„Romantismul reprezintă un fenomen spiritual și artistic, ce se caracterizează prin universalitatea lui depășind frontierele etnice”. Romantismul românesc este una dintre cele mai vechi mișcări literare, fiind „la fel de viu și vast ca orice altă mișcare romantică, bogată în realizări artistice”.
Unul dintre cei mai de seamă exponenți ai romantismului românesc a fost Vasile Alecsandri. „Stimat și iubit până la adorare…, Alecsandri rămâne marele poet al generației de la 1848”.
„Alecsandri a fost mare prin suprafața operei sale și prin contribuția la agitarea și rezolvarea tuturor problemelor culturale și literare ale vremii sale”, el fiind „Maestrul care a pornit cursul poeziei și al artei românești, peste tot, pe cărările naționale, cel care a făcut-o să fie cu adevărat românească”.
Unul dintre meritele sale a fost introducerea temei exotismului italian în literatura românească. Problema originii străine a poetului, cu precădere a celei italiene face subiectul a numeroase discuții, însuși marele Nicolae Iorga a încercat să deslușească această situație. Totuși autorul Vasile Alecsandri își începe primul capitol cu un citat dintr-o autobiografie pe care a încercat să o scrie în jurul anului 1865 la Mircești, astfel: „familia mea este originară din Veneția. Pe timpul când această republică era în strălucire, un străbun al meu, om cu inimă îndrăzneață și cu spirit cavaleresc, se puse cu a lui spadă în serviciul țării, se căsători cu o româncă și deveni obârșia familiei Alecsandri”. Din acest motiv se poate observa de la bun început un sentiment de apropiere față de spațiul italian. Însuși profesorul Ovid Aron Densușianu remarcă faptul că în opera lui Alecsandri apare „spiritul acesta fin, nobil italienesc”, care-l deosebește de ceilalți oameni de litere din perioada sa. Datorită faptului că provenea dintr-o familie înstărită, Alecsandri a beneficiat de o educație aleasă, definitivându-și studiile la Paris, totuși în perioada petrecută în minunatul spațiu parizian, tânărul a început să-și dorească să cunoască cât mai curând Italia. A sosit momentul întoarcerii sale acasă, după acea lungă perioadă petrecută în occident, dar înainte de a pătrunde pe teritoriul românesc, acesta cu permisiunea tatălui său, a făcut un lung ocol prin Italia, în vara anului 1839, imediat după finalizarea studiilor. Așadar, Alecsandri a pornit de la Paris către Italia însoțit de amicul său Nicolae Docan și bunul său prieten Costache Negri, acesta din urmă mergea periodic la Paris, unde se întâlnea cu amicul său Alecsandri, iar fiindcă Negri studia în Italia și era un bun cunoscător al acestei țări, le vorbea adeseori atât tânărului Alecsandri cât și prietenilor lor, despre magnifica Italie.
Tinerii aventurieri își încep călătoria de la Paris spre Lyon, apoi de aici către Marsilia, ulterior pe mare spre Livorno. Ajunși la Livorno, călătoresc spre Florența, noaptea, iar călătoria îl impresionează profund pe Alecsandri, care remarcă încă de la început la Florența o serie de elemente pe care le putem regăsi în operele sale (prezentate cu foarte mare atenție în nuvela Buchetiera de la Florența).
De la Florența cei trei tineri se îndreaptă către Roma, trecând prin Siena, Viterbo și Bolsena, cu această ocazie Alecsandri descriind ceea ce întâlnește precum cel mai „admirabil peisaj format de lac și munții ce-l înconjoară”, astfel călătoria lor este încununată de către o serie de elemente culturale de mare interes. La Florența Alecsandri intră în contact cu numeroasele capodopere de artă renascentistă, în timp ce la Roma întâlnește antichitatea. Toate aceste elemente îl determină pe tânărul nostru să resimtă o „profundă impresie la amintirea gloriei și puterii străbunilor”. Odată finalizată șederea la Roma, aceștia se întorc iarăși către Florența, unde vor rămâne cel mai probabil pentru o vreme, după care pornesc ulterior cu trăsura către Bolonia, iar în decursul acestui drum poetul află o poveste pe care la întoarcerea în țară, ne-o dezvăluie în nuvela „Muntele de Foc”. Din Bolonia evident drumul tinerilor continuă către Padova și apoi către Veneția, una dintre cele mai așteptate locații, mai ales pentru originalitatea ei, însă și pentru faima pe care a dobândit-o această regiune datorită faptului că este prezentă tot mai mult în literatura epocii.
Tânărul Alecsandri era încântat de a vizita pentru prima dată „această grădină a lumii”, referindu-mă cu exactitate la întreaga Italie, mai ales datorită faptului că regiunea „Piemontului se bucura de reputația de a fi unul dintre cele mai însuflețite și vesele orașe ale Italiei”. „Alături de Florența, mai mult chiar decât aceasta, Veneția va rămâne pentru Alecsandri refugiul luminos al gândurilor sale”.
Acasă, Alecsandri începe să-și aștearnă primele impresii despre această minunată regiune, povestind cu mare plăcere despre faptul că „obiectele de artă sunt atât de multe în Italia și mai ales cu așa talent lucrate încât călătorul nu mai are vreme nici să gândească, ci își simte ființa cufundată într-o mirare îndelungată și plină de plăceri”. Încă din prima sa vizită în Italia simțurile l-au copleșit și putem spune că tânărul Vasile Alecsandri era profund îndrăgostit de aceasta țară, mult după reîntoarcerea în Principat, acesta își amintea cu plăcere momentele petrecute acolo, faptul că luase atât contact cu natura, încă din prima seară de voiaj, însă un impact major îl constituie contactul direct cu arta italiană, ceea ce a întâlnit aici, domurile și palatele de la Veneția, tablourile și frescele din muzee, catedralele, le considera minunile artistice ale Italiei.
Ce anume l-a impresionat intens a fost sentimentul național la zărirea Columnei lui Traian, însă și asemănarea acestui spațiu cu cel românesc, așezările, împărțite în mai multe statulețe, și faptul că se afla sub o dominație străină. Vasile Alecsandri nu a fost singura persoană fascinată de Italia, cea care i-a fost alături și cu care a împărtășit aceleași sentimente față de Italia, era buna sa prietenă Elena Negri, sora celui mai drag prieten, ea a fost la început una dintre cele mai devotate admiratoare, însă admirația ei s-a transformat în scurt timp într-un alt sentiment, o iubire cu totul romantică. Cei doi vor întreprinde o nouă călătorie la Veneția pentru doar o lună, în septembrie 1846, ceea ce i-a determinat pe aceștia să ia o astfel de decizie au fost aceleași sentimente, vise și idealuri. Putem spune astfel, că pe Vasile Alecsandri îl leagă de Veneția nu numai sentimentul de cultură ci și un sentiment mult mai uman, mai intens. După ce au petrecut o perioadă aici, cei doi îndrăgostiți de Italia hotărăsc să părăsească Veneția și să se îndrepte către sudul Italiei, datorită stării precare de sănătate a Elenei, însă nu înainte de a trece prin Paris, pentru a se stabili dacă domnișoara Negri putea suporta o astfel de călătorie. Șederea la Paris a fost foarte scurtă, după ce medicul și-a exprimat acordul în vederea unei călătorii spre sudul Italiei, considerând că atmosfera și clima de aici îi pot face numai bine, Elena Negri și Vasile Alecsandri se îndreaptă către Lyon, iar odată ajunși aici vor face o călătorie cu vaporul pe Ron și pe Mediterana, ajungând cu o întârziere minoră la destinația dorită. La Napoli cei doi au rămas doar două săptămâni, timp în care îl întâlnesc și pe Nicolae Bălcescu. Însă starea de sănătate a Elenei era din ce în ce mai precară, atât doctorul de la Paris, cât și cei de aici au considerat că „soarele Siciliei este tot ce se poate recomanda”. „Elena Negri moare pe vapor la 4 mai, ora 3 dimineața la intrarea în Cornul de Aur”.
Pe parcursul întregii sale existențe, Italia a rămas mereu vie și prezentă în gândurile poetului, iar pasiunea sa pentru acest spațiu nu se rezumă doar la o primă impresie pe care a păstrat-o de-a lungul întregii sale vieți, ci la un sentiment mult mai acut de admirație pentru multitudinea de elemente culturale pe care le-a găzduit de-a lungul timpului, acel loc în care se regăsesc numeroase curente total diferite, însă îmbinându-se construiesc un „tot” perfect.
Alexandru Marcu – V. Alecsandri și Italia, 1922
G.C. Nicolescu – Viața lui Vasile Alecsandri, 1965
Adriana Rosca
