Oamenii ne pășesc pragul sufletului, iar noi le întindem brațele ochilor inimii noastre, primindu-i în conținutul nostru emoțional. Treptat ne trimitem reciproc zâmbete, ne retragem sfioși în confesiuni, eliberând praful din sticla spartă recent în suflet. Suferința înghițită zilnic nu ne lasă indiferenți, însă fiecare omuleț alege modul în care își exprimă viața: cu eternitățile ei de-o clipă și frânturile de (in)uman. Este de ajuns să asiști la un moment care provoacă suferință pentru a fi altfel, a respira cu o frecvență diferită dinainte de a vizualiza scena cât se poate de reală… Din dorința de a împărtăși emoții fine, cuvinte calde, cu o consistență unică, situații existențiale aflate sub semnul agoniei și al extazului deopotrivă, fiorul creației sensibile devine însăși mecanismul lăuntric al ființei numite „regizor”. Dincolo de mirajul chipurilor, al sunetelor de fundal ce trezesc amintirile din sertar, dincolo de aplauze și sensuri „invizibile”, aparent, pentru cei care nu au răbdarea de a-și privi viața prin lentilele filmului, după vizionarea „Copilăriei lui Icar”, am avut un gând curajos: cel de a afla cuvântul care îl aduce pe regizorul Alex Iordăchescu într-o dimensiune pur intuitivă.

Profunda „Copilărie a lui Icar” emoționează devastator acel tip de spectator definit de un acut spirit problematizator, introspectiv, contemplativ, uman prin intensitatea sensibilității sale… Cred că s-a dorit o inovație la nivelul viziunii regizoriale, o nouă viziune asupra „discursului despre cinema”… Filmul stă sub semnul unei realizări absolute, redă o altă dimensiune mundană — cea văzută prin sentiment și impregnată de afectivitate…

Am lucrat intuitiv pe aspectul cinematografic, cu dorința de a traduce o viziune interioară. Am scris note de intenții, dar ce e important până la urmă este ce aduce acest film în lume, fie mică sau mare contribuția lui. Cred că el este bogat la nivel de interpretare, și îmi place când fiecare poate să-și croiască filmul lui, să existe o plasticitate a „materiei” filmului. Mi se pare că lumea în care trăim nu e liniară sau binară și îmi doresc să fac filme care să traducă „țesutul” ăsta. Cel puțin îmi place ideea asta, mă face să mă simt mai liber și îmi permite să fac lucruri neașteptate. Acum îmi doresc să fac un film nou și să regăsesc această intensitate, dar cu un limbaj mai accesibil, într-un fel mai jucăuș.

Un film este o viață sau o viață este un film?

Filmul face parte din viață; nu cred că se poate substitui vieții și nici nu cred că e de dorit. Poate filmul are particularitatea de a ne implica în mod intens, să ne facă să trăim o altă viață care seamănă cu „viața”; indirect, ne aduce aminte că suntem „legați” unii de ceilalți, că trăim aceleași experiențe, arhetipuri, etc…

Cuvântul este iluzia?

Nu mă pricep bine, dar cred că la început, cuvântul era „magic”, era cauză și efect, simultan. Încetul cu încetul am fost capabili să disociem sensul de ceea ce facem. Astfel se creează într-adevăr iluzii. Deseori m-am gândit că problemele noastre sunt esențial semiologice. Într-un fel, e adevărat, atât de puternic este raportul nostru cu limbajul.

„Oamenii sunt născuți să moară” și mor pentru a renaște, detașându-se astfel de prizonieratul trecutului?

S-ar putea să fie așa și în orice caz merită să ne întrebăm de ce murim, când viața ar fi putut să creeze organisme care se regenerează constant. Ideea este prezentă în film și mi se pare esențială. M-am întrebat deseori dacă n-am mai fost pe pământul ăsta, atât de cunoscute mi se par unele locuri sau persoane pe care le văd prima dată. Cu siguranță am avut aceste preocupări și întrebări foarte devreme. Din copilărie mi-am dorit să înțeleg condiția noastră și în același timp am fost convins că avem la îndemână un potențial imens. Acest lucru a fost resimțit intuitiv și parcursul meu artistic constă în a traduce aceste intuiții într-o formă sensibilă.

Cui se adresează „Copilăria lui Icar”? Filmul este pentru toți?

„Copilăria lui Icar” este un film relativ ermetic, nu pentru că mi-am dorit să fie așa, ci pentru că am privilegiat intuițiile pe care le-am avut pe moment, formelor mai convenționale. Nu e neapărat o calitate, idealul este să le îmbini în mod armonios. Am remarcat că filmul a atins deseori oameni foarte sensibili și / sau cu o educație care îi face să-și pună întrebări (științe sociale, filozofie, etc..).

Ce propune metafora titlului? („Copilăria lui Icar”)

În orice mit se găsește ideea că dezlegarea tragică este anunțată de la început. Eroul își cunoaște destinul, încearcă să lupte împotriva lui, dar tocmai astfel îl îndeplinește. În cazul mitului lui Icar, e diferit; Icar nu știe de ce s-a născut în labirint, nu știe ce-l așteaptă și nu are un destin eroic. Tatăl lui, Dedal, are toate aceste chei, dar nu le dezvăluie, fiind vorba de „greșeli” pe care le-a comis (ajutor în creația Minotaurului, construcția labirintului, egoismul legat de Icar) și pe care nu le recunoaște, considerându-se un geniu, „deasupra”. Dedal transmite povara greșelilor lui Icar, care, fără cheile înțelegerii condiției lui, nu se poate nici revolta, nici fugi. Singura cale care îi rămâne, este o urcare urmată de o prăbușire inevitabilă — o prăbușire programată.

Cine sunt „looser-ii” și „winer-ii” în ziua de azi? Cum îi recunoaștem?

Definițiile înseși trebuie puse în perspectivă prin a se întreba ce înseamnă reușita sau eșecul. Ele fiind relative valorilor care domină fiecare epocă sau civilizație. Van Gogh a fost un „looser” printre semenii lui, dar tablourile lui se vând astăzi la Sotheby cu milioane de dolari. Asta nu înseamnă că cel care cumpără acel tablou se identifică cu arta sau trăirile lui Van Gogh; de fapt, ca statut social, cei doi sunt la extreme opuse. Inconștient, cel care cumpără tabloul dovedește puterea valorilor contemporane.

Ce determină dorința de a schimba lumea?

Probabil faptul că nu ne simțim bine în ea. Diferența este în intenție. Prima este naivă, cred că majoritatea adolescenților o cunosc; a doua este mai elaborată, cere o strategie și implică alte motivații. Inițial, cred că toți vrem să schimbăm lumea în care trăim. După care, conștienți de limitele noastre, începem să o manipulăm.

Dacă sensurile „invizibile” nu sunt neapărat inaccesibile, unde se poate găsi sursa luminii?

Lucrările (prea puțin cunoscute) ale lui C. G. Jung, împreună cu Wolfgang Pauli sunt extrem de interesante privind modul în care privim realitatea. Ele reprezintă pentru mine una din căile cele mai promițătoare pentru a ne dezvolta și a ieși din criza în care ne găsim. Jung și Pauli au propus un fel de „psihologie transcendentală” plecând de la ideea sincronicității propuse de Jung. Dar un asemenea concept nu avea corespondență în lumea fizicii cuantice, unde timpul nu are aceeași funcțiune și evenimentele se pot produce cu alte reguli cauzale. De aici, cei doi au explorat o viziune a lumii în care universul interior (psihea) și cel exterior (considerat obiectiv, real) sunt două „moduri” de reprezentare ale unuia și aceluiași „lucru”. Ce m-a interesat cu aceste lucrări este că ele au fost conduse cu foarte multă rigoare, pe care o cred indispensabilă pentru înțelegere și pentru a merge mai departe.

Și, last but not least, mai avem un suflet?

Cred că răspunsul la această întrebare depinde doar de noi. Adică ce considerăm ca fiind sufletul și locul pe care i-l acordăm în viața de toate zilele. În ce privește lumea cauzelor și efectelor, ea este necesară ca să existăm sub forma pe care o cunoaștem. Și nu e atât de rea pe cât pare.

O recomandare de carte pentru suflet / Cartea d-voastră preferată:

Una din cărțile care m-a inspirat cel mai mult este „Ficțiuni” de Jorge Luis Borges. Mă întorc întotdeauna la ea și la Borges cu plăcere.

Acest interviu a fost publicat pe 23 mai 2011, http://auraedaile.blogspot.ro/, autor: Ștefania Argeanu