Brâncuși

Fiecare inceput de an inseamna o confruntare cu tine insuti. Revezi ceea ce ai facut, te gandesti la ceea ce vei face. Vreme a promisiunilor si a sperantelor. A promosiunilor de a fi mai ferm fata de tine insuti, a sperantei de a nu te lasa abatut de pe calea aleasa. 

Substituindu-ma celor despre care incerc sa scriu, fidel mie insumi, ma intorc la izvoare. Mi-e dor mai mult decat oricand de Brancusi cel implantat, cu inima si radacini cu tot, la Tg. Jiu. E un dor de arta adevarata dar nu numai atat. E un prilej de rascolire  a temeiurilor. 

O saturatie de arta contrafacuta, in care hazardul materiei si golemul tehnicii ne invadeaza fara scrupule si menajamente as spune, oricum, cuvantul. Lumea de maine ne pipaie cu monstrii ei nereusiti. Sa ne fie dragi oare din aceasta pricina? Sa ne intaorcem la fiii de multa vreme incercati, suportand probele de foc stoic? Nu sunt ei ai nostri si, in aceeasi masura, ai viitorului? La obrasii, la temelii indeamna orice incercare de zbor. Si mai e si aceasta mult asteptata, prima ninsoare, prin faldurile careia nevoia de puritate a formei se instaleaza in noi cu neobisnuita putere. 

Developari ale memoriei. Eforturi tacute ale imaginatiei. Daca nu putem privi, mai avem totusi cuvantul la-ndemana. Masa si Scaunele, Poarta, Coloana se rotesc in mine si-nchipuie Marea Triada. Oricate interpretari se vor da alaturate celor existente, niciodata nu vom reusi sa epuizam toate sensurile Triadei. Magul de la Tg. Jiu ne va insela mereu cu delicatete. 

Ne-am odihni, la inceputul drumului, pe unul dintre scaune, cel mai retras si mai in umbra. Nu-i insa o impietate? Cum poti sa stai pe o clepsidra? Si ce fel de clepsidra: opaca, piatra curgand in piatra, forma in forma fara miscare, fara susur. Aici e doar lacasul lipsei de timp sau al timpului insusi, nealterat, intreg si definitiv. Si-aceasta masa nu-i, la urma urmei, o piatra de moara? Depinde pentru ce fel de grau insa, pentru ce fel de seminte. Daca, in marea noastra indrazneala, vom cutreiera cosmosul si de pe una din planete, cea mai usoara si aburoasa, gasind plantele din care se hranesc zeii, le vom aduce si pe pamant, singura piatra in stare sa le macine fara durere, pentru noi, muritorii de rand, o vom gasi doar langa apele Jiului. Poarta ciudata apoi, fara inauntru, fara inafara, cum este obisnuit cu orice usa, tu insuti in rama de aer. Arc de triumf al dorului de pereche, in delta ingustata, impreunand gradina cu orasul, locul unde oamenii sunt aproape unul de altul, si se pot recunoaste. Si sus, pentru initiati: Coloana infinita, un singur lastar parca din radacina de salcam, unicul ales dupa ce taieturile repetate au indepartat prisosul, cum isi aleg si cresc taranii din lemnul inca viu osia carutei. Adanc in pamant, o alta Masa a Tacerii, umila si necunoscuta, tine in echilibru Coloana. Imensa lacrima de metal a pamantului, rotunjime straveche, purtandu-ne si pe noi, ace de cadran solar mai marunte, imprastiati de miscare. 

Mereu descrisa, natura sadoveninana, in fraza acelorasi cuvinte aproape, este vesnic alta. Triada lui Brancusi e impietrita cu nezdruncinare la care cuvintele nici nu viseaza. Si totusi este alta mereu. Este deajuns sa zuruie pe prund Jiul intr-un anume fel si Masa ne inspiteste catre o noua asociatie. Destul sa tremure frunzisul mangaiat de aripa de pasare si Poarta se bolteste altfel. Destul in munti sa cada soarele intr-un anume unghi si Coloana se apropie sau indeparteaza. Sentimente mereu noi pe o idee de statornicie. 

__________________________________________________________________

Cand nu mai suntem copii, suntem deja morti.

______________________________________Constantin Brancusi____________

Prin Alecsandri, talmacitorul cult al Mioritei, s-a incetatenit ideea preponderentei geniului romanesc in poezie. Orice popor se realizeaza pe sine absolut intr-o arta sau alta. Restrictie indeobste acceptata de istoria culturii. Miraculoasa aparitie a Mioritei, cea mai frumoasa poezie a lui Alecsandri, n-ar fi dus cu gandul atat de departe, desigur, daca in imediata ei apropiere, sprijinind-o si continuandu-i consecintele, n-ar fi aparut fenomenul Eminescu. Se punea astfel in valoare matricea fundamentala. 

Odata cu ivirea si acceptarea lui Brancusi, nu s-a spus, dar multi probabil au gandit-o, s-a insinuat intrebarea daca nu cumva sculptura este in gradul cel mai inalt specifica poporului nostru, reprezentandu-l din stravechime. Forta cu care a patruns in constiinte arta lui Brancusi se transforma astfel instantaneu in legenda. Revolutionara lui valoare, inradacinata in ceea ce abia dupa el s-a numit traditie, notiune extinsa de la secole la milenii, inclina cumpana dinspre cuvant catre materialitatea volumelor vizibile, pipaibile. Cum s-a facut ca dintr-odata si intr-o singura fiinta s-au adunat atatea virtuti carora nu stii daca e mai bine sa le spui creatoare sau morale? Brancusi mosteneste intai, pur si simplu, harul mestesugaresc. Barda lui taie cu siguranta celor mai silitori si iscusiti lemnari, indragostiti nu de frumos ci de tehnica, fauritori ai morilor, steampurilor, uleinitelor si pivelor strabune. Setea de comunicare prin util, prin obiectul ferm, oricat ar parea de ciudat si poate chiar jignitor pentru unele spirite, alcatuieste fondul de intensa umanitate, atat de caracteristica lui Brancusi. Nici altundeva nu trebuie cautata intuitia formei in spatiu, dependenta si deschisa mediului, comparabila cu aceea, uneori extraordinara, a multilor arhitecti tarani. Cruceri, iconari, olari si covorari, aflati pe linia atat de labila dintre mestesug si arta, ii imprumuta, inmanunchiate, rafinamente pe care numai experienta transmisibila este capabila sa le stapaneasca, intr-atat de reduse la esenta incat pe drept cuvant il putem numi pe Brancusi depozitarul celor mai autentice valori spirituale populare. 

Cu aceste delimitari sumare nu am atins inca proteica personalitate care este Brancusi. Marele sau gand a fost, inainte chiar dar mai ales dupa ce a venit in contact cu efervescentele medii pariziene, descoperitoare de stravechi civilizatii artistice, de a da un raspuns riguros organizat momentului, raspunzand universalitatii cu universalitate. Ruperea de Rodin pare, privita din acest unghi de vedere, o intamplare mai putin importanta. Brancusi nu era numai un artist, cu preferintele si ideile lui, sufletul sau remodela in tacere o inestimabila avutie a poporului sau si a omului in genere. Venea din preistorie mentinand treaza vointa dintai a cuprinderii prin arta. Concentrarea fecunda, iluminarea astrala si, mai presus de ele, imensa liniste de sine se intruneau cu nemaiintalnita vigoare. Pe limpedele taram la clasicismului, Brancusi are harul sa se miste cu dezinvoltura scaparatorului geniu romantic. A scris in lemn si piatra, neauzind-o de la nimeni, cea mai frumoasa balada a sculpturii poporului nostru. Viziunea lui este astazi continuata cu buna stiinta. El o avea in sange. Contragea timpul. O mana mai impacata inflorea lutul, trecand de la o zeitate la alta, „Bendis” sau „Cumintenia pamantului”, sa le numim cum vrem, de parca nu ar fi existat milenii ci doar intelepciune mai multa in spatiul ingust al aceluiasi atelier. 

sursa:

1. rapublik.wordpress.com

2. www.flickr.com

3. en.wikipedia.org

4. www.lsucb.ro

5. metamorfoze.wordpress.com