Este impresionantă și cu totul ieșită din comun, metaforică și mai mult decât originală logodna lui Ștefan O. Iosif cu Natalia Negru.
Se aflau amândoi la vârsta celor dintâi fiori de dragoste. Delicatul poet al „Patriarhalelor” era student la „Litere” și, ca să-și câștige existența, îndeplinea funcția de bibliotecar la „Fundația Culturală”. Era coleg de facultate cu Natalia Negru, pe care o iubea așa cum numai un poet poate iubi! Dar Steo era sfios și nu îndrăznea să-și mărturisească sentimentele ce-l înfiorau în nopțile de insomnie.
Odată se plimbau împreună la Șosea. Era o zi călduță de primăvară timpurie. S-au așezat pe iarba mătăsoasă. Steo a rupt un fir verde, l-a trecut ușor pe buze ca o mângâiere și-apoi a început să se joace cu el, înfășurându-l repede, de câteva ori, în jurul degetului inelar de la mâna stângă.
— Lia, râse el cu glas cald, învăluitor, îți mai aduci aminte de jocul din copilărie cu: „Ineluș-învârtecuș, pe-al cui deget încăpúși”? — O, răspunse fata, închizând ochii în fața amintirii, de câte ori l-am jucat! — Ia te uită, nu-ți face impresia că firul ăsta de iarbă parcă ar fi o… verighetă verde? — Da! Ce bine seamănă! Ai dreptate, Steo! — Stai să-ți fac și ție o verighetă… Așa! Ce frumos îți șade! Parcă e o verighetă adevărată, de aur… verde, dăruită de primăvară! — Apoi în șoaptă, înfiorat de emoție: Lia, draga mea, tot avem noi verighetele gata! Ce-ar fi să ne logodim?
Fata îi prinse mâna și i-o strânse cu căldură în amândouă mâinile ei catifelate.
— Dar eu, din clipa asta, chiar mă și simt logodită cu tine, dragul meu Steo!
Așa a fost logodna lui Șt. O. Iosif cu viitoarea lui soție, poate una dintre cele mai originale și romantice logodne cunoscute!
Dar această unire cu simbol de poveste mi-a adus în minte o altă întâmplare din viața lui Șt. O. Iosif, pe care ne-a povestit-o la cursul de Literatură română profesorul nostru Mihail Dragomirescu.
— Iosif era studentul meu, ne-a spus dânsul, și s-a prezentat la examenul de anul I, la oral. Cum îl apreciam foarte mult ca poet și-l simpatizam ca om, ca să-l ajut să-mi dea un răspuns cât mai bun, l-am întrebat: — Dragă Iosif, ce metrică ai folosit tu în poezia ta „Doina”?
Iosif și-a ridicat sprâncenele cu mirare și mi-a răspuns zâmbind amuzat:
— Nu știu, domnule profesor! Credeți că noi, poeții, când scriem o poezie ne gândim la metrica și prozodia ei, dacă folosim dactili, trohei sau iambi? Mie, cel puțin, nici nu-mi trece prin cap așa ceva! O scriu cum îmi vine, cum o simt, cum îmi dictează spiridușul, și gata! E treaba dumneavoastră, a criticilor, să stabiliți ce metrică am folosit!
Am râs amândoi, ca de o glumă bună! Apoi, ca să-l întreb ceva care să fie în legătură cu ce-mi spusese el, i-am zis:
— Dar în ce poezie din literatura noastră întâlnești enumerarea picioarelor metrice pomenite de tine? — A, la asta vă pot răspunde, zâmbi Iosif încântat, în „Scrisoarea a II-a” a dăscălului nostru, al tuturor, Eminescu!
„De ce dorm înghesuite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltărețe dactile?”
— Bine, Iosif, îți mulțumesc, poți pleca! Ai trecut examenul cu brio!
sursă: Mici povestiri despre oameni mari – Grigore Băjenaru
