Fiecare început de an înseamnă o confruntare cu tine însuți. Revezi ceea ce ai făcut, te gândești la ceea ce vei face. Vreme a promisiunilor și a speranțelor. A promisiunilor de a fi mai ferm față de tine însuți, a speranței de a nu te lăsa bătut de pe calea aleasă.

Substituindu-mă celor despre care încerc să scriu, fidel mie însumi, mă întorc la izvoare. Mi-e dor mai mult decât oricând de Brâncuși cel implantat, cu inimă și rădăcini cu tot, la Tg. Jiu. E un dor de artă adevărată, dar nu numai atât. E un prilej de răscolire a temeiurilor.

O saturație de artă contrafăcută, în care hazardul materiei și golemul tehnicii ne invadează fără scrupule și menajamente, aș spune, oricum, cuvântul. Lumea de mâine ne pipăie cu monștrii ei nereușiți. Să ne fie dragi oare din această pricină? Să ne întoarcem la fiii de multă vreme încercați, suportând probele de foc stoic? Nu sunt ei ai noștri și, în aceeași măsură, ai viitorului? La obârșii, la temelii îndeamnă orice încercare de zbor. Și mai e și această mult așteptată, primă ninsoare, prin faldurile căreia nevoia de puritate a formei se instalează în noi cu neobișnuită putere.

Developări ale memoriei. Eforturi tăcute ale imaginației. Dacă nu putem privi, mai avem totuși cuvântul la îndemână. Masa și Scaunele, Poarta, Coloana se rotesc în mine și-nchipuie Marea Triadă. Oricate interpretări se vor da alăturate celor existente, niciodată nu vom reuși să epuizăm toate sensurile Triadei. Magul de la Tg. Jiu ne va înșela mereu cu delicatețe.

Ne-am odihni, la începutul drumului, pe unul dintre scaune, cel mai retras și mai în umbră. Nu-i însă o impietate? Cum poți să stai pe o clepsidră? Și ce fel de clepsidră: opacă, piatră curgând în piatră, formă în formă fără mișcare, fără susur. Aici e doar lăcașul lipsei de timp sau al timpului însuși, nealterat, întreg și definitiv. Și-această masă nu-i, la urma urmei, o piatră de moară? Depinde pentru ce fel de grâu însă, pentru ce fel de semințe. Dacă, în marea noastră îndrăzneală, vom cutreiera cosmosul și de pe una din planete, cea mai ușoară și aburoasă, găsind plantele din care se hrănesc zeii, le vom aduce și pe pământ, singura piatră în stare să le macine fără durere, pentru noi, muritorii de rând, o vom găsi doar lângă apele Jiului.

Poartă ciudată apoi, fără înăuntru, fără în afară, cum este obișnuit cu orice ușă, tu însuți în ramă de aer. Arc de triumf al dorului de pereche, în deltă îngustată, împreunând grădina cu orașul, locul unde oamenii sunt aproape unul de altul și se pot recunoaște. Și sus, pentru inițiați: Coloana infinită, un singur lăstar parcă din rădăcină de salcâm, unicul ales după ce tăieturile repetate au îndepărtat prisosul, cum își aleg și cresc țăranii din lemnul încă viu osia căruței. Adânc în pământ, o altă Masă a Tăcerii, umilă și necunoscută, ține în echilibru Coloana. Imensă lacrimă de metal a pământului, rotunjime străveche, purtându-ne și pe noi, ace de cadran solar mai mărunte, împrăștiați de mișcare.

Mereu descrisă, natura sadoveniană, în fraza acelorași cuvinte aproape, este veșnic alta. Triada lui Brâncuși e împietrită cu nezdruncinare la care cuvintele nici nu visează. Și totuși este alta mereu. Este de ajuns să zuruie pe prund Jiul într-un anume fel și Masa ne ispitește către o nouă asociație. Destul să tremure frunzișul mângâiat de aripa de pasăre și Poarta se boltește altfel. Destul în munți să cadă soarele într-un anume unghi și Coloana se apropie sau îndepărtează. Sentimente mereu noi pe o idee de statornicie.

Când nu mai suntem copii, suntem deja morți.

Constantin Brancuși

Prin Alecsandri, tălmăcitorul cult al Mioriței, s-a încetățenit ideea preponderenței geniului românesc în poezie. Orice popor se realizează pe sine absolut într-o artă sau alta. Restricție îndeobște acceptată de istoria culturii. Miraculoasa apariție a Mioriței, cea mai frumoasă poezie a lui Alecsandri, n-ar fi dus cu gândul atât de departe, desigur, dacă în imediata ei apropiere, sprijinind-o și continuându-i consecințele, n-ar fi apărut fenomenul Eminescu. Se punea astfel în valoare matricea fundamentală.

Odată cu ivirea și acceptarea lui Brâncuși, nu s-a spus, dar mulți probabil au gândit-o, s-a insinuat întrebarea dacă nu cumva sculptura este în gradul cel mai înalt specifică poporului nostru, reprezentându-l din străvechime. Forța cu care a pătruns în conștiințe arta lui Brâncuși se transformă astfel instantaneu în legendă. Revoluționara lui valoare, înrădăcinată în ceea ce abia după el s-a numit tradiție, noțiune extinsă de la secole la milenii, înclină cumpăna dinspre cuvânt către materialitatea volumelor vizibile, pipăibile.

Cum s-a făcut că dintr-odată și într-o singură ființă s-au adunat atâtea virtuți cărora nu știi dacă e mai bine să le spui creatoare sau morale? Brâncuși moștenește întâi, pur și simplu, harul meșteșugăresc. Barda lui taie cu siguranța celor mai silitori și iscusiți lemnari, îndrăgostiți nu de frumos, ci de tehnică, făuritori ai morilor, șteampurilor, uleinițelor și pivelor străbune. Setea de comunicare prin util, prin obiectul ferm, oricât ar părea de ciudat și poate chiar jignitor pentru unele spirite, alcătuiește fondul de intensă umanitate, atât de caracteristică lui Brâncuși.

Nici altundeva nu trebuie căutată intuiția formei în spațiu, dependentă și deschisă mediului, comparabilă cu aceea, uneori extraordinară, a multilor arhitecți țărani. Cruceri, iconari, olari și covorari, aflați pe linia atât de labilă dintre meșteșug și artă, îi împrumută, înmănuncheate, rafinamente pe care numai experiența transmisibilă este capabilă să le stăpânească, într-atât de reduse la esență încât pe drept cuvânt îl putem numi pe Brâncuși depozitarul celor mai autentice valori spirituale populare.

Cu aceste delimitări sumare nu am atins încă proteica personalitate care este Brâncuși. Marele său gând a fost, înainte chiar dar mai ales după ce a venit în contact cu efervescentele medii pariziene, descoperitoare de străvechi civilizații artistice, de a da un răspuns riguros organizat momentului, răspunzând universalității cu universalitate. Ruperea de Rodin pare, privită din acest unghi de vedere, o întâmplare mai puțin importantă.

Brâncuși nu era numai un artist, cu preferințele și ideile lui; sufletul său remodela în tăcere o inestimabilă avuție a poporului său și a omului în genere. Venea din preistorie menținând trează voința dintâi a cuprinderii prin artă. Concentrarea fecundă, iluminarea astrală și, mai presus de ele, imensa liniște de sine se întruneau cu nemaiîntâlnită vigoare. Pe limpedele tărâm al clasicismului, Brâncuși are harul să se miște cu dezinvoltura scăpărătorului geniu romantic.

A scris în lemn și piatră, neauzind-o de la nimeni, cea mai frumoasă baladă a sculpturii poporului nostru. Viziunea lui este astăzi continuată cu bună știință. El o avea în sânge. Contragea timpul. O mână mai împăcată înflorea lutul, trecând de la o zeitate la alta, „Bendis” sau „Cumințenia pământului”, să le numim cum vrem, de parcă nu ar fi existat milenii, ci doar înțelepciune mai multă în spațiul îngust al aceluiași atelier.

sursa:

1. rapublik.wordpress.com

2. www.flickr.com

3. en.wikipedia.org

4. www.lsucb.ro

5. metamorfoze.wordpress.com