„În vara anului 1907, aflându-mă în străinătate și având în țară dărăveri, m-așez în trenul Berlin-București, cu gândul să m-abat o zi două pe la Iași, unde să vizitez pe niște vechi și buni prieteni, familia Ronetti Roman. A doua zi, mă cobor în gara Pașcani la 12:30 pm. Numai decât întreb cu respect pe un domn impiegat de mișcare foarte tânăr, care poartă o șapcă prea matură, odinioară desigur stacojie, «pe ce linie este tras trenul ce trebuie să plece peste câteva minute spre Iași»… Domnul impiegat îmi răspunde politicos că, «în legătură cu Berlin-București, pleacă din Pașcani spre Iași numai un tren la 4:10, cu sosirea la 6:50.“ Astfel începe I. L. Caragiale schița „Monopol“, publicată mai întâi cu titlul „Cronică“, la gazeta ieșeană „Opinia“ din 16 noiembrie 1907. Era inspirată după o vizită făcută pe malul Bahluiului, spre sfârșitul lunii mai 1907.  

După o plimbare prin dosul gării din Pașcani urcă în personalul de Iași. Privind dealurile molcome moldave și ascultând răsuflarea „monstrului astmatic“ numit locomotivă și „țăcănitul din ce în ce mai obosit al roatelor“, joi seara, 24 mai, ajungea în gara Iași, unde era întâmpinat „frățește“ de amicii săi.“

Ar fi dorit să se ducă la baie (publică), dar nu era deschisă, așa că s-a spălat cu apă de Vichy Celestins. „Apa comună de Iași e mult mai gustoasă și mai hrănitoare, dar costă mai scump“ – aluzie ironică la faptul că încă nu se realizase conducta Timișeștilor și mulți localnici beau apă din fântâni, plină de codați și felurite gângănii, cumpărată cu cofa.

Orașul era în „tremurul alegerilor generale. „Ce febră! Peste 43 de grade; aproape că se coagulează albumina.“ Ziua de vineri, 25 mai, și-a petrecut-o vizitând redacția gazetei „Opinia“, din strada Primăriei (nr. 30) unde lucra prietenul său, poetul Rodion – doctorul Avram Steuerman (1872-1918).

„De cu noaptea a început a turna, și toarnă… Piețele, ogrăzile, locurile virane sunt mări și lacuri; ulițele, fluviuri și Niagare… Caii înoată; birjele plutesc; tramvaiele par niște vaporașe de curse interurbane, ca la Hamburg.“

Despărțindu-se de gazetarii din redacția „Opinia“, s-a urcat în trăsura ce semăna cu o luntre cu un triton care strănuta și tușea. „Rătăcind contra torentului, navigăm încet-încet la deal. Unde să merg? La Smirnov, ori la Ermacov? Sunt amândoi imperfecți (erau scopiți); dar la primul merge colegiul I; eu merg la colegiul II, cu intelectualii. Oprim la Ermacov. Debarc. Am călcat pe pământ ferm. Dugheana e plină de amici, toți funcționari publici și profesiuni liberale. Așteaptă aici de mult să se oprească potopul și, așteptând, să le pară timpul mai scurt, iau aperitive, țuică, mastică, pelin, mișmaș, și gustă mezeluri, salam, ghiudem, cașcaval, măsline… Firește, mai cu samă cum sunt vesel că n-am avut dambla, intru și eu în combinație… Și aperitive, și mezeluri, și vorbă și discuție asupra situațiunii dificile în care se găsește țara în urma tristelor evenimente, ca să zicem așa, și-n fața atâtor reforme ce această situațiune le reclamă imperios, dacă ne putem pronunța astfel, și apoi asupra trecutului, prezentului și viitorului, ideilor și programului fiecărui ales și fiecărui candidat – și dezbateri și vorbă, și mezeluri, și aruncăm sâmburii – pi gios!“

Fiind așteptat pentru dejun de gazde pe la unu și jumătate, musafirul a părăsit ședința. A vrut să plătească aperitivul, dar nu l-au lăsat comeseanii, spunând că era rândul la plată a unui amic „care a reputat, ca orator la o întrunire electorală, un fenomenal succes.“ Au mai luat încă un rând de aperitive și măsline, și au aruncat sâmburii pe jos. Și încă un rând, cel din urmă, și măsline.  

„Trebuie numaidecât un monopol al alcoolului“  

„Amicul X… după ce plătește galant, se suie în gondolă cu mine; locuiește în drumul meu, pe un canaletto, să-l las acasă“. Pe drum, acesta i-a spus, cu limba împleticită, că avea o idee de reformă: „Nu mai meage moașăr cu țăranii. Sunt bețivi. Trebae un moaopol al ac.. al acacololui!“ (Era după mișcările țărănești din primăvara anului 1907.) Seara, la ora 8 și trei sferturi, Caragiale pleca la gară cu gazda Ronetti-Roman. După ce i-a mulțumit pentru „afectuoasa primire“, urcat în vagon, a spus că pleacă la București cu o idee de reformă: „Trebue de înființat numaidecât un monopol al acacolului… Trenul s-a pus în mișcare… M-aplec pe ușa vagonului: …la sate! …pentru rurali!“

Problema monopolului era la ordinea zilei în presa timpului. Ziarul „Opinia“ din 10 noiembrie prezentase niște propuneri prin care la orașe se „mențineau cârciumile actuale“, urmând să dispară cele de la sate, „înființându-se în locul lor cârciuma oficială, comunală, condusă și administrată de un comitet.“

Fiindcă fosta capitală a Moldovei îi punea la dispoziție paginile gazetelor locale, având aici și mai mulți amici, autorul „Monopolului“ poposea adesea printre ei, participând activ la viața culturală, fapt reflectat în bogatul și elegantul album „Caragiale în Iașii «Junimii»“, realizat de scriitoarea Olga Rusu și colaboratorii Dan Jumara, Ștefan Oprea, Constantin Ostap, Liviu Papuc, după o idee a poetului Lucian Vasiliu, directorul Muzeului Literaturii Române.  

La hanul Binder a citit Caragiale „O noapte furtunoasă“  

Cunoscuse orașul cu prilejul turneului trupei lui Mihail Pascaly, din iarna 1870/1871, în care fusese sufleor și locuise la familia Albinetz, din strada Lătescu.

Revenise apoi, în noiembrie 1878, pentru a prezenta, la bancherul junimiștilor, din hanul Binder, piesa „O noapte furtunoasă“. Momentul l-a marcat Titu Maiorescu, notând în „însemnările“ sale zilnice: „Sâmbătă 11/23 noiembrie 1878 plecat cu Eminescu, Caragiali, Slavici, Nica și Olănescu la Iași, la a 15-a aniversare a «Junimii» (cei dintâi trei pe socoteala mea). Duminecă 12/24 sărbătorit această aniversară (eu cu grozave dureri de gât și catar). Slavici citit «Gura Satului», Caragiali via lui comedie «Noaptea furtunoasă de la no. 9».“ Tânărul autor (de 25 ani) avu un succes formidabil citind și interpretând toate rolurile cu un talent deosebit, spre satisfacția ascultătorilor care s-au distrat copios sau, cum scria Iacob Negruzzi, „s-au tăvălit cu toții de râs.“

Subiectul era de mare actualitate pe atunci, parcă luat și din viața Iașilor, unde, în cele câteva ceasuri libere de duminică și în zilele de sărbătoare, câte un „Jupân Dumitrachi (Titircă“) și un „Chiriac tejghetarul“ smotruiau la „icserciț“ stirpea bărbătească din târg (intelectuală) înscrisă obligatoriu în companiile legiunii a XIII-a de Gardă Civică. Garda fusese înființată prin martie 1866, drept Gardă Orășănească și apoi întărită pe vremea războiului din 1877, ca Gardă Națională, pentru paza ordinii și patrularea străzilor.

Chiar și Caragiale fusese somat de câteva ori să se prezinte la compania ieșeană, deși trăia la București (scrisoarea din 10/22 octombrie 1877). Doritor să scape de smotruială, autorul comediei s-a lăsat vămuit de Ghiță Cotoi, superiorul gardiștilor din Mahalaua Armenească a Ploieștilor – unde locuia, căruia i-a plătit câte un galben pentru scutire de „icserciț“ (Baioneta inteligentă).  

Maiorescu: „Foarte vesel. Mare efect lectura lui Carag. Scris. Pierdută“  

„Nu își poate cineva închipui ce efect a produs această piesă citită de însuși Caragiale în cercul «Junimii». Vocea sa cam răgușită ce se potrivea de minune cu personagiile din mahalalele Bucureștilor; jargonul special al acestora; luarea în râs a frazeologiei politicienilor, garda națională de curând înființată – toate acestea, împreunate cu meșteșugita alcătuire a piesei, încântară pe membrii societății literare din Iași. Într-o unire, toți au spus că s-a ivit, în sfârșit, în literatura română, un autor dramatic original. În timpurile acelea, Caragiale venea adeseori la Iași și în casa mea era considerat ca făcând parte din familie, ca un copil al casei. Prânzurile le lua toate la mine; serile le petrecea, de asemenea, obicinuit în familia mea, având o deosebită plăcere să asculte muzică; se făceau câteodată lecturi comune, iar când orele treceau cu simplă conversație, era o adevărată plăcere să asculți pe Caragiale, totdeauna vesel și totdeauna dispus să ia în râs, cu mult spirit, persoanele cu pretenție de mare cultură și starea noastră socială îndeobște“, povestește, în 1912, Iacob Negruzzi, directorul revistei „Convorbiri Literare“, acasă la care tânărul Caragiale a citit pentru prima dată fragmente din piesa care va deveni faimoasă.

Clădirea numită Schnurer, din Ulița Mare nr. 11-13, la etajul căreia locuia cu chirie, după căsătorie, Iacob Negruzzi, există și acum, pe strada Ștefan cel Mare.

Primit cu dragoste și căldură, Caragiale a adus la „Junimea“ și următoarea sa piesă, „Conu Leonida față cu reacțiunea“, pe care a citit-o la banchetul din 10 noiembrie 1879, ținut la hotelul Europa. Aflat de față, Ion Creangă avea să spună că „juca mai abtir ca un actor“ (Olga Rusu, „Caragiale în Iașii «Junimii»“). Apoi, a adus la Iași celebra comedie „O scrisoare pierdută“, eveniment marcat de profesorul Titu Maiorescu: „Miercuri 24 oct. 84, 11 sară, plecat din București cu T. Rosetti, B. Ștefănescu (Delavrancea), Chibici și Caragiali la Iași; la Mircești a venit și Alecsandri, la Pașcani Buiucliu, și așa am ajuns la Iași joi, la 1 oră. Hotel Traian (Pastia), nou, mare, serviciu rău (prea puțin pentru întinderea casei). Joi sară, banchetul. Foarte mulți, și Urechie, un tânăr Cuza, Eminescu, prof. Ralet de la Școala militară (ginere Prezid. Curții de apel Filiti de aici) etc. Carp și Gane lipseau. Foarte vesel. Mare efect lectura lui Carag. Scris. Pierdută. Până la 1 noaptea.“  

De ce a vrut Caragiale să se facă ieșean  

La Iași trăind și muza lui Mihai Eminescu, Veronica Micle (văduva profesorului Ștefan Micle), poetul fiind mutat la București, dânsa a intrat în vederile lui Caragiale. Fiind revizor pentru județele Neamț și Suceava („octombrie 1881-februarie 1882), venea adesea la amicii din Iași la Tipografia «Junimii», din strada Băncii, unde se tipăreau „Convorbirile Literare“ și „clempănea“ uneori pe la ușa Veronicăi, iscându-se astfel o întreagă corespondență între muză și poet, la urechile căruia ajungeau insistențele fostului amic. (Caragiale, născut la 1 februarie 1852, era mai tânăr decât poetul născut la 15 ianuarie 1850, iar Veronica la 22 aprilie 1850).

Dornic să se facă ieșean, dramaturgul s-a înțeles cu direcțiunea Teatrului Național, care l-a angajat, în 22 februarie 1883, ca director de scenă cu salariul de 250 de lei, plus locuință, iluminat și încălzire gratuite. Nu profesa la Iași, căci se mutase la Craiova, unde luase conducerea ziarului „Doljul“. Acolo a trăit focul unui amor învăpăiat pentru o jună ieșeancă, Fridolina Reinicke. O cunoscuse la Iași, în locuința compozitorului Eduard Caudella, din strada Buțu nr. 8 (imobil aflat azi în strada N. Gane, împărțit între numărul 8 și 6), unde Caragiale venea singur sau împreună cu Iacob Negruzzi. Acolo venea și Fridolina – Leopoldina – Reinicke (Reinecke), „o blondină cu ochi albaștri și părul frizat“, prietenă cu Ana (Anette), fiica doamnei Clara Caudella din altă căsătorie, nici ea indiferentă musafirului. Fetele, inseparabile, mult mai tinere, frumoase și pline de viață, îl tratau cu indiferență ghețoasă, știindu-i foiala pe la poarta vecinei, Veronica Micle. Compozitorul locuia la câțiva pași mai jos de muza poetului Eminescu.

Dacă până atunci Caragiale apărea rareori la Iași, după ce a întâlnit-o pe Fridolina, drumurile i s-au îndesit.

Cum spunea, mai târziu, Anette: „Caragiale, când venea de la București, era toată ziua la noi (la Ed. Caudella). Știam pentru cine vine.“

Leopoldina era însă rece, mândră și pe deasupra îndrăgostită de un maior, „cavaler de salon,“ care o părăsise din cauză că îi lipsea averea pentru dota obligatorie, prescrisă militarilor pe atunci.

Călcând pe urmele fostului prieten, Mihai Eminescu, care pășise de multe ori pe la ușa Veronicăi, Caragiale patrula cu frenezie strada Buțu, mergând la Caudella de „trei ori pe zi“, și măsura strada Copoului, în deal și în vale, cercetând casa arhitectului Reinicke, situată vizavi de Universitate, unde ar fi locuit tirana inimii sale, care nu se lăsa ușor cucerită.

Stabilit la Craiova, departe de Iași, îndrăgostitul suferea, distrus sufletește, scriind la toți amicii din Iași (P. Missir, N. Volenti, inginerul N. Gabrielescu, prietenul inginerului Reinicke), cu rugămintea disperării, să-l ajute și să intervină pentru el, căci altfel își făcea o samă: „mă împușc“. Venit la Iași la finele lunii martie 1883 să-și stingă focul, pleca la București plângând „toată noaptea în vagon, ca un mizerabil“, cum îi scria lui P. Missir (la 31 martie).

Răspunzându-i, printr-o scrisoare din 9 aprilie 1883, N. Gabrielescu îl încuraja bărbătește: „Îmi închipui că te găsești într-o stare de plâns prin vechea capitală a Olteniei… Te-am părăsit într-o stare de plâns și inima-mi era strânsă când se dete ultimul semnal de plecare în gara Iași. Mă gândesc că n-ai curagiul și tăria ce se cuvine unui om de talia ta“.  

Legat mult timp de gazetele ieșene  

Trecându-i amorul, Caragiale nu s-a despărțit de Iași și a colaborat intens la ziarele locale „Opinia,“ „Sara“ și „Evenimentul“, a tipărit un calendar ilustrat pe anul 1898, la editura Dacia, din ulița Golia. Prin 1893, a încheiat o înțelegere cu editorii Șaraga pentru tipărirea pieselor sale, iar în martie 1894, sosea la Iași pentru a trata deschiderea unei berării în grădina Creditului Urban, din strada Lăpușneanu, asemănătoare berăriei Gambrinus, din București.

Gazeta „Sara“ anunța, în noiembrie 1896, colaborarea lui Caragiale în fiecare marți cu „Cronica de joi“.

Prin 1907, aflat în corespondență cu medicul poet Avram Steuerman Rodion, redactor la „Opinia“, îi scria de la Berlin că acesta era „singurul ziar român care-mi vine aici și a cărui sosire îmi face totdeauna bucurie, fiindcă, în afară de știrile politice, îmi aduce în toate diminețile amintire de fizionomia Iașilor.“ De la gazetă afla vestea dureroasă despre pierderea prietenului Ronetti Roman, la 7 ianuarie 1908.  

Lev Troțki, corespondent al unei gazete din Kiev, îl evocă pe scriitor  

Intrat în politică, ca membru al partidului Conservator Democrat, la începutul lui martie 1908, a sosit la Iași pentru a susține o întrunire electorală. Întrunirea s-a ținut la 2 martie 1908, în sala de la Sidoli, unde a cuvântat cu vervă, încântându-l pe Take Ionescu, care considera că piesele sale prezentau adevărata față politică a țării. Pe această temă, Lev Troțki, pe atunci corespondent de presă în România al unei gazete din Kiev, povestea o discuție glumeață, purtată de noul politician Caragiale cu vechiul conservator P. P. Carp: „Mi-a fost dat, a exclamat Carp, să trăiesc să te văd pe tine, Caragiale, în rolul lui Cațavencu! Ce vorbești, a răspuns fără să clipească Caragiale. Eu sunt Cațavencu? Nu, glumești! Cațavencu este respectabilul meu șef, Take Ionescu. Eu sunt doar Farfuridi“ („România și războiul balcanic“, traducere Radu Părpăuță).

La 31 martie 1912, redacția ziarului „Opinia“ i-a închinat un număr festiv, cu prilejul împlinirii a 60 ani de viață, mari personalități semnând evocări și amintiri. Sărbătoritul a răspuns cu telegrama: „Trăiască buna și fidela mea amică, «Opinia»“.

Retras la Berlin, departe de vânzolelile politice care îl amărau, duminică, 29 aprilie 1912, a sosit din nou la Iași, venind cu feciorul, Matei I. L. Caragiale, pentru a-l introduce în societatea literară ieșeană a revistei „Viața românească“, condusă de Garabet Ibrăileanu.

Marți 12 iunie 1912 „Opinia“, îndoliată, vestea marea durere a încetării din viață a iubitului colaborator de la Berlin. Marele scriitor I. L. Caragiale a trecut în cealaltă lume, dar amintirea sa rămânea vie în lumea culturală românească.

sursa: Ioan Mitican