A alunecat repede săptămâna. Cu gheață, schiuri, supraîncălzire, oboseală, frig. Și nu știu unde s-a dus. Am văzut munți, copile. Și zăpadă. Multă, albă, cernută, moale, rece. Am alunecat cum alunecă pixul ăsta pe foaie, m-am învârtit, am căzut, am tușit și m-am ridicat. Să nu te superi dacă-ți spun că am uitat de tine, dar era totul atât de alb încât nu am mai văzut sau auzit nimic. Doar inima mă mai lovea în întuneric din când în când, să mă aducă spre un punct fix. Apoi am adormit. Greu ca o piatră, înăbușitor ca o pătură de lână. Nu mai întreba, știi bine că am visat. Și aici voiam să ajung. Să-ți povestesc ție, copilule, despre ceva ce credeam că uitasem demult, de pe vremea celuilalt stăpânitor, când tu erai încă un prunc și nu cunoșteai alunecările oblice. Se făcea că în fiecare zi era un curcubeu și… dar asta e din altă poveste.
Acum visasem priviri de bărbat doritor, leneș, care se încăpățânează să nu-și recunoască simplul fapt că te vrea. Care adoarme cu tine pe piept și sforăie ca un împărat de galaxie. Pe care l-ai dori să-ți spună că te dorește, așa cum nu ai mai auzit demult, să-ți dea părul într-o parte și să te sărute pe umeri și pe spate. Și mai departe, copilule, nu-mi amintesc. Miroase a portocală. Nu în vis, acolo mirosea doar a cuvinte înăbușite de priviri țipătoare. De ce îți povestesc ție asta, copilule? Pentru că mi-e teamă că o să uit. Că va veni iar albul și-o să mi te șteargă din minte, și-o să fie iar o pace forțată de-un ritm halucinant. Un, doi… Sau, mai rău, vine Roșul sau Negrul cu impact de groază și beznă. Și-atunci o să auzim zburând cuvinte precum Datorie, Om, Libertate, Luptă, Pace, Ținte, Planuri, Foamete. Prietenie, Sensibilitate? Astea vor fi povești dintr-un cuvânt numit Copilărie, dar al cărui sens îl vom fi uitat deja demult. Și-apoi, copile, cine să-și mai amintească atunci de mângâieri, de priviri, dorințe, degete răsfirate pe pielea ta bronzată? Cine să te mai arunce pe-un așternut, alintându-te ca pe-o felină neîmblânzită? Astea sunt taine ce vor fi povestite cu stângăcie de bătrânii de mâine pruncilor de azi, care îi vor privi cum o priveam și eu pe bunică: ce absurdități învechite!
Azi e lumea conexiunilor, schimbărilor, rețelelor, jocurilor, a hainelor de firmă și-a partidelor de cărți, de sex, a aromelor de „barbecue” pe chipsuri, de căpșuni pe prezervative și-a cardurilor de credit. Azi au uitat să mai fie copii, azi se nasc numai bătrâni, înjosiți de-un Sistem disfuncțional, care te face să te simți urât și apoi îți vinde creme de înfrumusețare. Cerere și ofertă. Crearea de nevoi false. Și printre toate astea, printre orgolii și branduri, complexe și strategii ale succesului, operații estetice, stiluri și alte asemenea embleme de turmă, mi-e teamă să nu te pierd. A devenit penibil și vestust să te plângi, să fii afectat, când integrații râd de apocaliptici, iar aceștia din urmă nu sunt în stare să explice ceea ce neagă. Când suntem mai proști ca acum 2000 de ani, cu tot progresul nostru tehnic și regresul uman. Când poți să ajungi în al 11-lea cer cu o pastilă..?! …Și alte asemenea, mi-ai spune. Da, știu în ce lume trăim, dar nu mai ocoli subiectul. Îmi povesteai mirată despre săptămâna asta, despre râsetele de azi, despre sacii de alertă ce și-au găsit un scop. Despre acum, o cameră înghesuită, cu intimitatea vândută în porții mici. Încetează, copile! Să hohotim mâine…
Vîță Mirela
