Alice Barb

Alice Barb s-a născut pe 14 februarie 1963, la Hunedoara. A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, secția Regie, în 1997, la clasa profesorului Cristian Hadji-Culea, după ce între 1990 și 1993 a fost studentă la Actorie. În 1998, a fost angajată la Teatrul din Oradea, iar din 1991 și până în 2001 a fost angajată la Theatrum Mundi. Între 2003 și 2006 a fost angajată a Teatrului Național din București, unde a montat spectacole importante printre care „Noiembrie” cu Olga Tudorache și „Legenda ultimului împărat”, de Valentin Nicolau, pentru care a obținut premiul de regie la Festivalul de Regie „Capul de rățoi”. Printre cele mai importante spectacole se numără „Cartofi prăjiți cu orice”, la Teatrul Odeon, „Don Juan moare ca toți ceilalți”, la Theatrum Mundi, „Hotelul dintre lumi”, la Teatrul Mic, „Nebuna din Chaillot”, la Teatrul Metropolis, și „Alice în Țara Minunilor”, la Teatrul Țăndărică, pentru care a primit premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Național de Animație, în 2011.

„Sigur că trupului nostru îi trebuie pâine, dar și sufletul nostru trebuie să se hrănească cu frumusețe.”
 
„Dacă nu vrei să abdici de la visurile tale poți să fii un om al realității. Numele meu m-a obligat să fiu o visătoare.”
 
„Oamenii din jurul nostru au din ce în ce mai puțin timp pentru prietenii și pentru comunicare. Or, o echipă se formează numai prin comunicare, generozitate și respect reciproc. Acum toată lumea fuge de aici dincolo, poate că-și face cât mai bine treaba la locul de muncă, după care fuge la altă treabă. Și eu fug dintr-o parte într-alta, dar mă bucur foarte mult când lucrez în teatru, atunci uit de lumea exterioară.”
 
„În comunism, teatrul avea o funcție de rezistență. Acum nu mai există un singur public în fața unui singur dușman. Acum totul s-a împrăștiat și există deja publicuri. Fiecare-și dorește altceva. E foarte greu să le răspunzi tuturor, dar teatrul are în continuare capacitatea de a modifica spectatorul. Mi-au spus-o spectatori și colegi, după anumite spectacole. Teatrul îi modifică în primul rând pe creatori, în timp ce lucrează – o spun actorii. Și în mine se întâmplă schimbări. După ce terminăm un spectacol, suntem alții. Iată ce mă interesează cel mai mult în teatru, care, pentru mine, nu este un scop, ci o cale de cunoaștere a mea, a lumii, a divinității. E metoda mea de a cunoaște. E o metodă bună și pentru că este extrem de rapidă – dacă-i modifică, teatrul îi modifică pe toți cei din sală împreună. Nicolae Steinhardt spunea că „arta nu e comunicare, ci cuminecare”.”
 
„În ultimii ani, încerc să nu las să treacă nicio dimineață fără o oră de lectură și nicio seară fără un CD cu muzică clasică. Și viața, așa haotică cum pare, devine ordonată, interesantă și chiar frumoasă.”