Într-un timp, Răzvan Voiculescu era „fotograful scriitorilor”, mari autori își treceau chipul sub ochiul aparatului său. Într-o zi însă, și-a pus șaua pe motocicletă, s-a înarmat cu o cameră de fotografiat și a plecat să caute drumuri pe care să își lase primul urmele. Fără vreun țel sau țintă, pentru că niciodată nu i-a plăcut să știe dinainte ce îl așteaptă sau ce urmărește.
A căutat să lase moștenire celor care vin imagini cu bătrânii de acum, cu satul în paragină, gol, căci doar cu astfel de imagini se poate împăca. Doar în durere găsește emoție și freamăt. Restul e bucurie – care ne face să nu ne gândim la nimic.
Faceți „fotografii” sau „poze”?
Eu am zis mereu că fac fotografii. Din punctul meu de vedere, diferența dintre acestea două este că „poza” e rezultatul unui click pe care un om îl face cu un aparat în urma unei emoții de moment, ca să își aducă aminte ceva – de la clasicele „nuntă” până la peisajul din Malaysia pe care l-a descoperit el –, iar „fotografia” este o pictură cu o pensulă foarte modernă. Până la urmă, mă consider un pictor ratat și frustrat care nu are abilitatea de a ține o pensulă în mână ca să reproducă cu emoție ceea ce vede. Și dacă nu am putut studia pictura, am studiat fotografia, pe care nu o consider o artă inferioară, dar cu siguranță mai limitată.
Dar dumneavoastră vă place să stați la fotografiat?
Nu, recunosc că mă simt foarte incomod, nu e în natura mea să stau invers și atunci, îmi produce un disconfort, știind ce dificultate are cel care stă în cealaltă parte a aparatului. Mie fotografiile mi le face o doamnă pe care o știu de aproape 20 de ani și cu care mă simt confortabil. Că de fapt asta contează, trebuie să existe un confort. Exact ca în portretele mele, mai mult durează să mă acomodez cu personajul decât să îi fac fotografia. Pentru că din când în când îmi vine câte o somitate și e clar că se simte stingheră în fața mea, pentru că eu am o armă în mână și o împușc tot timpul. Iar ea trebuie să înghită și să spună „bine, bine, dar trebuie să arăt cumva”, iar eu trebuie să o ajut printr-o discuție. De multe ori îi invit să vadă prin aparatul meu, în spatele meu, în universul lor. Și atunci, eu vreau să îi eliberez de stres pentru că vreau să văd prin ochii lor ce se află în suflet. Nu în poziții filosofice. Uite, lui Horia Patapievici i-am făcut nu știu câte din astea pentru că așa a vrut el. Și i-am zis: „Horio, hai să îți fac și altfel” și mi-a zis: „Scuze, dar așa îmi place mie”.
Sunteți „fotograful scriitorilor români” mai degrabă decât cel care străbate cu motocicleta drumuri neumblate?
Nu, partea cu scriitorii a fost pentru că, într-o perioadă, au venit niște intelectuali la mine, începând cu Patapievici și le-am făcut fotografii. Dar a fost incorect pusă eticheta asta, pentru că nu le-am făcut multora și nici nu mi-am dorit enorm. A fost un moment, un an de zile în care am fost cu dânșii sau ei la mine. Eu sunt mai degrabă omul care se urcă pe motocicletă și o șterge de unul singur, „călăuza”. Dar pentru mine motocicleta este doar o bucată de fier, nu mă interesează în mod special. Am grijă să nu se strice, dar asta nu înseamnă că mă ocup ca dimineața să lucească. Ideea de a merge hai-hui și plăcerea de a descoperi locuri complet necunoscute, de care habar nu aveam că sunt la o aruncătură de băț de locul unde eram cu o oră înainte – acestea sunt de fapt marile satisfacții pentru mine.
V-ați cățărat vreodată într-un copac așteptând fotografia perfectă?
Nu, nu. Nici nu m-a interesat vreodată fotografia perfectă, ci doar să am forța necesară, pe care o pierd câteodată, de a vedea cât de des posibil imagini nevăzute; în mod normal un om care nu face fotografie nu le vede.
Și pentru asta e nevoie de răbdare?
Mai degrabă de multă concentrare. Aaa, că după aia trebuie să aștepți să se întâmple ceva, ca să prinzi, asta e partea a doua. Dar dacă nu ai văzut imaginea atunci, nu o mai vezi după aceea. Și mi se întâmplă câteodată să treacă pe lângă mine și eu să stau ca un bou și să nu văd nimic.
Marii noștri martiri, precum Coposu, erau niște „Tutankamoni” pentru mine
Ansel Adams, un „geniu al fotografiei de peisaj”, cum spuneați chiar dumneavoastră, a descoperit mai întâi pianul, când avea 12 ani. Dumneavoastră ce descopereați la acea vârstă?
Atunci îmi amintesc că am făcut o „sesiune foto” câinelui meu sărind. Mă amuza să îl surprind în postura aceea, să îi studiez mișcarea când sare, ca o gazelă – deși câinele meu era un boxer, deci nu semăna sub nicio formă – și am fost bucuros că l-am surprins cum sărea peste un bolovan cu urechile fâlfâind, dar după aia am uitat. Mai am și acum acele fotografii pentru că sunt singura dovadă că m-a pasionat pe mine ceva atunci; pentru că până prin ultimul an de liceu nu am mai pus mâna pe aparat. Nu am mai simțit nicio emoție.
Atunci cu ce vă omorați timpul?
Ca pe orice băiat de 12 ani, mă pasiona, cum mă pasionează și acum, schiatul. De fapt, era mai mult decât o pasiune. Știu că ajunsesem, la un moment dat, pe la 14 – 15 ani să fiu în lotul de juniori al Bucureștiului, apoi am început să predau schi copiilor, ceea ce fac și acum. Asta era o mare parte din viața mea, în sensul că descoperisem că este mai mult decât un sport, este și o acțiune socială. Pentru că, de exemplu, la atletism, te vezi cu unii și alergi și totul se întâmplă într-un oval de 400 de metri, schimbi trei, patru cuvinte, îți strângi calabalâcul și te duci acasă. La schi mi se pare mult mai complex, pentru că este o acțiune în primul rând pe un domeniu neuzual al omului de oraș. Asta este prima mare diferență. A doua este că, odată ce ești într-un context foarte special – muntele – automat înseamnă că ai mai multe pasiuni în comun cu cel cu care schiezi. Înseamnă că îți place ideea de munte, de frig, de alunecare, de a practica un sport care, imperativ, te socializează. Pentru că nu pleci de unul singur, tot timpul ai o echipă, te întâlnești cu alți oameni. Un foarte mare câștig al nostru, cei din generația trecută, este că la anii ăia ne-am hrănit cu foarte multă cultură, bine însămânțată ca valoare. Dar atunci îți permitea și timpul, pentru că aveai forța aceea a tânărului, iar eu am avut bafta să am și niște părinți educați care să îmi predea mai departe această educație și apoi să stau într-un climat al unui om care mânca pe pâine cultura, atât cât o înțelegeam eu. Asta consider că a contat în tot ce înseamnă noțiunea mea despre anumite tipuri de valori în viață care s-au perpetuat.
Dar ați simțit bucuria cuvântului „familie”, cu toate presiunile politice de atunci?
Da, chiar dacă tata a fost băgat în pușcărie pe criterii politice. A fost un pluton cunoscut de studenți care au manifestat o săptămână în ’47 la abdicarea Regelui. Și erau proregaliști care au ieșit în stradă și au strigat: „Nu se poate!”, iar tata a fost unul dintre ei. L-au prins și l-au băgat la bulău. Nu l-au ținut cu anii, au fost câteva luni, dar l-au casapit bine în bătaie și până la urmă cu traumele astea rămâi sub o formă sau alta. Bine, nu se poate compara cu marii noștri martiri precum Coposu (n.r. Corneliu Coposu, deținut politic sub regimul comunist), care sunt niște „Tutankamoni” pentru mine. Pentru că mi se pare fabulos că după 20 de ani de pușcărie gravă să ieși și să spui că i-ai iertat.
Am fost crescut în ideea să o șterg din România
S-a revărsat și asupra dumneavoastră povara pe care a dus-o tatăl?
Cu siguranță. Ceea ce am simțit eu când am început să am noțiunea existenței mele, a fost că nu trebuie să îmi fac planuri în România, ci să plec. Nimeni nu putea să anvizajeze în anii ’70, că peste 20 de ani avea să cadă comunismul. Noi credeam că mai vin măcar două generații la conducere, fiul lui Ceaușescu, apoi nepotul lui, și așa mai departe. Că până la urmă, aveam exemplul chinezesc, unde își tot predau ștafeta. Dar la ei funcționează, pentru că sunt chiar mai buni muncitori. Sunt buni executanți, trebuie să le dai treabă pentru că e în spiritul lor. Aici nu e, noi ne gândim „cum facem să aranjăm puțin, să fie mai simplu pentru mine, mai complicat pentru ăla, dar eu să fiu autorul, pentru că am muncit extrem de mult”. E trist, pentru că suntem leneși. Suntem un popor leneș.
De asta ați și plecat atunci, la începutul anilor ’80?
Am plecat pe considerente politice. Am fost crescut în ideea să o șterg din România, să mă exprim liber și să îmi aleg singur viața, iar în anii ’70 – ’80, ce să îți alegi? Terminai o facultate și îți spuneau: „În satul cutare mergi și predai franceză” și acolo erau doi copii care nu știau bine nici măcar română, darămite altă limbă. Asta era una dintre milioanele de utopii ale sistemului comunist, care nu ținea cont de ce era necesar, așa era directiva. Atunci normal că nimeni nu voia să muncească.
Cum de nu v-ați agățat de zgârie-norii din New York ca să rămâneți acolo?
America nu m-a atras niciodată ca țară de locuit, chiar deloc. În primul rând pentru că ei sunt crescuți foarte diferit. Dacă ne uităm puțin la istoria americană, doar cu un spirit ca al lor puteai să faci în 250 de ani ce au făcut ei. Există nații care sunt de mii de ani și au rămas în urmă economic și ăștia în 250 de ani conduc lumea și nu pentru că au câștigat la jackpot bani, ci pentru că au muncit și au muncit pe un sistem foarte drastic. Oamenii ăia așa sunt făcuți, să descopere, să cucerească, să construiască, să consolideze. Și atunci normal că pun osul la bătaie și vor să arate că sunt cei mai buni. Și din cauza faptului că sunt așa construiți, eu recunosc că sunt puțin cam drastici pentru mine. Adică, nu că îmi place să fiu mai molcom, dar parcă ei sunt cu un pas înaintea puterii mele de a spune ceva ca european. Ca să spui ceva, trebuie să o faci șefului tău și ăluia dacă îi place de tine, te ascultă, dacă nu te place, te trimite acasă. Pentru că el are în răspundere business-ul unui investitor și el consideră că asta e linia. La europeni ești mai ascultat, vocea ta, atât la nivel social, cât și la nivel profesional, se face mai auzită, sentimentul este că ai câțiva milimetri în plus de drepturi.
Asta în primul rând. Dar în al doilea?
Păi, te mănâncă lucrul ăsta, ca european. Cei care se duc pentru că visul vieții lor este o casă cu două etaje și vreo două mașini mișto în față, au parte de confortul banal, iar cu acesta mintea umană se obișnuiește cel mai repede. Dar oamenii care își pun capul la contribuție, care au pretenții de la ei, încearcă să găsească alte căi ale rafinamentului care să stimuleze mintea și să facă plăcere. Nu știu, simplul băut al unui vin excepțional care poate costa și 300 de dolari sticla îmi dau seama că este precum citirea unei poezii minunate de-a lui Edgar Allan Poe. Însă și pe asta, ca să o înțelegi, trebuie să ai puțină cultură. Degeaba îl citești, că nu înțelegi nimic din el, nici măcar pe Arghezi, să zicem, că e mai digerabil. Ei bine, în zona asta, trebuie să ajungi la nivelul la care să îți facă plăcere să spui: „Asta este o poezie cu adevărat valoroasă și a produs o vibrație înăuntru”. Acolo e o societate construită foarte mult pe principiul „Just do it”. Ei, uite de asta nu m-a atras America, deși recunosc că oricând mi-aș petrece încă șase luni acolo, chiar să muncesc și să văd foarte multe locuri, pentru că America este foarte darnică. Dar nu am cum să fac asta, decât dacă am descoperit țiței în spatele curții.
Cum arată un instantaneu al României din perioada în care v-ați întors definitiv?
Nu mai diferit decât în prezent. Sigur că acum România e puțin mai ordonată, dar atunci era o formă foarte satirică a unui Turn din Babilon, pe care nu aș putea-o reproduce fotografic. Semăna cu reprezentările lui Escher (n.r. grafician olandez ale cărui lucrări au ca puncte de plecare iluziile optice) ale Turnului în care sunt foarte frumos jucate în multe trepte, planuri, subplanuri, cu diverși omuleți; compozițional este magnifică, dar în același timp te amețește, îți fură ochii. Până la urmă, era normal ca românii, după 50 de ani în care li s-a spus ce să facă, să fie confuzi, dându-și seama că trebuie să facă ei totul. Și de aici toată mișcarea asta browniană (n.r. mișcare spontană, haotică a unor molecule de lichid sau gaz), care nu avea niciun fel de început, niciun fel de sfârșit. Așa am văzut-o eu plastic.
Spuneați că în Dobrogea ați văzut drumuri care nu duc nicăieri, dar pe care oamenii locului le străbat zilnic. Ale dumneavoastră unde duc?
Sper că nicăieri. Este un răspuns cât se poate de sincer. Pentru că nu îmi doresc să am țeluri. Eu am un drum pe care încerc să îl dovedesc la fiecare lucrare de-a mea. Pentru mine, drumul rămâne cel mai important. Unde duce, nu mă interesează, dar nu înseamnă că nu îl am. Vreau să am sentimentul că în fiecare zi am mai înaintat, am mai înțeles ceva din extrem de puținul pe care aș putea să îl înțeleg. Dacă mi-aș da într-o zi seama că de fapt am un țel, momentul acela ar fi o mare pierdere pentru mine, deoarece nu doar că nu îmi doresc să îl știu, dar sunt convins că ar fi o mare dezamăgire. Asta pentru că toate marile expectanțe sunt fără un țel. Eu nu cred că suntem construiți ca să avem scopuri în viață. Pentru că familia, copilul, nu sunt țeluri, ci drumuri. Eu mai departe nu văd. Este, conform legii geometriei, unghiul de fugă. Unghiul infinitului pe care cu cât înaintezi, cu atât vezi cum ți se deschide șoseaua. Nu întâmplător se spune, tot în geometrie, că acele două paralele se întâlnesc la infinit. Finalul meu este infinitul? Care este acela? Complet neimportant. Sigur că aș putea să am un scop, acela de a-i vedea pe părinții mei sănătoși cât mai mult sau să am câțiva oameni în jur pe care să îi văd împliniți. Nu vreau să văd durere, mă afectează durerea, cu toate că eu cred că prin durere înțelegem lucrurile, nu prin cele de fericire. Dar nu doresc nimănui care se respectă să zică: „Acela e țelul meu”, pentru că nu cred că știe care este de fapt.
Dacă Dobrogea este „Începutul lumii”, care este sfârșitul ei?
Tot Dobrogea. Și albumul foto din cealaltă perspectivă ar arăta exact la fel. Nu aș schimba nimic pentru că pentru mine ele sunt sinonime. Este o noțiune foarte vagă asta de „schimbare”; când se schimbă? În timp? Care timp? El are o valoare diferită pentru fiecare. Și atunci, consider că proiecția mea de început este proiecția mea de sfârșit. Eu nu am vrut să tratez evolutiv acest aspect, din simplul motiv că este un subiect potrivit și nu mai vreau să fac un alt album despre Dobrogea. Mi s-a mai spus, primul a fost destul de bine primit și am avut o ofertă de la cineva care mi-a zis: „Îți finanțez eu încă un album”, dar i-am spus că eu nu mai fac asta niciodată. S-a terminat, asta trebuie să rămână așa pentru mine. Și cred că așa cum l-am perceput atunci, a cunoscut maximum de valoare. A doua oară ar fi ca și cum ai privi un film. Dacă ai văzut unul la o anumită vârstă și ai înțeles niște substraturi, să nu te aștepți că peste zece ani să ai aceeași emoție. Nu doar că tu nu mai ești deloc același, dar vei avea și un complet alt punct de vedere, așadar riști să fii dezamăgit, să îți perturbe memoria minunată de atunci. Poate că la capitolul imagini statice – fotografie – este mai simplu deoarece văd că am evoluat într-un anumit fel și emoția parcă se maturizează.
Satul românesc moare urât
Credeți că așa și-a imaginat Duiliu Zamfirescu „Viața la țară”, exact ca în fotografiile acestea?
Până la urmă, „viața la țară” este un organism viu care este în perpetuă mișcare, schimbare. Dintre cele zece albume ale mele, cinci sunt despre asta, pentru că vreau să fac parte din acei câțiva care din propria lor interpretare imortalizează pentru generațiile viitoare ceea ce ele n-o să mai vadă. Exact ca în anii ’50, în satele vestice, când modernizarea a venit ca un fel de tăvălug și diferența dintre sate și orașe era că aveau mai puține case și viață culturală. Dar altfel, ei, ca grad de civilizație erau asemănători. Față de Franța, unde țăranul stătea la el și Parisul sau Lyonul erau într-o complet altă lume, decalajul era foarte mare. Și la noi, acest așa-zis progres face același lucru. Nefericirea la noi este că sunt legi care ne permit să nu mai conservăm nimic și efectiv toată lumea poate construi cum are chef. Și atunci satul românesc moare urât față de satele țărilor vestice unde oamenii au fost mai deștepți și au zis: „Da, construiți, dar faceți-o tradițional. Pe dinăuntru faceți ce vreți voi, dar pe afară, nu”. Vine un turist și vrea să vadă ce înseamnă istoria unui popor până la urmă. La noi, tânărul care a plecat de la țară și s-a dus în Italia să muncească, a trimis bani în România și i-a trimis lui taică-su o fotografie cu o casă care i-a plăcut lui de acolo și taică-su, cum a interpretat el poza, a zis: „Constructoru-le, cam așa să-mi faci”. Și ăsta a mai schimbat el niște ferestre, ca să fie mai mari și ies niște erori care sunt plantate ca niște plombe în sate. De asta spun că moare tot ce era mai frumos, natural, simplu, acel bun-simț de arhitectură, de construcție, care era făcută fără școli, cu un simț al țăranului, al esteticului, foarte frumos, de altfel. Spre exemplu bojdeucile astea, culmea, aveau niște proporții care veneau dintr-o matematică interioară a omului.
Dar țăranul a rămas același?
Nu, nu, Doamne ferește. Să terminăm cu Miorița, pentru că nu mai este sub nicio formă valabilă. Acum țăranul nostru este foarte chitit, foarte șmecher. Nu neapărat în sensul urât, dar are o doză acolo. Că ici-colo am găsit niște suflete angelice, asta e altceva.
Deci nu ați mai întâlnit oameni ca „nea Puiu”, de o sinceritate nedisimulată?
Mai sunt ca el, dar s-au diminuat. Iar pe nea Puiu l-am cunoscut acum vreo 15 ani, avea urechile mai blegi ca ale mele și era ca la 15 ani, deși avea vreo 60 – 70. Îl întreba lumea câți ani are și el răspundea: „Opt, opt și-un pic”, „Hai, măi, Puiule, nu te uiți la tine?”, „Așa mi-a zis mama, că am opt ani”. Și era îmbrăcat de iarnă, cu un fular enorm și erau 35 de grade afară. Și dacă îi ofereai o bere, nu refuza. M-am îndrăgostit de el pentru că avea un tip de inocență a unui om pe care îl vezi la marginea unui sat, nefiind urât îmbrăcat, ci foarte simplu, rapciugos așa, dar destul de curat și avea o privire naivă într-o lume care se mișcă foarte rapid în jurul lui.
Seamănă cotiturile ulițelor cu formele imperfecte ale unei femei?
Nu chiar, virajele acelea la care te referi nu sunt de fapt decât niște curbe ale liniei, pe care cred că le avem în subconștientul nostru matematic, care creează un fel de armonie, de echilibru, atunci când urmărești cu privirea o mișcare. Exact ca în filmul „American Beauty”, în scena în care tânărul care se uită cum, într-un colț de casă, vântul întoarce o pungă. Asta este nudul pentru mine. Punga aceea are un joc, un vals fabulos, o linie pe care o desenează și care, printr-un joc natural al mișcării, are ceva din structura armoniei noastre. Ele, mai departe, duc spre expresivitate. De asta am spus că nu mă interesează să lucrez vreodată cu modelele. Pentru mine ele sunt deja „îmbolnăvite” de noțiunea „orice, în afară de naturalețe”. Ori eu exact asta vreau. Adică, am lucrat cu niște femei (unele dintre ele nu aveau feminitate) la care am văzut ceva acolo, un șold anume, o curbă a sânului, care erau foarte speciale. Foarte puține nuduri la mine au chipuri, pentru că fața te influențează. Nudul poate să fie la fel de bine și un portret, important este ce îți transmite, pentru că eu vreau să te facă să te gândești. Vreau ca un nud să fie o judecată a unei armonii sau a unei non-armonii voite de mine.
„Pictorialele mele sunt foarte spectaculoase tocmai pentru că sunt foarte banale”, spuneați într-un interviu. Atunci, unde stă ascunsă amprenta dumneavoastră?
Trebuie să te gândești la o inversare între expectanță și ceea ce vezi. Întotdeauna cele mai fabuloase lucruri în viață sunt cele simple. Însăși fericirea noastră se raportează la lucruri simple. Așa e și cu fotografia, cel puțin pentru mine. Nu caut spectacolul din ea, caut o poveste, dar care trebuie să fie simplă. De ce să nu recunoaștem că, într-o viață așa-zis modernă, avem miliarde de lucruri complet inutile în apartamentele noastre de care de multe ori am și uitat. Asta ne duce către nicăieri. Nu putem să trăim. De aceea invit mereu oamenii să se întoarcă la simplu. Le spun: „Duceți-vă la țară, împrieteniți-vă cu un țăran, bateți-i la ușă și poate plecați de acolo puțin mai bogați, că ați avut o discuție simplă despre pământ și fructele lui cu un om care v-a eliberat de o energie de care nu aveați nevoie”.
În albumele personale se regăsește mai degrabă pierzania, golul. Găsiți mai mult farmec în acestea decât în freamătul citadin?
Păi da, acolo înțeleg ceva. Din bucurie nu înțeleg nimic, ci din durere. Cred că mai degrabă bucuria este dată să fie extrem de trecătoare, Slavă Domnului, că așa îi dăm valoare, față de durere, cu care muncim, pentru că nu este confortabilă. Iar asta ne face să judecăm, să analizăm lucrurile, să încercăm să înțelegem ce este cu noi. Atunci devenim un pic mai deștepți; când suntem bucuroși, nu ne mai gândim la nimic, ci doar la prostii.
Spuneați că sunteți precum „Călăuza” lui Tarkovski. Adică cel care găsește drumul pentru ceilalți sau cel care mereu se caută pe sine?
Câte puțin din fiecare. Da, îmi place să iau oameni și să-i ghidez, să le sugerez să vadă niște lucruri. Este decizia lor dacă vor să o facă până la urmă. Dar spun asta în primul rând pentru că mă caut întotdeauna și Slavă lui Dumnezeu, nu mă găsesc, ceea ce mă face foarte fericit. Asta îmi dă energie să mă caut și mâine.
