Ana Maria Negară a absolvit Liceul de Artă „Hariclea Darclée”, Brăila, specializarea sculptură, în anul 2003, la clasa profesorului Batîr Ioan Cătălin. Este licențiată a Universității de Arte „George Enescu” – Iași, Facultatea de Arte Vizuale și Design, specializarea Sculptură, promoția 2008, profesor Simion Cristea, apoi a urmat masterul profesional în arte vizuale, specializarea Sculptură, în 2010, sub îndrumarea profesorului Ilie Bostan.

Actualmente este doctorand al Facultății de Arte Vizuale din cadrul Universității de Arte „George Enescu” – Iași, anul III, specializarea sculptură, sub coordonarea profesorului Dan Covătaru. Ana Maria Negară este membră UAP România – Filiala Iași, din anul 2009.

Când a început pasiunea pentru sculptură?

Pasiunea pentru sculptură a început în urmă cu mai bine de 26 de ani, pe la vârsta de trei-patru ani, când cea mai mare distracție pentru mine era să modelez omuleți din lut. Puțin mai târziu, în clasa a III-a, am fost invitată de către profesorul Marius Teodorescu la cursurile de desen pe care acesta le ținea la școala „I. L. Caragiale” din Brăila. Între timp, am fost atrasă și de atletism, dar nu aveam cum să dau curs ambelor chemări, așa că am fost nevoită să aleg și am ales arta.

Cum ai ales? De unde vine atracția ta către zona asta?

A fost o întâmplare fericită, aș putea spune… În urmă cu aproape 16 ani am fost admisă la liceul de artă „Hariclea Darclée” din Brăila, unde îmi doream să mă înscriu la secția de grafică. Acolo, în acea vreme, predomina o mentalitate greșită conform căreia doar cine a făcut clasele V-VIII în cadrul liceului de arte putea merge la grupa de grafică. M-am reprofilat pe design, dar am aflat că deja altcineva alesese pentru mine și că urma să fac parte din grupa de sculptură.

Atunci am avut o revelație și mi-am dat seama cât de mult îmi plăcea, de fapt, sculptura și chiar mi s-a făcut rușine pentru că nu m-am gândit, de la început, să merg acolo. Am făcut parte din prima grupă a domnului profesor Cătălin Batîr, care pe vremea aceea abia ieșise de pe băncile Universității de Arte „George Enescu” din Iași și care ne-a crescut și educat ca pe propriii lui copii.

În timpul liceului am luat parte la câteva tabere de creație și chiar am câștigat câteva premii, fapt ce m-a schimbat total. Atracția către artă cred că vine, în primul rând de la Dumnezeu, care m-a înzestrat cu talent, apoi de la părinți. Bineînțeles că și profesorii au avut un rol important în cultivarea dorințelor mele de a face sculptură.

Deși nu am fost o elevă sau o studentă model, întotdeauna am fost atrasă nu doar de practica efectivă a artei și sculpturii, ci și de cercetarea și înțelegerea acesteia. Tocmai de aceea am dorit să studiez la școala doctorală; am simțit că nu sunt suficienți șase ani de studii universitare pentru a înțelege arta, în special sculptura, în toată complexitatea ei. Nu m-am mulțumit numai cu ce învățasem în șase ani, voiam să aflu care este scopul artei și știam că este nevoie de mai mult timp pentru un astfel de studiu. Voiam să știu care este direcția în care se îndreaptă arta zilelor noastre și ce va urma în viitorul apropiat.

În curând îmi voi susține teza de doctorat care tratează problematica raportului dintre tradiție și modernitate, înțelese și explorate în raport cu exigențele vizuale ale epocii actuale, teză pe care am de gând să o public în viitorul apropiat.

Care sunt valorile tale personale? Ce sau cine te inspiră?

Integritate morală. Eficiență. Dragoste. Toleranță. Creativitate. Independență… și lista ar putea continua. Sunt fascinată de oglinzi, de efecte optice, de fenomenul reflexiei în imagini pe orice fel de suprafață, de catoptrică, în general. Mă inspiră în mod special geometria și felul în care „totul este ordonat după număr”, după cum afirma Pitagora. La ora actuală sunt atrasă de problematica labirinturilor și a simbolisticii aferente acestei categorii de simboluri.

Sunt mulți artiștii care m-au inspirat de-a lungul timpului și nu cred că am să îi pot aminti pe toți. Încă de pe băncile liceului eram atrasă de demersul artistic al lui Anish Kapoor, artist britanic de origine indiană, de sculptura italienilor Alberto Giacometti și Arnaldo Pomodoro, de Arman Fernandez, de Barbara Hepworth, de Jean Arp și, nu în ultimul rând, de lucrările părintelui sculpturii moderne, românul Constantin Brâncuși.

Sculptura renascentistă a jucat și ea un rol important în dezvoltarea și formarea mea artistică. Dintre sculptorii care mi-au marcat puternic felul de a-mi concepe lucrările, aș aminti doar pe Michelangelo Buonarroti, Gian Lorenzo Bernini sau Benvenuto Cellini. De curând, odată cu participarea la un simpozion de creație unde am fost prezentă două ediții consecutive, am redescoperit și meditat asupra sculpturii minimaliste și cu o mare încărcătură simbolică a lui George Apostu, unul din marii artiști moderni ai lumii.

Ai vreo pasiune de taină, vreun hobby neașteptat?

Da, am, dar nu cred că ar putea fi numite neapărat „de taină”… Una din marile mele pasiuni a rămas atletismul, pe locul doi ar fi „adorația muntelui”, de la excursii și drumeții la sculpturi inspirate și realizate pe munte. Din păcate sau din fericire, între sculptură și documentare nu prea îmi rămâne timp pentru a putea avea și hobby-uri.

Dacă ai putea face ceva din nou, ce ai face?

Cu siguranță sculptura! O sculptură, neștiută încă, în stare să modifice conștiințele oamenilor de astăzi și să facă lumea mai bună și mai frumoasă.

Care este calitatea umană pe care o apreciezi cel mai mult?

Sinceritatea. A fi sincer în primul rând cu tine însuți și apoi a fi sincer cu cei din jur.

Care este cea mai importantă realizare pentru tine?

Nu am făcut niciodată un clasament… Probabil faptul că m-am dedicat artei, sculpturii în special.

A fost muncă asiduă sau noroc?

A fost și muncă asiduă, și noroc.

E ceva ce ți-ai dorit să realizezi și nu s-a împlinit?

Cred că da, dar nu aș putea spune că ar fi ceva care nu s-a împlinit… Am primit întotdeauna de la Dumnezeu mai mult decât mi-am dorit. Sunt proiecte pe care încă nu le-am pus în aplicare însă, toate au timpul lor. Fiecare sculptură sau idee își are timpul ei când trebuie să se nască.

Cum stai cu timpul? Faci distincție între „timpul personal” și „timpul afacerii” sau ești tot timpul conectată la muncă?

Timpul „personal” sau timpul „afacerii” este unul și același, pentru mine nu există nicio diferență. Dacă nu sculptez efectiv, atunci lucrez la viitoare proiecte, fac schițe sau mă documentez.

Ce gen de sacrificii sau renunțări te-ai văzut nevoită să faci de-a lungul anilor ca să te poți bucura astăzi de succes?

Îmi văd foarte rar familia, pentru că nu îmi rămâne mult timp în afara lucrului din zona artei.

Ai făcut compromisuri? Când ajunge un profesionist să accepte compromisuri?

Un artist profesionist ar putea ajunge la un oarecare compromis când se lovește de un ignorant foarte puternic și periculos, într-un context dat. Artiștii sunt uneori înjosiți de către cei din jur… cei care cred că suntem prea liberi și mândri (lucru neadevărat)… Și „sunt lucruri despre care trebuie să se tacă”.

Care este partea cea mai frumoasă a muncii tale și care cea mai grea?

Cea mai frumoasă parte a muncii mele este atunci când munca dă roade, și aici mă refer nu numai la sculptură, ci și la organizarea evenimentelor de tip simpozion sau la lucrul cu studenții. Dar și cea mai grea parte a muncii mele mi se pare tot organizarea expozițiilor sau a taberelor de creație, asta pentru că nu toată lumea înțelege ce presupune un eveniment în care este inclusă și sculptura.

Accepți să-ți fie contestată o hotărâre? Cum reacționezi când cineva îți spune „nu”?

Bineînțeles că accept. Ba chiar mă bucur dacă nu sunt aprobată de prima dată. Mă întreb care este motivul pentru care a spus „nu”, tocmai pentru a-mi da seama ce este în neregulă. Merg mai departe, foarte rar mă întristez.

Ce le spui celor asemeni ție care se ciocnesc de atâtea bariere încât sunt pe punctul de a se descuraja?

Sunt oameni care nu au mâini sau picioare și tot luptă pentru idealurile lor. Dacă ar fi totul frumos, perfect, nu am avea pentru ce „lupta” și nici nu am ști să prețuim acest „frumos”. Celor asemeni mie, le vorbesc despre succes, despre proiecte viitoare și încerc să îi implic și pe ei, pentru a le da curaj.

Ce-ți promiți pentru anii ce vin? Găsești căi de realizare a visurilor tale aici, în România?

Am o mulțime de proiecte și idei pe care doresc să le pun în practică. Am lucrat ceva timp la proiectul unui labirint din oglindă și mi-am propus ca, în câțiva ani, să îl construiesc, indiferent de costuri. Cu acest proiect am participat la concursul pentru Bienala de la Veneția-2013. Sunt o mulțime de artiști ale căror nume au o puternică rezonanță atât în lumea artei românești, cât și în lumea artei mondiale; cu alte cuvinte DA, cred că se poate face carieră în România și mai ales în Iași. Iașul este un mare oraș cultural.

În artă, femeile și bărbații au șanse egale?

Este dificil de dat un răspuns concret la această întrebare. Eu cred că da, însă sunt diferite persoane care consideră că arta (în special sculptura) este făcută pentru bărbați. De foarte multe ori m-am ciocnit de mentalități conform cărora doar bărbații ar putea fi „marii maeștri ai artei”. Părerea mea este că șansele ar trebui să fie egale.

Ce înseamnă pentru tine să fii sculptor?

Să fiu eu însămi.

Ce este greu în munca ta? Ce e foarte frumos în ceea ce faci?

Este dificil să îți alegi materialul și să îl transporți la atelier, dar mai dificil este să hotărăști ce vei face cu acel material. Michelangelo considera că în pietre stau ascunse sculpturile, eu cred la fel. Dificilă mi se pare crearea unei conexiuni între sculptor și material. Consider că este o necesitate ca sculptorul să relaționeze cu piatra. Îmi place mult ceea ce fac și consider că fiecare etapă a devenirii artistului (a ființei umane în general), este frumoasă în felul ei. Aș putea spune că stabilirea ultimelor detalii ale unei sculpturi mă încântă cel mai tare.

Te mulțumește ceea ce creezi, în absența unei recunoașteri publice? Preferi una actuală celei postume?

Mă mulțumește ceea ce creez indiferent dacă există sau nu recunoaștere publică. Ambele tipuri de recunoaștere sunt la fel de binevenite.

Cât de important este pentru tine felul în care critica și publicul receptează ceea ce creezi? Ai prefera un succes al lucrărilor tale în rândul criticilor sau al publicului?

Este foarte important ca publicul să intre în rezonanță cu lucrările artiștilor, însă nu este obligatoriu ca toată lumea să înțeleagă. Categoriile de public sunt diferite, în funcție de nivelul de educație sau de pătura socială din care provin, și nu pot cere tuturor să fie de acord cu ceea ce sculptez sau să considere frumos ceea ce realizez. Cu toții așteptăm succesul, dar asta nu înseamnă că îl și avem mereu.

Care ar fi ingredientele unei expoziții de succes?

Lucrări foarte bine făcute, perfect amplasate, o bună mediatizare și un public ales (care depinde de locul unde se întâmplă acțiunea și de „numele” construit de către artist).

Putem vorbi de șansă în artă?

Bineînțeles, la fel cum putem vorbi despre succes în oricare alt domeniu al excelenței.

Există diferențe între sculptura izvorâtă în solitudinea atelierului și cea desfășurată alături de un colectiv?

Pentru mine nu există astfel de diferențe, dar depinde și cu cine îți împarți atelierul. De obicei, într-un colectiv ar trebui să se nască cele mai grandioase idei, dacă acest colectiv este unul potrivit și bine intenționat. Ar trebui să existe discuții despre artă, sculptură, artiști, lumea artei, viitorul artei… dar și oameni cu caractere și suflete înalte.

Dacă nu ai fi ales calea sculpturii, încotro ai fi luat-o?

Nu m-am gândit niciodată și nici nu aș putea să concep așa ceva. Iubesc sculptura și ceea ce transmit cu ajutorul acesteia.

Care este povestea graficilor cu „omuleți”?

Omuleții spun o poveste despre arta interdisciplinară, la granița dintre sculptură și grafică; sunt personajele instalației mele sculpturale care propun spații iluzorii, cu jocuri de umbre a căror sursă de lumină trebuie imaginată de către privitor împreună cu povestea gesturilor personajelor. Omuleții sunt parte a lucrării din sticlă, intitulată „Evoluție”.

Pe 19 decembrie 2013 a avut loc vernisajul primei tale expoziții personale de sculptură. Ce amintiri rămân?

Expoziția „Inside”, deschisă la galeriile „Grand Hotel Traian” din Iași, este parte integrantă a doctoratului în arte vizuale pe care îl realizez la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, sub coordonarea prof. univ. dr. Dan Covătaru, cu o teză care vizează devenirea sculpturii din perspectiva raportului dintre tradiție și modernitate, a transformării valențelor expresive ale materialelor și tehnicilor sculpturale.

Pornind de la valorificarea simbolurilor și miturilor ancestrale, urmăresc să realizez o analiză structurală a calităților plastice și expresive specifice unor materiale tradiționale ale sculpturii, cum ar fi marmura sau granitul, dar și ale altor tipuri de materiale mai puțin convenționale, precum sticla, oglinda sau metalul. Am fost deosebit de încântată de prezența, la vernisajul expoziției, a domnului profesor Dan Covătaru, personalitate de prim rang a sculpturii ieșene și naționale, dar și a altor artiști importanți din arta românească contemporană, cadre didactice ale Universității de Arte „George Enescu” din Iași, precum prof. univ. dr. Dragoș Pătrașcu (grafician), conf. univ. dr. Zamfira Bîrzu (pictor), lect. univ. dr. Cristian Ungureanu (pictor), lect. univ. dr. Ioan Pricop (pictor), a unui număr mare de studenți, masteranzi sau doctoranzi de la universitatea de arte ieșeană, dar și multor admiratori ai artei din centrul cultural al Iașilor.

Discursul de inaugurare al expoziției, rostit de către criticul de artă prof. univ. dr. Petru Bejan, a descris, într-o manieră exhaustivă și captivantă, programul conceptual și atributele estetice ale lucrărilor reunite în expoziție, fără să omită aspectul bunei încadrări a sculpturilor în ambientul elegant al galeriei, loc încărcat cu rezonanțe istorice și culturale excepționale pentru orașul Iași. Din aceste considerente, doresc să afirm că vernisajul primei mele expoziții personale de sculptură reprezintă o etapă reușită, care mă determină să îmi continui investigațiile teoretice și să mă ancorez, cu încredere și pasiune, în viitoarele demersuri artistice, extinse mereu la granițele dintre valorile trecutului și cele ale epocii noastre.