Acei care se numeau ruși în secolele IX-XIII nu erau slavi, ci urmași de-ai geților. Până în prezent, rușii nu dau o explicație clară: de unde își trag numele pe care îl poartă? Istoricii au înaintat mai multe ipoteze referitoare la etimologia cuvintelor „russkii” (rus) și „Rossia” (Rusia), dar ele au rămas la nivel de ipoteze.
Prima și cea mai răspândită este formulată în renumita lucrare „Povesti vremennih let” (Povestea timpurilor demult trecute – n.n.), care spune că numele de „rus” și „Russia” provin de la niște oameni numiți „ruși”, care, în anul 862, la invitația sclavinilor (conform tuturor izvoarelor scrise latine și grecești, acesta era numele adevărat, pentru că cei mai mulți sclavi folosiți în Imperiul Roman se trăgeau din acest neam – n.n.), din orașul Novgorod și unele comunități nesclavine din acea regiune, toți au venit acolo de după mare, împreună cu conducătorii lor, pentru a-i conduce pe localnici.
Încercările cercetătorilor contemporani de a-i găsi pe rușii de atunci între strămoșii neamurilor din nordul Mării Baltice nu s-au încununat de succes. Niciunul dintre popoarele baltice n-a cunoscut și nu știe despre prezența vreunui trib sau a vreunei comunități cu numele de „rus” printre strămoșii lor. A doua ipoteză arată că rușii și-ar trage numele de la râul Rosi, care curge la sud de orașul Kiev, afluent din partea dreaptă a fluviului Nipru. Autorii altor ipoteze au încercat să găsească rădăcinile cuvântului „russkii” în legendele și cântecele populare, toponimele și hidronimele din Rusia, Ucraina și Belarus etc., dar o explicație argumentată nu a fost formulată.
Prima mențiune, în izvoarele scrise latine, despre existența unui popor care ar fi numit „rus” se conține în Analele Bertine, scrise în secolul al IX-lea la Mănăstirea „Sf. Bertin” din Franța și se referă la anul 839. Acolo se arată că regele lor purta numele de „hacan”. Știind că pe atunci „hacani” erau numiți conducătorii comunităților din regiunea Dunării de Jos, munților Carpați, nordului Mării Negre, munților Caucaz și fluviului Volga, am încercat să-i căutăm pe ruși pe teritoriul dintre Dunărea de Jos și râul Volga, adică în nordul Mării Negre. Și nu fără succes.
Despre faptul că patria rușilor a fost această regiune ne vorbesc destul de clar istoricii, geografii, călătorii arabi, perși și turci din acele timpuri, printre care – Ibn Ruste, Gardizi, Marvazi, Hudud al-Alam, Mutahhara ibn-Tahira al-Makdisi, Mubarak-sah, Aufi, Dimaski ș.a. Aceștia, în lucrările lor, ne arată expres că rușii din secolele IX-XI locuiau pe o insulă care avea lungimea și lățimea egală cu distanța parcursă de un om în trei zile.
„Rușii, – ne spune Ibn Ruste, – trăiesc pe o insulă cu suprafața de trei zile de mers”. „Rus – confirmă Gardizi, – este o insulă care se găsește în mare… Pe insulă trăiesc în jurul la o sută mii de oameni”. Același lucru îl afirmă și ceilalți autori. Studiind cele scrise, înțelegi foarte ușor că este vorba de Crimeea. Gardizi ne vorbește despre locul aflării insulei, iar Dimaski, în lucrarea sa „Cosmografia”, notează: „Ei (rușii – n.n.) au în Marea Maiotis (Marea Azov – n.n.) insule pe care le locuiesc și corăbii de luptă”.
Din cele scrise de Marvazi, Gardizi, Sukrula, Muhamadd Katib, Ibn Iiasa ș.a., se înțelege clar că sclavinii și rușii sunt vecini, că țara sclavinilor se găsește în imediata apropiere de țara rușilor. Ei descriu modurile de viață ale rușilor și ale sclavinilor, religiile acestora, incursiunile reciproce cu scop de pradă, captura de robi ș.a.
Știind că teritoriul din nordul Mării Negre, dintre Dunărea de Mijloc și munții Caucaz, inclusiv Crimeea, au fost populate din cele mai vechi timpuri de ramura nord-estică a traco-geților și că, în pofida ciocnirilor interne sau invaziei hazarilor, nu a fost abandonat de geți până în secolul al XIII-lea, până la venirea tătaro-mongolilor, avem tot dreptul să afirmăm că comunitatea rușilor constituită în secolul al IX-lea era o comunitate de-a urmașilor geților.
Leon Diaconul, istoric din secolul al X-lea, descriind cum rușii își îngropau morții în anul 972, după o bătălie cu bizantinii, arată că aceștia îi plângeau, îi ardeau pe ruguri, aduceau jertfe conform obiceiurilor deprinse de ei de la înțelepții lor Anacharsis și Zamolxis. Este știut că acestor zei se închinau geții, dar nu sclavinii.
Istoricul arab Gardizi ne arată expres că toți acei care trăiau în a doua jumătate a secolului al IX-lea în partea dreaptă a râului Rus (Severskii Doneț de azi) până la Dunăre „făceau parte din neamul rumilor (rumânilor – n.n.)”, iar împreună cu ceilalți istorici perși, arabi și turci, numiți mai sus, ne spune că statul acelora se numea Rum (Rumânia – n.n.), ceea ce înseamnă că rușii de atunci făceau parte (erau o parte) din neamul rumilor (rumânilor), așa cum azi moldovenii, oltenii, ardelenii ș.a. fac parte din neamul românesc. Acest lucru este confirmat expres de Mukaddasi, care arată că „neamul care se numește Rus este din Rum”.
Despre existența unei formațiuni statale a rumânilor în secolul al IX-lea, mai exact în anul 839, care cuprindea o mare parte din teritoriul Ucrainei de astăzi, ne vorbește una din cele mai vechi cronici turcești, intitulată „Oguzname”, scrisă în secolul al XI-lea. Autorii acestei cronici numesc acel stat – Țara a rumânilor. Despre același lucru ne vorbește și Ghiliom de Rubruc, care, în 1253-1255, a întreprins o călătorie din Constantinopol, prin Crimeea, nordul Mării Azov, spre reședința conducătorilor tătaro-mongoli. Acesta scrie că a fost trecut peste râul Don de rușii care trăiau în „casele” de pe malul râului, ori nu se poate pune la îndoială că cuvântul „casele” este românesc și nu sclavin. Lista argumentelor de acest fel poate continua…
Așadar, rușii din secolele IX-XIII se trăgeau din marele neam al geților și limba vorbită de ei era ca și a celorlalți urmași ai geților, numită astăzi română. Pentru a-i deosebi pe rușii de atunci, care nu erau sclavini și care făceau parte din neamul rumilor (rumânilor), de rușii de azi, îi putem numi pe primii geto-ruși. Aceștia, în anii ’30-’40 ai secolului X, au preluat controlul asupra sclavinilor de răsărit, care, până atunci, timp de aproape 250-270 de ani, au fost supușii altor ramuri ale geților apuseni. Astfel, denumirea de Rusia începe a se răsfrânge și asupra sclavinilor.
Ca avanpost al rușilor-geți, la mijlocul secolului X, în partea de nord a teritoriilor getice, conform aceluiași Constantin Porfirogenetul, era cetatea Kiev, numită și Samvatas. Aici erau dislocate unitățile militare ale geto-rușilor, se desfășurau importante târguri la care sclavinii își aduceau produsele și le vindeau. Geto-rușii administrau regiunile sclavine prin intermediul cnejilor care erau numiți de marele cneaz și care aveau în subordine detașamente înarmate de geto-ruși.
După moartea lui Iurii Sclavinul, adică Iurii stăpânitorul sclavinilor (numit mai târziu de slavi Iarii Slavul, de unde l-au făcut și Iaroslav – n.n.), cnejii geto-ruși, care au fost în fruntea regiunilor sclavine, încep a nu se supune Kievului și încearcă să se comporte ca independenți. Pentru aceasta, ei recurg la sprijinul sclavinilor, incluzându-i în drujinele lor, iar cu timpul – chiar în sfatul (duma – n.n.) boieresc. Toate acestea, și aflarea permanentă în masă mare de sclavini a grupurilor răzlețe de ruso-geți conducători, îi vor slaviza.
În anul 1223, geto-rușii dintre Donul de Jos, Marea Azov, râul Kuban și cei din nordul Mării Negre și Crimeea sunt cuceriți de tătaro-mongoli, iar cei rămași în viață au fugit spre est și nord, ori au fost duși în robie, lăsând teritoriile care le-au aparținut mii de ani. În anul 1237, tătaro-mongolii năvălesc asupra Rusiei cuprinse între Nipru (regiunea orașului Kiev) și Carpați (regiunea cursului superior al râului Nistru). Orașul Kiev a fost distrus completamente. În urma acestor invazii, geto-rușii, ca și comunitate, dispar: cea mai mare parte a fost nimicită, o parte a fugit în alte regiuni, o parte a fost dusă în robie și doar o mică parte a mai rămas pe loc, inclusiv în regiunea dintre Nistrul de Mijloc și Bugul Superior, de asemenea în Crimeea și Caucazul de Nord.
Regiunile sclavine au suferit mai puțin. Cea mai mare parte dintre acestea nu au fost atinse de hoardele tătaro-mongole. Mai târziu, în secolele XV-XVI, cnezatele sclavine se unesc sub conducerea cnezatului Moscovei, cnejii căruia mai aveau rădăcini getice. Această nouă formațiune statală, de rând cu denumirea de Moscovia, continuă să se mai numească Rusia. Cu timpul, noțiunea etnică de sclavin începe a fi identică cu cea de rus (numele de slav îl înlocuiește pe cel de sclavin prin secolele XIV-XV – n.n.).
În secolele XVIII-XIX, când rușii slavi își scriu istoria, ei scriu istoria Rusiei getice ca pe o istorie a Rusiei slave, lipsindu-ne de o parte însemnată a istoriei noastre. Denumirea de Rossia a început a fi utilizată de cnejii moscoviți de la sfârșitul secolului XV. Rossia de la râul Rosi. De ce? Probabil, pentru a șterge din istorie faptul că slavii au fost supușii rușilor-geți, ceea ce le-a reușit. În prezent, însă, când există alte posibilități, noi suntem obligați să ne revedem istoria, să ne-o recuperăm, în amintirea strămoșilor și a viitorului copiilor noștri. Asta nu trebuie să supere pe nimeni.
sursa: enciclopediagetodacilor.blogspot.com // Andrei Groza
