Există artiști care nu doar pictează lumea, ci o cercetează cu rigoarea unui matematician și o simt cu delicatețea unui poet. Constantin Flondor este, fără îndoială, una dintre figurile emblematice ale artei contemporane românești, un spirit neliniștit care a traversat experiențele de avangardă ale grupărilor 111 și Sigma pentru a reveni, cu o maturitate senină, la simplitatea profundă a grupului Prolog.

În rândurile ce urmează, maestrul Flondor ne invită la o incursiune în universul său interior, pornind de la o experiență recentă: întâlnirea cu lumina și nostalgia Balcicului. Dincolo de peisajul marin, dialogul atinge punțile invizibile dintre rigoarea geometrică și intuiția artistică, explorând totodată importanța rar întâlnită a solidarității dintre pictori.

Vă invităm să descoperiți un portret al artistului în fața naturii — un „elev” perpetuu care refuză manierismul, căutând neîncetat „armătura de linii care spiritualizează suprafața” și transformă realitatea în artă.

Nu cu multă vreme în urmă a avut loc expoziția „Pictori de azi la Balcic”. Mulți artiști sunt deja veterani ai taberei organizate acolo în fiecare an, însă pentru dumneavoastră a fost o premieră. Povestiți-mi despre această experiență.

Da, eu am fost pionier, cel mai tânăr din echipa care tot s-a dus la Balcic. Sigur că-mi doream să ajung, de fapt este o năzuință a fiecăruia dintre noi, cei de aici, din acest spațiu, să vedem acele locuri care mai pot aminti din ceea ce a însemnat odată, în fond, România sub un regat. Întâlnirea cu Balcicul a fost și o bucurie, dar au existat și dezamăgiri. Multe lucruri se simt că se pierd, am înțeles și de la ceilalți colegi că de la an la an dispar.

De exemplu, palatul doamnei Cecilia Cuțescu-Storck nu știu dacă mai are mulți ani de supraviețuire în cazul în care nu se întâmplă ceva, dacă statul român nu este capabil să îl cumpere, să îl restaureze, ceea ce înseamnă totuși un efort substanțial. Bucurie a fost să văd grădinile reginei, un spațiu miraculos, un labirint pe două-trei niveluri; urci, cobori, descoperi câte o clădire, câte un palat. În rest, faleza, spațiul spre Marea Neagră. Desigur, acum sunt restaurante, merg mașinile, merg turiștii, hotelurile încă mai au un parfum comunist, însă locul este formidabil și relieful foarte dinamic. Se vede că a fost un loc mirific, mai e și acum, dar trebuie să cauți. A fost un vis, însă asistăm cu tristețe cum, ușor-ușor, se degradează, se transformă, devine altceva.

Mai înseamnă ceva Balcicul pentru români?

Ar mai însemna un model dacă iar ne referim la cele câteva lucruri, dar cere o punere în atenție. Și la noi în țară sunt biserici care se dărâmă, sunt spații vechi uitate care sunt și acum extraordinare și te miri că mai și există, dar cărora totuși trebuie să le dăm atenție. Chiar și în București sunt asemenea locuri, cum ar fi Lipscaniul plin de restaurante. Este mult de făcut și, cu cât trece timpul, cu atât va fi mai greu de reparat; restaurația în timp devine mai dificilă, mai costisitoare și cred că și mentalitatea noastră probabil că s-a mutat genetic, nu ne mai pasă foarte mult.

Se construiește supraînalt, ca în cazul bisericii Sf. Iosif; arhitectura aceasta nouă nu prea mai ține cont de nicio lege a sistematizării, nu mai respectă vechiul București. Dar, încetul cu încetul, ca la Balcic, trebuie să știi pe unde să umbli, pe ce străzi și în ce locuri ca să descoperi farmecul de altădată al Bucureștiului.

În picturile expuse nu am putut să nu remarc o anumită predilecție. Într-un articol publicat în Arta din 1990, vorbeați de „prezența unui continuu referent: natura”. De unde această dragoste pentru natură?

Este o dragoste firească pentru fiecare dintre noi care ne naștem pe această lume. Poate unii, cu predilecție pentru fantezie, au ajuns la convingeri diferite de ale mele. Eu însă cred că arta trebuie să fie o natură secundă, unde creatorul nu mai este Dumnezeu, ci sunt eu, pictorul, și unde este creată o lume paralelă cu lumea dată. Mai există oameni de artă care au această fascinație, această admirație față de această realitate care ne este dată și care se află în natură, în lumea care ne înconjoară și care este suficientă ca să ne hrănească creativitatea pe care o avem.

Și atunci, cum se manifestă, să zicem, imaginația, fantezia și creativitatea mea când stau în fața unei naturi, în fața mării, în fața cerului, în fața unui pom? Atunci când intervin problemele de limbaj și faptul că natura e atât de complexă încât niciodată nu poate fi cuprinsă; întotdeauna există zone din care încă mai poți învăța ca pictor, din care încă te mai poți hrăni. În pictură descoperi lucruri ce încă mai sunt vechi și rare chiar și la 70 de ani. Ca să îl parafrazez pe Brâncuși, atunci când nu vom mai fi elevi în fața unei naturi sau a unei picturi, înseamnă că am murit demult, că am dispărut. Atunci începi să te repeți, începe un manierism, încep alte lucruri de care trebuie să ne ferim.

O dragoste ce a fost întregită de pasiunea pentru matematică, nu?

Ah, da. (râde) Desigur, înainte eram mai direct legat de matematică, iar rezultatele erau tot felul de construcții geometrice fie în plan, fie în spațiu. Ca să ne referim la o perioadă care străbate anii ’70, cel puțin zece ani buni, din 1970 până în 1980.

Cât de departe pot merge împreună cele două, pictura și matematica?

Nici nu știu dacă am ajuns eu atât de departe pe cât ar putea să se întâmple. Eu mai mult am balansat între matematică și pictură; când am părăsit-o pe una în favoarea celeilalte, când, intrând foarte mult în matematică, mai părăseam pictura. Aici l-aș parafraza pe Georges Braque, care în prima tinerețe avea o pledoarie mai mare pentru geometrie și rațional și spunea: „Îmi place rațiunea care corectează intuiția”. După aceea, într-o altă fază, intrând într-o pictură mai liberă și despărțindu-se de Picasso, de cubism, de toate lucrurile acelea, o spune exact invers: „Îmi place intuiția care corectează rațiunea” – o paralelă bună cu ce s-a întâmplat la mine.

Totuși, înainte ca pânza să fie un copac, o mare și așa mai departe, este o armătură de linii care spiritualizează și stabilește traseele în cadrul suprafeței. La mine lucrurile se petrec intuitiv; eu judec dreapta, stânga, sus, jos, dar sunt puțin mai baroc.

Iar dacă nu ați fi ales calea picturii, încotro ați fi luat-o?

În tinerețe îmi plăcea muzica, am luat lecții de pian, am și compus când eram îndrăgostit, la 13-14 ani, niște tangouri, niște valsuri. Muzica mi-a plăcut, am făcut teme și cu studenții legate de relația aceasta muzică-pictură.

Ați simțit vreodată că trăiți prin lucrările studenților?

Da, aș putea să spun că am simțit și aceasta. Acum nu știu dacă este un lucru bun, unii au și criticat-o, deși nu mi se pare că există o prea mare apropiere, mai ales în faza de ucenicie a studentului, față de felul meu de a fi și a gândi. Mi se pare că este o falsă problemă, neesențială. Fiecare, în faza lui de formare, poate avea un model care nu trebuie neapărat să fie profesor; pot să fie și alte modele din cadrul istoriei artelor, deoarece cu timpul, de la sine, își va forma propriul drum.

După mai multe etape, în cele din urmă ați revenit la pictura de șevalet înainte de constituirea grupului Prolog. De ce ați simțit nevoia acestei reîntoarceri?

Există un text al lui Erwin Kessler în care spune că Paul Gherasim, care a construit și a generat gruparea Prolog — acum îl citez direct pe Kessler: „l-a absorbit pe Flondor din grupul Sigma”. Despărțirea mea amicală de grupul Sigma de fapt a avut loc înainte de a intra în gruparea Prolog. Se întâmpla prin anii ’80; cel puțin cu cinci ani înainte mă întorceam la pictură, poate că eram fascinat de Bernea, de ce se mai întâmpla în pictura de la noi, dar și în lume. Experiența aceasta de zece ani cu 111 și Sigma a fost ca o călătorie în diferitele probleme ale universului formal, ale limbajului plastic, și m-am întors la pictură ca după o excursie frumoasă prin lume.

Așa cum ați amintit, înainte de Prolog au existat 111 și Sigma. De ce mult timp alături de alți artiști și nu pe cont propriu?

Așa mi-a fost dat să fiu. Nevoia de solidaritate, de a fi împreună cu alții poate fi o explicație. Mi se pare că a fi într-o grupare nu e o treabă chiar atât de simplă și nu ține de ușurarea felului tău de a fi ca artist, ci este o școală pe care trebuie să o ai. Sunt mulți care nu pot exista într-o grupare din cauză că trebuie să se dăruiască, trebuie să își potolească orgoliul. Din starea de artist individual trebuie să se transforme într-o persoană capabilă de a iubi rezultatele amicului de lângă. Aici nu este o lecție ușor de obținut și trebuie să fii bun prieten, cum suntem și noi de altfel, ca gruparea să reziste, altfel se dărâmă tot.

La final, vă invit la un scurt exercițiu, interesant aș zice. Caracterizați în câteva cuvinte următoarele persoane: Horea Paștina.

Ardelean, blând dar îndârjit, voce moale dar tărie de caracter; și ascultător, dar și încăpățânat.

Mihai Sârbulescu.

Mobil, foarte prietenos, pictura lui are și acum o vivacitate.

Paul Gherasim.

Patriarhul grupării noastre, un înțelept; este de asemenea un îndârjit, dar care te ia cu blândețe, te ia atât de blând dar te duce pe un drum important de la care nu te poți abate.

Și ultimul, dar nu cel din urmă: Constantin Flondor.

Păi ce să spun despre mine (râde)? Mă simt foarte paradoxal, am și lucruri bune, și toate cele rele ale lumii și atunci mi-e foarte greu să îmi dau o definiție, să văd ce cumpănește, ce este primordial. Fratern și deschis, cam acestea ar fi.

Lucrări ale artistului realizate în cadrul proiectului „Pictori de azi la Balcic”, ediția septembrie 2012, sunt expuse la ELITE ART GALLERY din strada Academiei, nr. 15. Pot fi văzute în fiecare zi de luni până vineri, între orele 11:00 și 19:00, iar sâmbătă între orele 10:00 și 14:00.

ELITE ART GALLERY este un proiect al Asociației ELITE ART Club UNESCO, inițiat în 2008, care se dorește a fi o modalitate modernă, atractivă și interactivă de a pune la dispoziție servicii care țin de domeniul artei: expoziții și vernisaje, consultanță, impresariat artistic.