„Cam asta era viața ei. Nu exista nicio urmă de autocompătimire, ci doar recunoaștere, și atât. Te naști, crești, te căsătorești. Oamenii pretind — poate chiar cred cu adevărat — că mariajul înseamnă începutul vieții. Dar se înșală. Căsătoria este un sfârșit, nu un început: altfel, de ce se termină atâtea cărți și filme la altar? A te căsători e un răspuns, nu o întrebare.”

Scriitorii preferați sunt amanți secreți. Cu ei te răsfeți cu plăcerile vinovate, îți recunoști toate slăbiciunile și râzi sau plângi fără să îți fie teamă că vei fi demascat, pentru că întreaga desfășurare de forțe este învăluită de cel mai adânc mister. Ești un om cu o carte în mână, un om care din când în când mai schițează câte un zâmbet, mai ridică o sprânceană sau mai privește nostalgic în gol, pe fereastră. Dar, numai tu știi ce plăceri experimentezi, cu ce gânduri te lupți și ce întâlniri îți provoci. Julian Barnes este acel amant secret care te fascinează din prima secundă în care faceți cunoștință. Ai vrea să îi reții fiecare frază pentru a o reda mai târziu ca pe un citat extrem de relevant într-o discuție care nu duce, în aparență, nicăieri. El spune nespusul, nu se teme de convenții și exploatează ca material pentru cărțile sale tabuurile, excentricitățile, absurdul, sâmburele de singurătate din fiecare și teama de proprii demoni.

Cu fiecare cratimă, cu fiecare virgulă, cu fiecare punct, semn de exclamație sau semn de întrebare, cu fiecare cuvânt desfăcut în bucăți și cu fiecare frază aglomerată cu propoziții, Julian Barnes te apropie din ce în ce mai mult de tine, cel care ai fi putut fi dacă nu te-ai fi lăsat pradă conveniențelor, temerilor și lașităților.

Julian Barnes nu este un scriitor comod. El îți activează coșmarul, îți nuanțează în griuri realitatea și te face să te privești în oglindă fără masca socială pe care ai purtat-o peste zi. Nu se ferește de exploatarea nefericirii, a dezamăgirii și a întâmplării care naște drama și își pune personajele în situații care le ajută să se înțeleagă cu demonii care le bântuie încă de când s-au născut.

Privind în soare, una dintre cărțile cele mai triste și mai duioase ale acestui scriitor britanic de neconfundat, apărută la Editura Nemira, în 2011, te poartă, alături de personajele sale, prin adevărurile brutale ale fiecărei vârste. De la inocența și naivitatea care este de multe ori confundată cu prostia de către cei care te etichetează mult prea ușor, până la înțelepciunea fatalistă a vârstei de mijloc, Julian Barnes pune în relație cele mai potrivite tipologii pentru a te face să înțelegi că nimic nu contează mai mult în viață decât cui spui da și cui spui nu. În viziunea scriitorului britanic, memoria afectivă nu înmagazinează decât amintirile care te leagă de oamenii pe care îi iubești sau îi urăști; în ciuda aparențelor, copiii sunt doar nevoia egoistă de a te perpetua și a-ți amăgi cu un leac incurabilele simptome ale singurătății, iar ratarea te paște la orice pas greșit pe care îl faci.

Jean, Michael, Leslie, Gregory, personajele din Privind în soare, nu țin să te impresioneze prin unicitatea lor, ci, mai ales, prin identificabilul, obișnuitul pe care ți-l servesc cu fiecare replică și cu fiecare trăire. Pentru fiecare dintre ei, viața nu este o serie de clișee și stereotipii, ci o serie de dezamăgiri, de banalități, de acceptări ale neputințelor și ale limitelor, de decizii asumate.

Cinismul, sarcasmul și curajul de a evita compătimirea și autocompătimirea cu orice preț din scrierea lui Julian Barnes frapează, nasc irezistibilul și ard orice urmă de patetism, de dulcegărie și de lirism. Totul se tranșează ca în cea mai bună măcelărie. Întâmplările, gândurile, sentimentele. De la prima până la ultima pagină, cititorul se întâlnește cu viața culeasă din cele mai întunecate și neaerisite încăperi ale minții și sufletului, cu oameni care nu încearcă să braveze, să se victimizeze sau să își poarte aura de eroi de poveste, ci doar improvizează, mint sau fug de minciună, se tem, se fac de râs, își asumă ridicolul, fac compromisuri, încearcă să înțeleagă moartea pentru a nu se mai teme de ea, își acceptă cu resemnare sau cu demnitate eșecul de a avea o viață fericită, înțeleg că mulțumirea de sine nu ține numai de realizări, ci și de curajul de a face față ratării.

Jean, personajul feminin central din Privind în soare, nu este un personaj feminin tipic. Nu este o fire romantică, se lasă modelată de bărbați pentru că se simte mult mai apropiată de ei, se căsătorește „pentru că trebuie” și transformă cu bună știință acest „pentru că trebuie” în „pentru că îl iubesc”, își asumă rolul de casnică, deși nu și l-a dorit niciodată cu adevărat, are târziu un copil și nu găsește plăcere în relațiile sexuale. Deși este un copil credul, atras de tabieturile adulților și de zbor, se transformă treptat într-o femeie uscată. Târziu, după 30 și ceva de ani, rămâne cu greu însărcinată și își părăsește soțul, convinsă că trebuie să își crească singură acest copil. Schimbă orașe, case, locuri de muncă mizere și, prinsă de același „trebuie să” care i-a dominat viața, face cunoștință într-o zi, când își acordă răgazul să se odihnească, cu propriul copil: un băiat timid, izolat, dependent de ea și fără mari ambiții. Dar nu își pierde seninătatea. Știe că nu a cunoscut niciodată cu adevărat plăcerea, că relațiile intime au fost întotdeauna pentru ea acea cratimă care o leagă pe femeie de bărbat pentru a-i da un înțeles în limbajul social, „cratima sexului”. Știe și nu dramatizează. Acceptă. Nici măcar nu este fatalism. Pentru că Jean are o aroganță a nefericitului care o izolează de fataliști și patetici. Este o femeie stranie, la fel cum straniu este și copilul pe care l-a crescut. Dar, pe cât de firească este Jean în stranietatea sa, pe atât de depresiv și obsedat de moarte, de răspunsuri ca verdict final, este Gregory, fiul său. Bătrânețea îi găsește împreună, pentru că își sunt suficienți unul altuia. Nu știu să ofere și se tolerează atât de bine unul pe celălalt, încât un străin le-ar profana universul emoțional arid în care supraviețuiesc. Deși Jean alege călătoria ca recompensă pentru viața lipsită de pasiune pe care a dus-o, fiul său rar părăsește propria cameră în timpul liber pe care îl are după ce se întoarce de la birou. Iar când o face, se așază în fața unui calculator care pare să aibă răspuns la toate întrebările sale. Cochetează cu sinuciderea, dar nu îi cade niciodată în capcană, la fel cum mama sa a cochetat cu fatalitatea, dar a păstrat-o la distanță.

Pe măsură ce îi citești cartea, „cum reușește Julian Barnes să împrietenească aceste personaje urâcioase cu cititorul?” se dovedește a fi o întrebare perfect justificată. Reușește pentru că ronțăie adevărul ca pe tutun, pentru că spusul lucrurilor pe nume îi definește stilul, pentru că ironia și subtilul se amestecă cu sarcasmul și evidentul pentru a crea paradoxuri compatibile cu trăitul de zi cu zi, pentru că nu glorifică, ci umanizează până la ultima celulă. Julian Barnes te face să și zâmbești, în timp ce ridici din sprânceană, dar o face în felul său de englez până-n măduva oaselor. Cine se așteaptă la ieftinisme se va simți depășit de finețea, inteligența și grija cu care Barnes tratează umorul, iar cine vânează convenționalul se va regăsi pe sine flirtând cu propriile tabuuri, cu nespusul și netrăitul din existența sa.