Întâmplarea de mai jos s-a petrecut în iarna anului 1859, deci în cel dintâi an de domnie al lui Cuza Vodă.   Participau la un bal select: civili din înalta societate, ofițeri distinși, doamne și domnișoare de o rară eleganță și aleasă frumusețe. Dar atenția tuturor tinerilor era îndreptată către una dintre cele mai frumoase ale timpului, Ana Racoviță-Golescu, care era asaltată îndeosebi de câțiva îndrăgostiți, cum pretindeau ei, serios. Mulți dintre aceștia îi ceruseră mâna, de câteva ori chiar, cu insistență, fără să fi primit din partea fetei niciun răspuns. Ca o domnișoară binecrescută, se purta amabil cu fiecare, dar nu încuraja pe nimeni mai mult decât s-ar fi cuvenit. Printre tinerii îndrăgostiți de Ana era și doctorul Carol Davila, bărbat cam de vreo 30 de ani, care, deși se găsea în cercul ei de admiratori, ședea sfios deoparte. Timiditatea îi era sporită și de faptul că, în urma unei boli, rămăsese cu un defect la mâna stângă, din care pricină și-o ținea ascunsă la spate, ca să evite, pe cât posibil, să-i fie văzută.          

Ana își dădea seama de afecțiunea puternică a doctorului Davila pentru ea, dar îi acorda aceeași minimă și politicoasă atenție de care se bucurau și ceilalți.  În seara aceea, frumoasa fată venise îmbrăcată într-o rochie violetă, de dantelă, care o prindea de minune. Începuse tocmai o discuție despre toaleta Anei. Doctorul Davila trecu mai aproape, ca să audă mai bine ce se vorbea.  Discuția o provocase unul dintre tineri, făcând aprecieri măgulitoare și… lăgușitoare cu privire la frumusețea și culoarea rochiei. Toți curtezanii se-ntreceau acum în laude, care de care mai iscusite, căutând să fie cât mai originali și convingători.         

Numai doctorul Davila nu scotea o vorbă. Privea emoționat și admira în tăcere.  În cele din urmă, unul dintre adulatorii fetei spuse cu îndrăzneală, privind buchetul de violete artificiale prins cu o agrafă de aur și topaze la corsajul rochiei:         

— Păcat de violetele acelea că nu sunt naturale! Efectul ar fi fost grozav! Fata surâse îngăduitor și răspunse prompt:         

— Desigur că efectul ar fi fost altul și rochia mea ar fi avut de câștigat, fiind împodobită cu violete naturale! Apoi adăugă, oftând discret: Și sunt florile mele preferate… Am căutat în tot orașul, dar n-am găsit la nicio florărie. A trebuit să renunț cu multă părere de rău. Am auzit că s-ar găsi violete de Parma la o seră de la marginea Bucureștiului, dar cine să se aventureze până acolo pe vifornița aceasta îngrozitoare?         

Într-adevăr, era o iarnă nemaipomenit de geroasă și viscolea cum de mult nu pomeniseră bătrânii! Tinerii curtezani zâmbiră grațios și se grăbiră să o aprobe:         

— Da, adevărat, e o vreme păcătoasă! Să nu dai un câine afară din casă!         

Totul s-a terminat aici pentru toată lumea, dar nu și pentru doctorul Davila, care a părăsit imediat balul. Și-a îmbrăcat mantaua, și-a apăsat căciula pe frunte, a încălecat în grabă și a pornit către marginea Bucureștiului, la vestitele sere unde știa el că se găsesc tot soiul de flori naturale în toiul iernii. A călătorit aproape sufocat de vifornița aceea cumplită, care se-ntețea din ce în ce, și nu s-a lăsat până n-a găsit violetele mult dorite. A trezit grădinarii din somn, a plătit cât l-ar fi costat, poate, o florărie întreagă, a făcut un buchet enorm, pe care l-a acoperit cu grijă, și a pornit înapoi, într-adevăr dus de vânt.         

De-abia a mai avut răbdare să-și scoată mantaua. A intrat în sala balului, roșu la față ca un bujor de gerul năprasnic și de puternica emoție ce-l stăpânea în acele clipe, și a căutat cu ochii înfrigurați pe fata iubită. Întâmplarea, binevoitoare de multe ori cu cei îndrăgostiți, a făcut să fie o pauză de dans și fata să se găsească în același cerc de admiratori și pretendenți. Doctorul Davila a înaintat, adânc tulburat, s-a oprit în fața ei, înclinându-se ceremonios și, oferindu-i florile cu dreapta, i-a spus cu glas limpede și pătrunzător:

— Domnișoară Ana, dați-mi voie, vă rog, să vă ofer eu, cu o singură mână… Dar adânca emoție, ce pusese cu totul stăpânire pe el, l-a împiedicat să continue.          

Se făcuse o liniște desăvârșită. Nu se auzea decât respirația agitată a celor de față, curioși la culme să vadă care va fi urmarea.  Fata a rămas o clipă înfiorată, căci și-a dat seama de ce om are în fața ei, după gest, care spunea mai mult decât o mie de cuvinte de dragoste la un loc! Cu ochii în lacrimi, a luat buchetul de violete naturale, l-a prins în corsaj în locul celuilalt și, strângând cu căldură mâna udă de zăpadă a acestui adevărat cavaler, i-a răspuns inspirată, în deplină armonie cu cele spuse de tânărul doctor îndrăgostit:      

— Iar mie, domnule Davila, dă-mi voie, te rog, să-ți ofer mâna mea!   Aceștia au fost părinții marelui dramaturg și om de teatru de mai târziu, Alexandru Davila, creatorul lui „Vlaicu Vodă”, cea mai frumoasă dramă istorică în versuri din literatura română.

sursa: Mici povestiri despre oameni mari – Grigore Băjenaru