I se spusese că atunci când ești fericit, când știi în ce să crezi, simți că prinzi aripi.
Nu a înțeles foarte bine de la început, nu îi permiteau vârsta, experiența, înălțimea, structura interioară.
Încă depindea de scutece, de stările emoționale ale mamei, de jumătăți de cuvânt, de ascunzișurile pe care le căuta cu fervoare pentru a-și pune în aplicare, în liniște, strategiile de joc pe care imaginația sa peste medie, așa cum avea să constate, i le înghesuia în sinele atât de bine ferecat.
Pe măsură ce timpul trecea observa, însă, ceea ce pentru cei din jurul său devenise, deja, motiv de îngrijorare, tăcerile în care se înfipsese.
Privea în jur, nu cu tristețe, ci cu înțelepciune și cu o oarecare resemnare, se mișca în spații care nu îi spuneau nimic pentru că în interiorul său se desfășura o cu totul altă poveste.
Începuse să simtă cum îi cresc acele aripi care i se tot promiseseră în schimbul unei cumințenii, a unei corectitudini, a unei simplități exemplare și a unei libertăți cu măsură, pentru că își spunea povești care o făceau fericită și dependentă de un cadru propice.
Oamenii, pe de altă parte, pe măsură ce îi cunoștea, o dezamăgeau din ce în ce mai mult.
Aveau îmbibate în ei, unii până în esență, egoism, superficialitate, duplicitate.
Iar ea nu își dorea ca aripile, care începeau să i se desfacă ca mugurii unei primăveri timpurii, să se retragă încet, încet lăsându-se prinse în capcana frustrărilor.
Și-a dat seama că nu ea, în ciuda părerii celorlalți, ci acele aripi pe care atât de mult și le dorise, suferă de autism.
Aripile nu puteau și nici nu își doreau să comunice cu exteriorul, se plămădiseră din ea însăși, din fericirea pe care singură și-o oferea, de aceea și izolarea.
Așa că zilele i se măcinau între nefericirea stârnită de relațiile cu ceilalți și liniștea interioară cu iz de aripi desfăcute.
A trăit așa ani de zile.
Îi cunoștea pe unii, se despărțea de alții, dar nimic nu o lega de nimeni, ci doar de zborul interior al propriilor împliniri.
Într-o zi, totuși, ceva s-a schimbat.
Cineva a intervenit între ea și ea.
Nici măcar nu era un tip deosebit.
Îi plăcea să se ascundă după gesturi, după tăceri, după treceri pe lângă, dar ea l-a îndrăgit din prima fără a simți, însă, fericire, ci o nefericire profundă.
Își pierduse echilibrul, aripile se închiseseră cu un fâlfâit trist, iar pe el, deși îl avea aproape, îl căuta încontinuu ca și cum prezența lui ar fi anunțat o absență insuportabilă.
Se priveau de la distanță cu o intensitate care ar fi egalat orice apropiere, se respingeau când apropierea fizică devenea iminentă și se așteptau cu o fervoare patologică.
Nefericirea câștiga teren, aripile refuzau orice deschidere, conveniența, standardul, trebuie-ul făceau presiuni insuportabile.
Incapabilă să distingă între acum și durabil ea l-a atins, și-a transferat toate așteptările asupra presiunii care îi sabota lui interiorul și a cedat.
Din acel moment nefericirea îi vânează atât în particular, cât și în acel împreună ușor forțat pe care l-au construit pe renunțări.
Din moment în moment unul dintre ei va ceda.