Primul contact cu Brâncuși
Am aproximativ 10 ani, părinții mă duc la Târgu Jiu să văd Poarta Sărutului, Masa Tăcerii și Coloana Infinitului. Cel mai mult m-a impresionat, ca să mă exprim cu nuanțe de limbă de lemn, Masa Tăcerii.
Al 2-lea contact
13-14 ani, cea mai bună prietenă, tocmai întoarsă din vacanță, îmi întinde 2 talismane simple, din ceramică, să aleg eu care-mi place mai mult. Ea a rămas cu Domnișoara Pogany, eu, dintr-un elan feng shui-istic, încărcat de wishful thinking, am ales Sărutul. Între timp cu prietena respectivă am cam pierdut legătura, în schimb Sărutul lui Brâncuși îmi atârnă adeseori la gât.
Al 3-lea contact
16 – 17 ani, eu și niște colegi la Paris (schimb școlar, etc. etc. etc.). Am vizitat Atelierul Brâncuși, aparținând administrativ de Centre Georges Pompidou, dar din punct de vedere fizic fiind o micuță clădire separată, aflată chiar lângă muzeu. Pe esplanada din fața muzeului lume multă și colorată cum nu mai văzuse neam de neamul meu (sau mai știi??). Din frenezia momentului, am rămas totuși cu o nelămurire: de ce o grămadă de boschetari dormeau sprijiniți taman pe clădirea lui Brâncuși??
Între timp am crescut și am realizat o mică investigație: am cercetat influența statutului de emigrant asupra vieții și creației lui Brâncuși. Cu siguranță acest „mic detaliu” a însemnat ceva. Nu am de gând să mă lansez aici în ipoteze, să dezvălui concluzii și să-mi dau cu părerea despre acest subiect. Cert este că Brâncuși a devenit un reper al sculpturii pe planeta Pământ.
După 1989 statul român, din punct de vedere instituțional, și-a turnat cenușă în cap pentru nerecunoașterea meritelor artistului în… ultimele decenii. În 1951 Brâncuși a vrut să-și doneze opera statului român, dar a fost „tratat cu refuz”, conducătorii de atunci având alte probleme pe cap. Așadar în 1956 artistul s-a văzut în situația de a-și dona, de voie de nevoie, o mare parte din operă statului francez, acesta fiind mai dibace un pic în recunoașterea meritelor culturale. După metaforica turnare de cenușă în creștet statul român a mai avut încă vreo 20 de ani de altele pe cap, încă mai are. În afară de niște firave și uneori jenante tentative de „popularizare în rândul maselor”, Brâncuși are parte la el acasă de o tăcere infinită. Ei, pe când în Franța…
Acum câteva săptămâni am vizitat din nou Atelierul Brâncuși de la Paris, acesta fiind deschis patru ore pe zi, între 14 și 18 (în treacăt fie spus, un orar tare nepotrivit). De data aceasta atelierul, cu aparatul său de fotografiat, domnișoarele Pogany, Coloanele, uneltele, Săruturile sale, mi s-a părut gol și trist… ca o casă părăsită. Faptul că exponatele sunt „închise” în cutii uriașe de sticlă nu ajută la reconstituirea atmosferei unui atelier viu.
Pe de altă parte, ce soluție s-ar putea adopta? Să se plimbe publicul printre sculpturi neprețuite? Poate. Nici iluminarea nu mi-a plăcut. S-ar putea găsi o soluție mai naturală, mai firească. Și nici angajații de la intrare, adormiți și fără chef. Se pare că această letargie nu a trecut neobservată nici la Centre Pompidou, după cum remarc mai târziu „răsfoindu-le” site-ul și observând că Atelierul e pus sub lupă anul acesta, pentru a-i sublinia importanța.
Din păcate se pare că ideea aceasta nu a funcționat, atelierul având, după cum spuneam, un aer obosit și mai puțini vizitatori decât în anii anteriori. Ar fi interesant de știut cum ar putea fi readus la viață acest spațiu care se dorește un spațiu al comunicării, și în nici un caz o zonă muzeificată – mumificată cum este acum.
Iată continuarea textului tău, corectată cu diacritice și organizată pentru o mai bună lizibilitate:
Și acum despre vizitatori – ei puteau fi identificați foarte simplu: cei care comentau însuflețit erau de peste tot, cei care tăceau respirând greu și evitând să se privească erau români. De ce? De rușine că atelierul nu este în România? Din senzația că sunt deposedați de „ceva”?
În dosarul pedagogic de pe site-ul mai sus menționat există exact trei rânduri grăbite care atestă că Brâncuși s-a născut altundeva decât în Franța, un fapt lipsit de importanță. Sau? Dacă se vrea ca situația să fie puțin (sau mult) mai nuanțată, ar fi cazul ca numele Brâncuși să însemne, în România actuală, ceva mai mult decât „reclamă” în afara granițelor.
Dacă acum o vreme discutam despre oportunitatea unui muzeu al comunismului, al dictaturii sau al cui o mai fi fiind, ar fi oportun, cred, și să ne amintim că Brâncuși a fost înaintea comunismului românesc. Totuși, nu îndrăznesc să pun problema de „cum ar trebui să arate un muzeu Brâncuși?” pentru că ar însemna să încep cu sfârșitul. Unul din demersurile inițiale ar fi ca programa școlară să explice în cursul orelor de educație plastică cine a fost Constantin Brâncuși și de ce opera lui este importantă. Dar stați, nu se mai face educație plastică în licee!
PS bibliografic (citatul din titlu): BUICAN, Alexandru (2007) Brâncuși. O biografie, București: Editura Artemis, pagina 87.
sursa: muzeu.blogspot.com
