Nu e o metaforă poetică când spunem că „inteligența artificială”, aflată în slujba noastră, ne seduce și slăbește creierul care cu timpul devine dependent de instrumentele astea, ajungând în cele din urmă sclavul lor.

Nicholas Carr a studiat literatura la Dartmouth College și la Harvard și se vede treaba că în tinerețe a fost un devorator de cărți bune. Ulterior, așa cum s-a întâmplat cu toată generația lui, a descoperit calculatorul, Internetul, minunile uriașei revoluții informatice a epocii noastre și nu numai că le-a dedicat o bună parte din viață, folosind toate serviciile online și navigând zi și noapte în rețea, dar a și devenit un profesionist și un expert în noile tehnologii ale comunicării, despre care a scris pe larg în publicații prestigioase din Statele Unite și din Anglia.  

Dar într-o bună zi și-a dat seama că nu mai era un cititor bun și aproape că nu mai citea deloc. După o pagină sau două dintr-o carte nu se mai putea concentra, iar dacă era o carte complexă, care cerea mai multă atenție și reflecție, se ivea în mintea lui ceva, un fel de tainic refuz de a mai continua acel efort intelectual. Iată ce spune autorul:

„Îmi pierd calmul și firul poveștii și încep să mă gândesc ce aș putea să fac. Mă simt de parcă mi-aș târî întruna creierul descentrat înapoi la text. Lectura profundă pe care o făceam în chip firesc a devenit un adevărat chin”.  

Îngrijorat, a luat o decizie radicală. La sfârșitul lui 2007, el și soția lui și-au abandonat confortul ultramodern din Boston și s-au dus să trăiască într-o cabană din munții Colorado, unde nu exista telefonie mobilă, iar Internetul ajungea târziu, prost sau deloc.  

Acolo a scris în doi ani cartea polemică care l-a făcut celebru. Cartea se numește în engleză „The Shallows: What the Internet is Doing to Our Brains”, în traducere, „Superficialii: ce face Internetul cu mințile noastre?” (Taurus, 2011). Tocmai am citit-o dintr-o răsuflare și pot spune că această carte m-a fascinat, dar m-a și speriat și întristat.  

Carr nu disprețuiește informatica, n-a devenit un conservator contemporan care vrea să termine cu toate calculatoarele, nici vorbă de așa ceva. În cartea lui recunoaște contribuția extraordinară pe care servicii ca Google, Twitter, Facebook sau Skype le aduc informației și comunicării: timpul economisit, ușurința cu care numeroși oameni își pot împărtăși experiențele, beneficiile de care au parte firmele, cercetarea științifică și dezvoltarea economică a țărilor.  

Dar toate astea au un preț și, în ultimă instanță, înseamnă o transformare la fel de mare în viața noastră culturală și în funcționarea creierului omenesc precum a fost și descoperirea tiparului de către Johannes Gutenberg în secolul al XV-lea, tipar care a generalizat lectura cărților, până atunci accesibile doar unei minorități nesemnificative de clerici, intelectuali și aristocrați.  

Cartea lui Carr se revendică din teoriile acum uitatului Marshall McLuhan, pe care nimeni nu l-a băgat în seamă când, cu mai bine de jumătate de secol în urmă, a afirmat că mijloacele de comunicare nu vehiculează pur și simplu un conținut, ci exercită și o influență perversă asupra acestuia, iar pe termen lung ne schimbă felul de a gândi și a acționa. McLuhan se referea atunci mai ales la televiziune, dar argumentele lui Carr și numeroasele experimente și mărturii citate în carte ne arată că această teză e de o extraordinară actualitate în lumea Internetului.

Apărătorii recalcitranți ai software-ului susțin că el e un instrument aflat în slujba celui care-l folosește și, firește, există numeroase experimente ce par să confirme acest lucru, iar beneficiile respectivei tehnologii sunt indiscutabile: cine ar putea tăgădui că e un progres aproape miraculos: acum, în câteva secunde, apăsând pe mouse, un internaut capătă o informație pe care în urmă cu câțiva ani o obținea consultând săptămâni sau luni de zile bibliotecile și specialiștii? Dar există și dovezi concludente că, atunci când un om nu-și mai folosește memoria, fiindcă în locul ei are la dispoziție o arhivă infinită oferită de calculator, ea se atrofiază și slăbește, aidoma mușchilor nefolosiți.   Nu este adevărat că computerul e doar un instrument. Este o unealtă care devine o prelungire a trupului și a creierului nostru, creier care se adaptează și el în mod discret, încetul cu încetul, la acest nou sistem de informare și gândire, renunțând treptat la funcțiile lui, în favoarea sistemului care le îndeplinește pentru el, făcându-le uneori chiar mai bine decât el. Nu e o metaforă poetică când spunem că „inteligența artificială”, aflată în slujba noastră, ne seduce și slăbește creierul care cu timpul devine dependent de instrumentele astea, ajungând în cele din urmă sclavul lor.  

La ce bun să-ți păstrezi proaspătă și vie memoria, dacă toată memoria e înmagazinată în ceva numit de programator sau de inginerul de sistem „cea mai mare și mai bună bibliotecă din lume?” și pentru ce să-ți dezvolti simțul de observație, dacă doar apăsând pe niște taste îți revin toate amintirile, reînviate de mașinăriile astea ingenioase?  

Nu-i de mirare, așadar, că unii fanatici ai webului – ca profesorul Joe O’Shea, filosof de la Universitatea din Florida – ajung să afirme:

„N-are niciun sens să stai și să citești o carte de la început până la sfârșit. E pierdere de timp, fiindcă poți avea orice informație vrei, mult mai repede prin web. Odată devenit un utilizator experimentat al Internetului, cărțile devin inutile”.  

Cumplită în fraza asta nu e afirmația finală, ci faptul că respectivul filosof crede că oamenii citesc cărți ca să „se informeze”. E una dintre nenorocirile pe care le poate provoca dependența frenetică de monitor. De aici și patetica mărturisire a doamnei Katherine Hayles, profesor de literatură la Universitatea Duke: „Nu mai reușesc să-i fac pe studenții mei să citească cărțile până la capăt”.   Acești studenți n-au nicio vină că sunt acum incapabili să citească „Război și pace” sau „Don Quijote”. Obișnuiți să culeagă informațiile de pe calculatoare, fără să facă vreun efort de concentrare, și-au pierdut în timp obiceiul și chiar capacitatea de a se concentra, mulțumindu-se cu cunoștințele superficiale cu care i-a obișnuit rețeaua, cu infinitele ei conexiuni și salturi spre adnotări și completări, astfel încât au ajuns să fie într-un fel imuni la acel tip de atenție, reflecție, răbdare și abandonare în fața textului, care e unicul mod de a citi, savurând marea literatură.

Dar Internetul nu face inutilă doar literatura: orice operă de creație, nesupusă utilizării pragmatice, nu răspunde acelui tip de cunoaștere și cultură furnizat de web. Fără îndoială: calculatorul îi va depozita cu ușurință pe Proust, Homer, Popper și Platon, dar operele lor vor avea cu greu mulți cititori. De ce să te chinui să-i citești dacă pe Google poți găsi rezumate simple, clare și plăcute ale cărțoaielor greoaie pe care le citeau cititorii pe vremuri?  

Revoluția informației e departe de a se sfârși. Dimpotrivă, în acest domeniu apar zilnic noi posibilități și descoperiri, iar imposibilul devine repede posibil. Oare asta trebuie să ne bucure? Dacă acest tip de cultură care o înlocuiește pe cea veche ni se pare un progres, fără îndoială că trebuie să ne bucurăm.   Dar trebuie să ne îngrijorăm dacă acest progres înseamnă că un erudit cercetător al efectelor Internetului asupra creierului și obiceiurilor noastre, Van Nimwegen, afirmă după unul dintre experimentele lui: încredințând calculatoarelor soluția tuturor problemelor cognitive, reducem „capacitatea creierelor noastre de a construi structuri stabile de cunoștințe”. Cu alte cuvinte, cu cât e mai inteligent calculatorul nostru, cu atât mai proști o să devenim noi.  

Poate că sunt exagerări în cartea lui Nicholas Carr, cum se întâmplă mereu cu argumentele ce sprijină teze controversate. N-am cunoștințe de neurologie și de informatică pentru a judeca până în ce punct sunt demne de încredere dovezile și experimentele științifice descrise în cartea lui. Dar mi se pare un volum riguros și plin de bun-simț și un semnal de alarmă care – de ce să ne mințim – nu va fi luat în seamă. Dacă el are dreptate, înseamnă că robotizarea unei umanități organizate în funcție de „inteligența artificială” e inevitabilă. Asta, firește, dacă nu cumva vreun cataclism nuclear, cauzat de un accident sau de o acțiune teroristă, n-o să ne întoarcă la stadiul de oameni ai cavernelor. Atunci ar trebui să o luăm iarăși de la capăt, și poate că a doua oară vom acționa mai bine.

Traducerea și adaptarea de Luminița Voina-Răuț