E liniște în camera în care două mâini cu unghiile roșii, ce denotă o feminitate incontestabilă, încă, țin o carte.
Nu așa își imaginau destinul lor scurt de câteva zile, unghiile roșii.
Ele se știau reprezentantele sexualității dezlănțuite dincolo de aparențe,
Visau la alte două mâini, ferme, reale care să le cuprindă ca și cum ar fi fost de o fragilitate aproape patologică
Și acum sfârșeau în culisele unei zile de vară, într-o cameră în care soarele era filtrat de perdele semitransparente de un albastru senin dar ireal, susținând cu puterea lor eroi de ficțiune și poveștile acestora.
Li se spusese, cât timp își visau aventura vieții lor scurte pe curbele unor unghii, că singurătatea ar putea să fie una dintre variante,
Dar niciodată până în acest moment, în care culoarea li se ducea ușor dar sigur, nu conștientizaseră cât de trist este să fii complicele unei singurătăți care nici măcar nu este a ta, dar devine a ta prin simplul fapt că e molipsitoare.
Timpul părea să-și fi pierdut din fluiditate,
Romantismul se trata de amnezie pe frunzele unui trandafir care-și usca petalele la soare,
Rochiile din șifonier erau prea boțite de indiferență pentru a avea chef să se asorteze cu lacul roșu de unghii,
Iar însăși stăpâna unghiilor nu mai credea în zâmbetul pe care și-l afișa în oglindă pentru a-și demonstra că încă mai cunoaște regulile mecanicii propriului corp.
Toată atmosfera avea un gust de tristețe deghizată în încercare,
De mâine anticipat greșit,
De efort supralicitat.
Nicicând nu fusese mai ușor, în acea cameră, pentru două mâini cu unghii roșii să devină dependente de acetonă
Și pentru particulele de praf ale singurătății să se așeze ca și cum totul li s-ar fi cuvenit.