Adevăratul talent reușește să anihileze prejudecățile legate de vârstă, de experiență și de locul în care actul artistic se întâmplă. Dacă privești un actor de douăzeci și ceva de ani interpretând până la naturalețe un personaj și îi cumperi povestea, râzi sau te întristezi, îți pui întrebări după cum îți indică el prin fiecare gest, prin fiecare stare pe care o experimentează cu identitatea pe care și-a asumat-o pentru câteva zeci de minute, acel actor este un actor talentat.
Ce importanță are că a început să joace pe acea scenă de ieri sau că joacă de ani buni? Nu ipocrizia sau snobismul validează valoarea, ci emoția în stare pură care te încearcă de fiecare dată când te pierzi printre necunoscuți într-o sală de spectacol. De aceea, nu are rost să faci un secret din faptul că ai vrea să îl cunoști mai bine pe actorul acela care ți-a înveselit al naibii de inexplicabil după-amiaza, seara sau care, dimpotrivă, te-a făcut să te gândești la singurătatea din apartamentul din care până și pisica a evadat într-o zi.
Poate nici nu mai știi exact cum îl cheamă, dar parcă l-ai fixa minute bune în culise. Oare ce face el cu acele personaje care mor odată cu hainele abandonate în garderobă și cu machiajul șters de demachiant și de cotidian? Unde se duce, ce îl bucură, ce îl întristează, ce îl plictisește, ce îl revoltă?
Ionuț Cornilă este un astfel de actor. Deși și-a obținut diploma în 2012, dacă i-ai fi văzut spectacolul de licență Fluturi, fluturi… în care joacă alături de profesoara sa, actrița Mihaela Arsenescu Werner, fără să citești prezentarea, nici nu ți-ar fi trecut prin cap să îi pui eticheta de debutant. Are lejeritatea și firescul actorului care reușește să treacă dincolo de evidența automatismelor prezente în orice meserie și să își însușească un personaj ca pe o altă identitate. De aceea, poate, de la intrarea sa în echipa Teatrului Național „Vasile Alecsandri” Iași este aproape nelipsit din distribuție când se anunță o nouă premieră.
Cine este Ionuț Cornilă?
Păi cine să fie? Un actor de 29 de ani, un proaspăt actor, ca să zic așa, și un om extrem de pasional, un om dornic de a cunoaște cât mai multe lucruri și de a trăi cât mai intens experiențe frumoase.
Când ai urcat pentru prima dată pe scenă și ce ai simțit?
Nici nu îmi mai aduc exact aminte, pentru că nu o să evoc aici primele experiențe așa-zise teatrale, din clasele primare. Cred că prima dată când am urcat pe scenă a fost acum vreo 10 ani, înainte de a se închide pentru renovări Sala Mare a Teatrului Național. Pe atunci eram actor la Teatrul Ludic. Și am fost invitați, eu și colegii mei, să jucăm Ultimul Godot al lui Matei Vișniec. A fost prima experiență cu adevărat intensă în teatru. Să ai o asemenea sală plină de oameni care au venit să te vadă, cu un text nu foarte ușor, este o uriașă responsabilitate și o uriașă plăcere, în același timp.
Cum este să fii tânăr actor în România?
E destul de greu. Din păcate, cred că tinerii actori depind extraordinar de mult de șansă, de noroc, ceea ce nu e tocmai în regulă, fiindcă știm foarte bine numărul mare de absolvenți care nu pot fi absorbiți de piața muncii. E destul de complicat, dar cred că, dacă îți dorești cu adevărat și dacă muncești foarte mult, e foarte posibil să ajungi acolo undeva sus, mai ales că a început să ia amploare și curentul teatrelor independente și al spațiilor neconvenționale. Da, e drept, salariile sunt mici, viața e destul de scumpă. E frustrant la un moment dat, dar, repet, dacă vrei, poți.
Dar este greu pentru un tânăr actor să intre pe scenele consacrate?
Aici e vorba de responsabilitatea pe care trebuie să ți-o asumi, dar sentimentul este extraordinar de plăcut. Am o povestioară haioasă: înainte de a face teatru, am locuit doi ani jumătate în Anglia pentru a-mi strânge un capital cu care să vin în România să fac teatru. Mi-am dorit enorm să dau la Iași la facultate. M-am dus în fața Teatrului și mi-am zis că până termin facultatea am să joc și eu aici; am făcut un soi de legământ. Ceea ce s-a întâmplat fix când am terminat facultatea. Al doilea pariu a fost când am plecat la Sibiu să vedem Faust-ul domnului Purcărete. Mi-am zis că trebuie neapărat să ajung să lucrez și eu cu omul acesta. Și, iată, s-a întâmplat. Sunt un norocos.
Care este principala satisfacție pe care ți-o oferă actoria?
Momentan, faptul că joc, faptul că ajung să cunosc oameni extraordinar de importanți din teatrul românesc și că învăț enorm de la ei. Partea financiară vine pe planul doi. Și faptul că văd sălile pline, că simt că spectacolele pe care le facem au succes.
Descrie starea de dinainte de a urca pe scenă și starea de după.
Starea de dinainte e greu de descris: ritmul cardiac urcă la cote pe care nu vreau să le știu. Cu un sfert de oră înainte de spectacol mă izolez, nu mai comunic cu nimeni, intru în transă. Cred că am ajuns dependent de starea asta. După, e o liniște care se așază peste mine, o autoanaliză. Sunt foarte autocritic. Se zice că orice actor are o busolă proprie care îi arată când e bine și când e rău. Orgoliul este cel mai mare dușman al actorului, așa că fug de el cât pot de mult.
Tu de ce te-ai îndrăgostit de teatru?
Am încercat multe înainte de a face teatru. Părinții mei îmi spuneau că nu sunt serios, mă plictiseam repede. Când am descoperit teatrul, am găsit soluția împotriva plictiselii. În teatru am găsit această formulă: de a face tot timpul altceva și, în același timp, făcând același lucru în mii de fațete.
Cât de ușoară este trecerea de la teatru la film?
Trecerea e destul de dificilă, nu sunt deloc același lucru. Actoria de film trebuie făcută cu foarte mare grijă și mult studiu. La un casting, cred că trebuie să fii cât mai natural, cât mai spontan și deschis. De multe ori regizorii au nevoie de o anumită față și talentul vine pe locul doi, dar dacă ești chemat, înseamnă că coincizi cu cerințele lor.
Ce perspective crezi că sunt pentru teatrul și filmul românesc?
Pentru teatru, perspectivele sunt bune. Se merge mult pe neconvențional. Totul este ciclic: lumea se satură de experimente și vrea din nou teatru clasic. Pentru film, sper să fie tot bune. Vara aceasta am filmat două scurtmetraje în Iași. Soluția este să li se acorde șanse tinerilor regizori și un buget, fie el și minim.
Cine te-a format ca actor? Ce modele ai?
De mic am admirat actori precum Al Pacino și Kevin Spacey. Din România, doamna Mihaela Arsenescu Werner, care mi-a fost profesor și de la care am învățat ce înseamnă profesionalismul și munca îndârjită. Actoria e o joacă serioasă. De asemenea, lucrul cu domnul Purcărete a fost ca o a doua școală pentru mine.
Te gândești la propriul public când lucrezi la un rol?
Mă gândesc la rol în primul rând. Să îmi fac treaba cât mai bine. Nu cred că am încă notorietatea necesară pentru a spune că am un public al meu.
Ce te motivează să fii mai bun?
Faptul că cer tot timpul mai mult de la mine. Mă inspiră viața, în general: un om de pe stradă, o carte, un film, tot ce se întâmplă în jurul meu.
După ce principii te ghidezi?
Credința — atât în Dumnezeu, cât și în ceea ce fac. Seriozitatea, dăruirea și pasiunea. De asemenea, cred în prietenie și în familie.
Cât de importantă este critica în evoluția ta?
Critica este constructivă dacă vine de la oameni în care am încredere. Critica de specialitate o urmăresc, dar încerc să extrag doar ce mă ajută.
La ce aspiri?
Să fiu un actor excelent și un om bun, în adevăratul sens al cuvântului.
Cum alegi să trăiești dincolo de scenă?
Cât mai simplu: călătoresc, merg la munte, pescuiesc. Activități liniștitoare.
Crezi în implicarea artistului în viața socială?
Da, cred foarte mult. Un artist trebuie să spună ceva despre lumea în care trăiește, poate milita pentru cauze, pentru că are o altă vizibilitate.
Ai vicii?
Da, sunt un fumător înrăit și un consumator de vin bun după spectacol. Când lucrez, fumez enorm.
Care este cel mai neobișnuit loc în care ai jucat?
Pe un trotuar, înainte de a fi profesionist. Oamenii trec, se uită dacă le place, dacă nu, pleacă. E o experiență intensă.
Ce îți place să citești?
Aproape orice. Îmi plac romanele polițiste bune (preferatul meu e Nașul de Mario Puzo) și literatura rusă.
Care sunt principalele tale calități și defecte?
Calități: seriozitatea, puterea de muncă și conștiinciozitatea. Defect: temperamentul vulcanic care uneori mă împiedică să văd nuanțele.
Te urmăresc personajele sau te detașezi ușor?
De unele mă detașez ușor, altele mă bântuie. Cred în această „bântuire” a personajelor dragi, dar încerc să nu le regăsesc în viața mea de zi cu zi.
Ce ai schimba în jurul tău dacă ai putea?
În viața mea nu aș schimba nimic acum, sunt mulțumit. În jurul meu aș schimba politicienii, străzile și atitudinea oamenilor.
