O carte la două mâini sau mai bine zis „la două arte”, transmițând amândouă aceeași viziune, poezie și imaginar. Cerneala cu care scriitorul Gabriel Bota se destăinuie devine culoare pentru artistul grafician Mauricio Silerio.
„Hai până jos Aici unde eu stau întins Aici unde urechile mi se ating de piatră și aud.. tăcerea tuturor pașilor…” (din poemul „aici, jos”)
Și am venit. Și nu mică mi-a fost mirarea să dau de un scriitor la fel de uman ca un prieten vechi, și de un artist ce părea încă de la lansare că deține surâsul-cheie al unui univers aparte. Așa că într-o însorită zi de toamnă indiană, Book Corner Librarium ne-a strâns pe câțiva, prieteni ai poeziei, la un „botez” de carte nouă. Micuța creatură cu foi veline a fost scăldată-ntr-o baie de aprecieri și autografe. Mulți dintre noi deja citisem, cunoșteam câteva poeme, dar toți eram curioși de ceea ce nu știam, de surprizele din volum.
Îl cunoșteam pe Gabriel Bota din lumea virtuală, citindu-i poemele de cum apăreau pe blog, pe pagina de Facebook, din grupurile literare comune, dar niciodată n-avusesem ocazia să-l întâlnesc în realitate. Când am venit la lansare mă gândeam oare cum este cu adevărat acest „eu nenumit”, cum este el-omul, dincolo de poezia sa filosofică și romantică, necomplexată de nimic din contemporanul industrial, de viteză, liberă de orice idee de vârstă, și cu mult parfum nichitian, cum bine spunea și unul dintre invitați.
M-a surprins total în mod plăcut omenia și simplitatea lui. A acceptat foarte încântat și deschis un interviu într-una din zilele de după lansare, alături de prietenul lui, artistul grafician Mauricio Silerio. Așa că iată-mă alergând spre locul întâlnirii cu cei doi oameni-artiști, creatori de lumi posibile. Doamna T, cafeneaua mea de suflet, ne așteaptă pregătită pentru o magnifică dezbatere filosofico-sufletească.
Suntem primiți și călăuziți de personalitatea domniei sale spre un colțișor aparte, un loc creat anume parcă pentru astfel de întâlniri cu și despre destin și jocurile sale. Așa că îi facem și noi pe plac, ne luăm măștile adevărurilor și ne-ncepem așa-zisa piesă.
Îmi propun să descopăr ce-i dincolo de cortina acestui frumos și elegant proiect și să aflu cât mai multe despre acești creatori, nebuni frumoși ai timpurilor noastre. Și fiindcă îmi doresc să las la urmă savoarea filosofiei, încep și vă prezint imaginea imaginarului acestei cărți, lumea lui Mauricio Silerio.
„M-am născut în Querétaro dar mi-am petrecut copilăria în Celaya, un oraș din Guanajuato, Mexic, la câteva ore distanță de locul meu natal.”, îmi răspunde c-un aer de amintire.
Când îl întreb despre artă și interferența ei în destinul lui, răspunsul lui e simplu:
„Arta mea e ca mine! Nu mă consider un artist, nu sunt încă un artist total. Sunt doar o unealtă pentru mine însămi! N-ai nevoie de foarte multe tehnici să exprimi și să creezi artă, trebuie doar să lucrezi cu sufletul. Creezi ca să spui, să transmiți și să provoci emoție în celălalt! E cel mai simplu atunci când pui sufletul să lucreze! Și cred că am norocul să cred în magia Universului, că te poate surprinde mereu trasându-ți alte căi, diferite de cele create de tine pentru viitor, drumul tău.
Am fost un spectator al artei mult timp, mergeam la expoziții, vedeam, absorbeam totul dar îmi spuneam că nu voi reuși niciodată să lucrez astfel cu atâta pasiune și răbdare. Am studiat management timp de un an, dar nu-mi plăcea deloc. Ai mei m-au înțeles și astfel cu sprijinul lor am ajuns să studiez artele, de la pictură și ajungând la ceea ce-mi place și mă reprezintă cel mai mult acum, arta fotografică și grafică.”
Îmi spune că i-a trebuit un un an ca să devină un artist pregătit pentru a expune, după toate studiile sale, cu toate că invitațiile galeriilor nu erau puține. A expus mai peste tot în Europa, și în România are încă lucrări la Cluj, într-o expoziție de artă fotografică, organizată de Biblioteca „Octavian Goga” și de curând încă un succes, o expoziție în orașul său natal, la Universitatea Latină din Mexic.
Când îl întreb despre arta lui, îmi răspunde că e un pic egoist, trebuie să-i placă lui mai întâi și de abia apoi, dacă lucrarea transmite ceva cu adevărat, de abia de atunci îi redă libertatea. E un creator interesant ca artist, creează și eliberează părți și emoții, sentimente care la rândul lor prin imagine și grafică, ajung să creeze propriile povești în fiecare privitor. Îmi spune că nu mai este responsabil de lucrările lui după contactul lor cu publicul, e un părinte dur ca un Chronos, aș putea zice. Cred că acest lucru i-a asociat cel mai bine pe amândoi artiștii, într-un paradox al creatorilor ale căror arte converg într-un singur mesaj, acela al dezvăluirii de sine prin căutări multiple în ochii celorlalți.
„El scrie precum tu desenezi!” spunea poeta Petra Balu despre cei doi artiști, Gabriel Bota și Mauricio Silerio, ea fiind și cea care i-a reunit în coincidența lor de destin spre o frumoasă și fructuoasă colaborare. L-am întrebat pe Mauricio despre carte și cum a fost să lucreze toată această ilustrație. „Îmi plac poemele lui Gabi și cred că am simțit la fel atunci când am ales lucrările pentru volum. Am știut după ce am făcut selecția că sunt perfecte pentru cartea lui!”
Îl întreb ca orice cititor curios, dacă e chiar autorul pe coperta întâi, dacă a fost chiar un foto-session artistic. „Nu, nu!” îmi răspund amândoi râzând cu pofta unor copii ce știu numai ei secretul.
Ilustrația este excelentă, de la coperți până la lucrările grafice din interior. Îi întreb de unde această interpretare de Prometeu înlănțuit… căci bine se știe, coperțile atrag de multe ori cititorii.
Mauricio îmi vorbește de viziunea cuvintelor, adunate în poeme ce „sparg” spațiul, trec orice limite spațiale, cuvinte care te eliberează.
„Dacă la început te simți înlănțuit de propriile tale frici care te apasă într-un mod înfricoșător, ajungi apoi să realizezi că, de fapt, te-ai eliberat printr-un catharsis artistic, dând drumul tuturor lanțurilor emoțiilor, fricilor, anxietăților, minții chiar… Cred în eliberarea asta luminoasă a sufletului, iar poemele lui Gabi asta mă fac să simt… El începe cu câteva cuvinte, care apoi încep să zboare prin tine și te simți dintr-o dată liber, eliberat! Cuvintele lui sunt ca un paradox, un foc purificator și o ploaie regeneratoare!”
Mă-ntorc către scriitor, adevăratul creator al poveștii, care spune despre sine, dincolo de cortina cărții, că s-a născut într-o „marți, 13 aprilie, când ploua ca într-o zi de apocalipsă”, același scriitor care-mi surâde acum la auzul atâtor metafore elogiatoare și pe care-l întreb:
Dar scriitorul… ce părere are Gabriel Bota de propriile-i coperți? Există un Prometeu înlănțuit și dezlănțuit în această carte?
„Din punct de vedere artistic, avem viziuni diferite. Ca și idee a cărții, eu am perceput-o puțin altfel, prin prisma filosofiei și a percepției celuilalt. Ultima copertă tocmai acest lucru denotă: ceea ce am vrut să spun despre mine, nu am putut spune decât prin celălalt, și ceea ce mă ține departe de mine sunt tocmai eu, pentru că nu mă afișez celuilalt.
Într-adevăr, viziunea prometeică de pe prima copertă concepută de Mau este cea veridică, dar numai din perspectiva gândirii noastre; ne ținem noi pe noi prizonieri atâta timp cât nu trăim prin ceilalți. Și atunci acea eliberare, care este pe coperta IV, vorbește tocmai despre asta: nu mă numesc Eu pentru că mă numești Tu! Ca eu să trăiesc am nevoie de tine pentru a ajunge la mine. E și o formă de egoitate, dar atâta timp cât pui egoitatea pe masă, cât nu te ascunzi, poți să te găsești.
E și filosofia mea de viață. Necesitatea de a fi alături de celălalt și de a fi prin celălalt este esențială. Doar așa cred că putem trăi! Nu putem fi singuri, nu avem cum să trăim într-o singurătate absolută. Și atâta timp cât ne lăsăm pe noi celorlalți, atunci ajungem “să fim” și noi.”
Și această idee de bumerang, de proiectare a trăirii prin ceilalți are cumva legătură și cu perspectiva lui Noica de a fi un întârzietor? Te vezi astfel, un întârzietor pentru ceilalți sau pentru tine însuți?
„Nu cred că am privit lucrurile așa. Am redus totul la o logică mult mai simplă. Iubesc foarte mult fenomenologia, dar viziunea mea este una extrem de simplă și asta am încercat să arăt și prin poemele din carte. Atâta timp cât eu nu am pe cineva care să-mi spună pe nume, n-o să știu niciodată că sunt Gabi. Și asta se-ntâmplă în viața de zi cu zi; noi suntem aceiași cu cei de lângă noi. Totul pornește de la noi dar ca să ajungem înapoi la noi, trebuie să trecem prin ceilalți.
Îmi aduc aminte de Noica care în celebrul poem către Sara spunea „dacă aduni unul cu unul care unul din cei doi face doi?” Eu cred că lucrurile sunt altfel, necesitatea celor doi face unul. Cred că am inversat un pic rolurile și din perspectiva aceasta am privit totul. Mi-am asumat foarte mult din punct de vedere literar, modul de a scrie și filosofia din spate, încât știu că uneori deranjează. Știam dinainte ce-mi asum pentru că din perspectivă literară, încerc să readuc lirismul în peisaj. Necesitatea lui o văd demult în contemporan.
Iubesc tot ce se scrie iar obsesia mea este să citesc tot, mult. Îmi place ce se scrie dar nu pot spune că mă văd în această versiune contemporană de scriere. De aceea am încercat să transmit alte valori și să folosesc teme mari. Cred că poeții care scriu în momentul de față, se feresc de temele mari. Se feresc să vorbească despre trăire, despre viață, lucruri pe care noi le avem în viața de zi cu zi, lucruri care ne definesc până la urmă. Am luat toate aceste teme, le-am pus pe o fenomenologie, le-am dat o filosofie și așa s-a creat acest volum.”
Îl întreb dacă a trăit tot ceea ce acest jurnal de gânduri pline de filosofie și iubire transpune în poezia sa, pe care mulți o descriu ca fiind „curajoasă, lipsită de generație, în răspăr cu prozaismul contemporan, lirism reprimat într-un senzualism anatomic, etc.” și pe care eu, ca simplu cititor, o simt și o resimt ca o emoție minunat de frumoasă și adâncă. Îmi răspunde senin…
„Da, e ceea ce am luat din ceilalți. Îmi place să spun că trăind prin ceilalți mă cunosc fiecare (alt-fel de la fel). Eu sunt la fel, dar astfel mă cunosc și mă poate cunoaște fiecare; astfel îi las pe ceilalți să mă trăiască. Și când am nevoie de mine, mă iau înapoi, fără ca să deranjez. Așa mă trăiesc eu, prin ceilalți. Nu e obositor să trăiești prin ceilalți, atâta timp cât te păstrezi la fel. Trecând peste tot ce-nseamnă gnoseologia, este chiar singura modalitate prin care ajungi să cunoști și să te cunoști.
Dacă stai să te gândești, la simpla descriere, atunci când vorbim despre noi, când ne descriem pe noi, folosim cuvintele oamenilor care vorbesc despre noi; e greu să te descrii, să vorbești singur despre tine, pentru că nu te cunoști decât prin ceilalți. E un exercițiu foarte simplu. Când te gândești la întrebarea „cine sunt eu?” e foarte greu să răspunzi fără analogia cuvintelor celorlalți. Entitatea mea este proiecția mea în ceilalți, ceea ce văd sau ceea ce las să se vadă în ceilalți. Depinde de ceea ce lași să se vadă, ideal ar fi să “te lași” cu totul. Atâta timp cât te lași cu totul viața poate fi mai frumoasă, mai fericită dar nu în sensul dat de filosoful Epicur. Acolo totul era legat de dorință, dar cu cât dorim mai mult cu atât suntem mai nefericiți.
Hai să nu ne mai dorim nimic, hai să lăsăm ca totul să vină, fără ca noi să ne dorim. Îmi plac foarte mult paradoxurile, cred că e una dintre obsesiile mele cele mai mari, paradoxul; să găsesc fără ca să caut, îmi impun să nu caut pentru că atunci voi fi găsit. Dau fără ca să cer și primesc absolut tot ce nu-mi doresc. Totul devine “dorit” după aceea. E o logică puțin sucită dar cred că asta trăim de fapt și atâta timp cât te vezi astfel prin ceilalți, ne-dorind nimic de la ei, poți să ai mari surprize și să primești înzecit.”
Și n-ajungi astfel un ne-trăit la sfârșitul vieții? Nu te temi că la finalul vieții vei fi doar o multitudine de alte eu-uri impregnate în propria ta ființă?
„Dar cine sunt eu? Ce pot să fiu eu fără ceilalți? Mi-e greu să îmi găsesc și să-mi dezvălui mie identitatea mea proprie. Nu cred că pot fi fără ceilalți… Nici în oglindă nu-mi sunt eu, mă văd inversat, e doar o proiecție a mea. Numai atunci mă pot vedea, când mă privesc prin ceilalți. Exact ca atunci când mă uit la tine-n ochi, mă văd pe mine, și invers.
E și o formă de iubire aici. O iubire-cunoaștere, care ține până la sfârșit, nu doar doi ani așa cum preconiza profesorul Aurel Codoban în „Amurgul Iubirii”. Totul este înțelegere, cunoaștere; atâta timp cât înțeleg ceva pot să duc lucrul înțeles până la capăt, fără ca să-mi proiectez sfârșitul.
De ce iubirea este o înțelegere? Sau o cunoaștere? Pentru că noi iubim până la sfârșit la fel! Niciodată n-o să se schimbe ceva. Asta este viziunea mea. La fel și paradoxul uitării: uităm doar atunci când suntem uitați, dar asta nu-i posibil. Nici atunci nu suntem uitați. Dacă e să te gândești, de exemplu, la întâlnirea cu un prieten drag, la o reîntâlnire cu el, atunci când îl revezi, chiar și după 10 ani, totul se reia de atunci: experiența, limbajul, forma ta de comunicare… reiei toate acele experiențe și ajungi să fii la fel. Totul se reaprinde. La fel și cu iubirea, dacă cineva nu mai este lângă mine, asta nu înseamnă că dispare; el va rămâne întotdeauna în mine pentru că avem o experiență comună și… trecutul are întotdeauna forma lui de a fi prezent.”
Revin și eu la prezentul nostru și readuc personajul principal, cartea, în lumina-i caldă de la Doamna T, cafeneaua atemporală ce ne găzduiește. Îl întreb pe scriitor dacă nu se simte cumva precum Pygmalion, dacă nu cumva e gelos pe cartea și destinul ce-l va avea de acum înainte, dacă nu cumva se teme că va ajunge să-și urască un pic propria-i creație.
Îmi răspunde după o pauză în care se întrevăd câteva aduceri-aminte de prin începuturile cărții…
„Da, răspunsul este da! Atunci când un scriitor scrie o carte, e o scrisoare adresată cuiva, e o scrisoare pe care atunci când o trimiți, ea nu-ți mai aparține. Știu cui i-am trimis această scrisoare și știu că m-am pus acolo. E o parte din mine, o parte care va trăi, dar și o parte care pot spune că nu-mi place foarte mult. Dar ăsta e secretul meu! Și mai multe n-o să vă spun.”
Poate din proiectele viitoare vom mai afla ceva de dincolo de scriitor… Ce vei mai pune din tine în viitor?
„Scriitorii mereu pun ceva din ei, mai tot timpul. Și tocmai proiectul viitor cred că va spune mai multe, va fi în colaborare tot cu Mau și se referă la un concept nou, cel de „carte vie”. E un proiect puțin diferit care include multe alte proiecte, de la grafică, modul în care va fi scrisă cartea, tematica abordată, până la ceea ce intenționez să fac: un show care-i va pune pe cititorii de poezie într-o relație vie, directă cu cartea, prin simțire.
E ca și când închizi ochii, ești legat la ochi și strângi mâna cuiva; ești în relație directă cu acel sentiment, trebuie să-l simți și să-l trăiești până te deranjează. Asta încerc să fac și eu cu acest nou proiect. E puțin diferit, puțin nou față de „nu mă numesc eu!”. Sper că o reușesc să-l scriu și că o să-l și termin cândva, rămâne de văzut.
Până atunci încerc să aduc poezia în cotidian, pentru că oamenii citesc și citesc din ce în ce mai multă poezie, se reîntorc la ea și se simte că poezia câștigă teren în fața prozei. Sunt foarte multe evenimente dedicate poeziei și nu sunt cerute de poeți, sunt create și cerute de public, de cei care vin, participă și-ncearcă să trăiască frumos orice vers, să simtă, chiar recitând uneori…”
Îl întreb dacă nu cumva din lipsă de timp ne-ntoarcem spre poezie.
„E relativ… tot timpul avem timp! Atâta timp cât știm ce vrem! Eu nu cred în sintagma frecvent utilizată «niciodată nu e prea târziu!». Eu cred că întotdeauna e PREA TÂRZIU. Dacă e să privim din perspectiva logicii, cam așa e. Dacă noi nu ne oprim să trăim ceea ce este acum actual, n-o să mai trăim niciodată.
Totul trebuie făcut acum, chiar dacă acest „acum” îl văd prin viziunea kantiană, ceea ce nu există. Dacă acum este momentul să simțim poezia, ACUM trebuie s-o trăiesc cu adevărat. Trebuie doar să ne oprim și e bine să ne mai oprim din când în când. E bine că oamenii se mai opresc și nu mai conștientizează timpul de multe ori.”
Îi mărturisesc că, la rândul meu, „m-am oprit” să-i citesc câteva poeme imediat ce am pus mâna pe volum. M-am oprit pe o străduță îngustă din Cluj și am început să citesc, uitând de mine și de trecători… E drept, un gest cam necugetat privit din afară, dar bucuria acelor câteva rânduri pe care le regăsești — vorba scriitorului — asemenea unui prieten demult uitat, bucuria aceea n-o voi uita niciodată.
E una din amintirile acelea în care simți un firesc al lucrurilor și o bucurie interioară a unui lucru unic pe care l-ai făcut pentru tine, simplu om. Și tot nerăbdătoare, ca orice cititor, încerc să-l descos în legătură cu proiectele viitoare. Îmi spune că are în plan un proiect legat de teatru și unul total nou și diferit: Mind Trip, un proiect ce va avea la bază o apariție editorială cu totul aparte, în care vor conlucra, pe lângă artistul Mauricio Silerio, și publicul cititor.
„Ceea ce propun este o călătorie a noastră prin care să ne dezvăluim prin noi nouă înșine. Noi pe noi înșine nouă, de fapt! Întotdeauna când gândești ceva, deja ai o voce interioară. Ceea ce propun este o linie foarte fină între gândire logică, argument logic, voce interioară și nebunie. E o linie extrem, extrem de fină, dar încerc să am grijă să nu trec dincolo de această linie și să-i dau sensul ei natural.
Pentru că de fiecare dată când facem ceva, ne proiectăm de fapt înspre viitor, gândim altceva. Ne contrazicem în prezentul trăit; mă contrazic, mă urăsc, mă iubesc în același timp. Sunt lucruri pe care mintea mea le produce fără ca eu să mă gândesc la asta. Este conștiința din spatele conștiinței, este eul care gândește. Și tocmai asta încerc să propun în următorul proiect. Eu doar o să deschid ușa și atunci fiecare o să intre în propriul său eu, în propriile sale experiențe și fiecare va trăi diferit.
Referindu-mă la planul conceptual, oferindu-mă pe mine ca idee, ca model, și ceilalți vor avea încredere să înceapă să trăiască propriile experiențe, conștientizându-le de data aceasta, în moduri diferite. Nu intenționez să urmăresc feedback-ul, ci doar de a-i face pe ei, pe fiecare, pe voi, să aveți acces la voi înșivă. Probabil că asta e calea. Va fi un risc pentru cititor, un risc pentru mine, va deranja… Mă deranjează inclusiv pe mine, cel care scrie și gândește asta.”
După un asemenea răspuns, singurul meu gând stă la viitor. Mi se pare extraordinar, îi felicit pe amândoi încă de pe acum și de abia aștept să văd lansat proiectul; poate, cine știe, voi putea avea și eu parte de acest „mind trip” poetic și metafizic.
Îi văd pe amândoi o echipă extraordinară. Greu să vezi astăzi doi artiști care lucrează la patru mâini, cu concepții și viziuni artistice diferite. Mă gândesc oare cum s-ar vedea unul pe celălalt dacă ar fi să se „preia” artistic ca inspirație. Îi arunc mănușa scriitorului Gabriel Bota spre a-mi descrie cum l-ar înfățișa el pe artistul Mauricio Silerio…
Gabriel Bota: „Triunghiul. Pentru că mă face să mă gândesc la două perspective: cea a triunghiului ca formă a perfecțiunii, prima reprezentare a lui Dumnezeu, dar mă gândesc la triunghi și ca variantă în care n-ar fi perfect, dacă bine ne aducem aminte de geometria noneuclidiană, care spune că suma unghiurilor unui triunghi este demonstrat că nu este egală cu 180°. Așa mă gândesc la Mau: văd acel triunghi perfect, plin de artă, imaginație, dar care întotdeauna încearcă să schimbe regulile jocului, dându-și sau nu seama de asta. Eu asta văd, perfecțiunea unui triunghi dar și probabilitatea de a fi altceva. Un paradox întreg.”
Întorc perspectiva și lansez provocarea prietenului său grafician. Mauricio mi-l descrie astfel pe scriitor, pornind de la versurile acestuia:
„Eu pot să fiu vreun apus bizar pe care nimeni nu-l surprinde
sau vreo noapte nehotărâtă de-nceput de iarnă
în care dormi adânc printr-o zăpadă necăzută
și ți-as putea fi somnul adânc
sau chiar pleoapa ochiului stâng
sub care m-ai dormi
și-n care ți-as perinda ca un vis
de care n-ai să-ți mai aduci aminte
eu ți-aș putea fi
dar niciodată n-ai știut ce sunt și ce mă face să fiu”
(din poemul „un fel de metafizică de luni”)
Mauricio Silerio: „Un uragan de foc dezlănțuit ce distruge spre a crea și transforma totul într-o lume fantastică. Dar înlăuntrul uraganului, în nucleul compact, găsești o ploaie caldă, care-ți mângâie pielea și ale cărei lacrimi nu ating pământul; sunt suspendate asemeni planetelor, dând naștere unui nou univers, în care totul este infinit, iar timpul nu există — este mereu unicul moment al prezentului!”
Dacă ar fi să mă întrebați pe mine, cred că două paradoxuri le-ar fi de ajuns, două paradoxuri ce-și intersectează tăișurile printr-o scânteie creatoare într-un punct și-un loc numit Artă! Și acest loc s-a desăvârșit, cel puțin pentru momentele prezente, în interviul nostru despre viața unui om într-o carte, într-un jurnal liric de poeme pline de filosofie și romantism, rara avis prin zilele noastre… totul într-un loc ce ne-a ținut frumos decorul, Doamna T, pe care v-o dezvălui acum, la final.
„Nu mă numesc EU!” putem spune oricare dintre noi dacă vrem să ne lăsăm trăiți total prin ceilalți, dacă ne vrem călăuziți de idei precum filmul lui Tarkovsky sau luminați, pur și simplu, de doi ochi de Beatrice dantească din cerurile cele mai înalte ale poeziei, muza cu aripi vii de inspirație ce l-a trecut trecutul pe scriitor. Acum, dacă este un Vergiliu mai mult decât un Dante, rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi, cititorii de poezie.
O carte pe care foarte ușor o poți asemăna cu o „melancolie frumoasă, pălmuită spre trezire”… Și de ce zic acest lucru? Vă las să descoperiți prin acest poem ce deschide cartea și, totodată, sper eu, și inimile voastre, ale cititorilor dornici de poezie bună:
„privindu-te am mai înțeles din mine e ca și cum în locul meu tu ai fi răsărit în calea umbrei” („Nu mă numesc Eu!”, poemul „Tu”)
Mulțumiri fotografilor: Ovidiu Manoilescu, Irina Iacob, Mauricio Silerio.
