„Ideea de maturitate a venit din ideea de responsabilitate, din faptul că a trebuit să-mi asum foarte multe lucruri. Asta mi s-a întâmplat când m-am însurat. Iar când s-a născut fiul meu, Alex, ideea a devenit și mai adâncă, pentru că mi s-a modificat profund viața. Aveam 32 de ani. Apoi am trecut alt prag, în momentul în care am auzit că sunt considerat intelectual sau artist. „Ai grijă ce vorbești, ce referințe utilizezi…“, mi s-a spus. Atunci am devenit circumspect și am recitit tot ce citisem până atunci.”
„Încerc să fac lucrurile cum cred eu de cuviință, fără să deranjez. E adevărat, e din ce în ce mai greu, pentru că eu trăiesc într-o țară, iar guvernele, de orice culoare ar fi ele, trăiesc în cu totul altă țară. E ca relația unui împărat cu înțelepții din jurul lui. Ei pun pe masă idei, concluzii, previziuni, dar împăratul face tot ce vrea el.”
„Viața mea nu este construită pe răstit, pe înjurături, pe relații de forță. Eu nu mi-am permis niciodată să mă răstesc la nimeni. Probabil că autoritățile ar reacționa dacă aș începe să înjur. Să spun tot felul de vorbe grele. Dar nu pot, pentru că mă îmbolnăvesc. Relația asta de ostilitate e derizorie. Dacă eu văd la televizor că o majoritate agramată aflată în sânul Parlamentului se răstește, mie bunul simț și educația îmi spun că trebuie să fac invers. E o chestie elementară, creștină, să cumpănești și să stabilești cu blândețe ce ai de făcut.”
„Până la urmă, ce trebuie să facă un om? Să se trezească, să se spele, să se închine, să-și hrănească copilul și apoi să muncească. Dacă se poate, măcar să respecte trei din cele 10 porunci. Dacă te uiți la lista de reguli și la cea de datorii, vei vedea că pe prima ai „dreptul să înveți, dreptul la informare”, iar pe a doua ai „obligația să înveți, datoria să te informezi”. Despre o astfel de iubire de țară vorbesc. Nu despre aceea declarată la televizor de cei care se simt responsabili să ne învețe, să ne educe, doar pentru că declară public că își iubesc țara mai mult.”
„Eu cred că sunt un om normal. Sigur, el poate face zgomot, își poate face simțită prezența, dar un om normal nu poate comunica atunci când toată lumea vorbește în același timp, fără să asculte; când șuieră sirene, când cad blocuri, când se urlă, când se claxonează, când se întâmplă mii de lucruri în același timp. Cam așa arată societatea românească în momentul ăsta. Plus că nu cred că trebuie să ne facem simțită cu orice preț prezența indiferent cine am fi. Nu cu orice preț. Trebuie să iei o decizie ca să comunici ceva. Și ca s-o iei trebuie să ai ce să comunici.”
