răspuns el. Când, acum câțiva ani, li s-a interzis să ia cu ei în străinătate averi întregi, evreii s-au gândit la tot soiul de investiții în valori ușor transportabile. Un timbru mic poate fi lesne ascuns, atinge uneori prețuri fabuloase și e comerciabil oriunde. Ca urmare, piața timbrelor s-a însuflețit de la o zi la alta. Restul e simplu de ghicit.
Incontestabil că e simplu. Poți găsi că e chiar prea simplu – mai ales dacă-ți plac explicațiile complicate, cu „poporul fără spațiu”; poți găsi că e o judecată materialistă, de marxist întârziat; poți crede orice, dar nu vei tăgădui că lucrurile se pot explica și foarte simplu.
Dar atunci, care din cele patru explicații „explică” într-adevăr ceva? Probabil toate. Și probabil nu numai ele. Fiecare fapt e un pretext spre a verifica ce știi despre o lume și ce nu știi încă.
Cât valorează o explicație – Constantin Noica – publicat în Universul, an LVII, nr. 355, 25 decembrie 1940, p. 13
foto cover: by Prateek Ktyal on Unsplash
