— Dacă vi s-ar cere să vă faceți acum portretul așa cum vi l-ați făcut în cărțile dumneavoastră, în jurnalele dumneavoastră, în Prezent trecut, trecut prezent, cum v-ați prezenta?

E foarte complicat. Nu știu. Nu știu cine sunt. Nu știu ce fac aici. Nu știu nici de unde vin, nici încotro mă duc. Mi s-a întâmplat să mă lupt pentru lucruri în care am crezut cu moderație; lupte politice. Am scris chiar piese mai mult sau mai puțin politice, pentru libertate, împotriva Răului, în piesa Ucigaș fără simbrie… N-am crezut decât moderat în tot ce am făcut și în tot ce am scris. Pentru simplul motiv cât se poate de banal, că așa cum spunea Jean Gabin: “Nu suntem aici decât în trecere”. Și cu aceasta, Jean Gabin se alătură celor mai mari și profunzi filozofi și mistici. Și ca să citez și alți actori, aș cita-o pe Simone Signoret care a spus: “Pe zi ce trece, înțeleg tot mai puțin”. Cu aceasta și ea se alătură scepticilor, dacă nu pesimiștilor. Asta înseamnă, cred, că noi știm cu toții că suntem aici în trecere, că lumea nu este decât zgomot și furie și, totuși, mergem mai departe. Cred că până și oamenii politici sunt prada neliniștii, și că ei înșiși știu că totul este rizibil și că, în cele din urmă, totul este inutil. Pentru a cita încă un gânditor fără pretenții, aș aminti cuvintele pe care Stalin i le-a spus lui de Gaulle sau lui Malraux, oricum, relatarea îi aparține lui Malraux: “În final, moartea e cea care câștigă!” Ceea ce este de necrezut pentru un comunist și pentru un marxist care, în principiu, își închipuie că omenirea are un viitor, și nu numai omenirea, ci și universul: un viitor, un sens. … (…Tăcere)… În cele din urmă, iată ce se petrece: nu mai există ideologie, nu mai există nici măcar idei, dacă vrei să mai găsești câțiva marxiști convinși trebuie să-i cauți în Occident. În Rusia, în Polonia, în Cehoslovacia, în Ungaria, în Bulgaria, în România nu mai sunt, dar se poartă ca și cum ar fi. Vedem cu toții că Occidentul este în derută. Este în derută pentru că a crezut la un moment dat în ideile și în valorile sale. Nu mai crede în ele. Nici sovieticii nu mai cred în propriile valori. Dar ei au un enorm cinism și o vitalitate enormă care îi determină să facă în continuare ceea ce oamenii fac de sute de ani, de secole și de secole și de secole: să colonizeze, să ocupe, să invadeze, să cucerească piețe, teritorii. Această vitalitate, acest gen de vitalitate fără speranțe reale, o aveam și eu la nivelul meu. Dar acum, cu vârsta, n-o mai am și sunt tot timpul pe punctul de a demisiona. Dar știu bine că nu voi demisiona, că nu pot să demisionez și că voi continua până la moarte.

— Ce numiți dumneavoastră “a demisiona”?

Ei bine, a tăcea. Dar mie îmi place să vorbesc, sunt nemulțumit de tot ce am făcut. Am adesea vise cu aceeași temă: confruntarea dintre mine și tatăl meu. Pe când eram școlar, licean, tatăl meu venea în camera mea să vadă dacă-mi făceam temele. Mă surprindea citind Dostoievski, de exemplu, sau poate Cei trei mușchetari. Se înfuria, îmi controla caietele. Erau în ele numai poeme începute, caricaturi. Ei bine, am visat ceva asemănător. Am visat că tatăl meu îmi spunea: “Ai reușit în viață. Ești celebru. Eu sunt mort. Dar am auzit vorbindu-se de tine. Arată-mi ce ai făcut!” Atunci, deschid un sertar și îi arăt foi de hârtie abia începute, caricaturi, hârtii îngălbenite, hârtii rupte: nimic! Cred că tot ce am făcut eu, cred că tot ce a realizat lumea nu înseamnă absolut nimic.

Atunci, literatura, ce rol a avut pentru dumneavoastră, așa, încă de foarte timpuriu?

Cred că nu există nimic mai interesant decât a inventa întâmplări și a le povesti. Nu există lucru mai plăcut și totodată mai important în viață. Dar punem în literatură tot felul de lucruri, de preocupări ideologice, propagandă etc. Încât, puțin câte puțin, ajungem să nu mai spunem lucruri gratuite. Tocmai gratuitatea literaturii este interesantă. Iar eu am făcut greșeli. Greșeala fundamentală pe care am făcut-o este aceasta: în loc să povestesc lucruri inexistente, m-am apucat să povestesc despre mine însumi și să apăr anumite puncte de vedere sau anumite idei. Încât, cred că din această cauză, mi-am ratat aventura literară. Este prea târziu pentru a o lua de la început. Dorind să fiu antipolitic, am făcut eu însumi politică – cum spuneam mai înainte – pentru că a fi împotriva politicii înseamnă tot a face politică. Cred că literatura ar trebui să ajute la situarea omului între lumea aceasta și cealaltă lume. De altfel, e ceea ce se întâmplă tuturor operelor literare sau artistice – sunt lucruri pe care le-am spus deja, dar uite că trebuie să le mai spun: autorii, scriitorii fac propagandă, fac ideologie, dar marii autori sunt cei care, fără voia lor, au făcut altceva decât propagandă și altceva decât ideologie. Îl dau întotdeauna de exemplu pe Pirandello care avea opinii cu privire la psihologia umană. Teoriile psihologice ale lui Pirandello sunt cu mult mai depășite de când există psihanaliza și alte psihologii abisale. Totuși, piesa lui… piesele lui rămân în afara oricărei ideologii. Am dat adesea exemplul templelor grecești. Arhitectul construia un templu pentru a-i adăposti acolo pe credincioși. Or, credincioși nu mai sunt, păgâni nu mai sunt – păgânismul e mort – așa că templele nu mai sunt locuri de cult, ci pur și simplu altceva decât a vrut arhitectul să facă. Deci, ceea ce a făcut el e un simplu edificiu. (…) Am pierdut firul.

Tot ce a făcut lumea nu reprezintă nimic.

Da.

Nimic! Și totuși ceva… Nimic? Ce înseamnă “nimic”?

…(Tăcere)… Aveți ceva împotrivă dacă mai caut?

Foarte bine. Căutați! Trebuie să căutăm!

…(Tăcere)… Între ’45 și ’50 eram un mic funcționar într-o editură juridică. Apoi nu știu ce ambiție m-a împins să scriu piese de teatru, de exemplu. Nu cred în valoarea profundă a pieselor mele. Și chiar dacă aș crede, ce este această valoare? Și regret acum că n-am rămas un mic funcționar. N-aș fi scris nimic, n-aș fi intrat în această zarvă, în acest haos, în acest gen de notorietate și aș fi ieșit acum la pensie. Aș fi fost poate mai fericit pentru că, într-un fel, aș fi fost nefericit. Adică aș fi regretat faptul că nu m-am realizat, că n-am scris – pentru că eu am scris întotdeauna – că nu am făcut ceva. Aș fi avut deci… aș fi avut deci un motiv precis pentru a fi nefericit. Pe când acum, știu ce înseamnă să scrii, să fii înțeles, să nu fii înțeles, să fii detestat, și-mi dau seama în cele din urmă că nu merită să fac ceea ce am făcut. Deci, încă o dată, tot ce am făcut a fost în zadar. Ce-aș putea să vă mai spun?… Doar atât, că sunt mulțumit să mă aflu printre voi și singura măruntă consolare pentru marea nenorocire de a te fi născut este, totuși prietenia. Nu știu dacă voi spune întotdeauna ceea ce spun acum, dacă ceea ce spun acum… am să mai spun peste trei săptămâni sau peste o lună. Adevărul este că ies – dar încă n-am ieșit cu adevărat – dintr-o criză de angoasă. Adică eram pe punctul de a iei când am citit cartea lui Philippe Nemo intitulată Job et l’exces du mal și această carte m-a aruncat din nou în starea mea de angoasă. Primele cincizeci sau șaizeci de pagini ale cărții lui Nemo conțin o extraordinară descriere fenomenologică a angoasei.

— Ce înseamnă “a fi în stare de angoasă”?

Nu știu dacă ceea ce cred eu că este ceea ce cred medicii, sociologii, psihiatrii. “A fi în stare de angoasă” este pentru mine a fi DINCOLO sau aproape dincolo de limita acestei lumi, adică, în angoasă, lumea întreagă este pusă sub semnul întrebării: “De ce există mai degrabă ceva decât nimic?” se întreba Heidegger. Și această formulă este reluată și completată de Nemo: “De ce există mai degrabă rău decât bine?” Dar “De ce există mai degrabă rău decât bine?” este o întrebare teribilă, mai puțin angoasantă, totuși, decât întrebarea: “De ce există mai degrabă ceva decât nimic?” Ai impresia că întreaga această lume, întreaga creație, este un ecran, un văl pe care cineva, numit de unii “Dumnezeu”, l-a pus între el și noi. În final, nu găsesc o justificare revirimentului lui Iov, care este totuși, dacă mă înțeleg eu bine, o acceptare a enigmei. Mă simt mai aproape de Wiesel care refuză judecătorii, prietenii, vinovăția lui Iov. Personal n-am avut reviriment. Mă simt Iov și rămân la întrebarea fundamentală: “Ce aveți cu mine?” Aici am pierdut din nou firul. N-am o Ariadnă pentru acest labirint.

— Firul era… Dumnezeu!

Există Dumnezeu sau nu?… Unii filozofi sau unii eseiști străluciți ca Cioran, care i-a citit fără îndoială pe gnostici și pe sufiști, cred că există un Dumnezeu ascuns și un creator gângav, de rangul al doilea, “demiurgul rău”, un demon, care a făcut lumea aceasta șterpelind câteva secrete ale Dumnezeului ascuns. Lumea aceasta a fost făcută fără permisiunea Sa. Este evident că trăim în dezordine. Este evident că suntem prada Răului cu R mare. Și este incontestabil că trăim în dezordine. Problema este de a încerca să regăsim, dincolo de lume, o identitate primară (…) Trebuie să spun că nu vorbesc așa decât în momentele când sunt foarte lucid, când conștiința mea este foarte vie. Aceasta, în parte, datorită crizei de angoasă sau de deprimare pe care am avut-o, și care mă ține de câteva săptămâni, și în care cartea lui Nemo m-a afundat și mai mult. Dar nu vorbesc întotdeauna în felul acesta. Aceasta înseamnă că trăim la diferite niveluri de conștiință și că mi se va întâmpla, poate, să mă bat pentru “literatură bună” sau pentru “libertate” – lucruri pe care trebuie să le punem între ghilimele și care, în momentele mele de conștiință extremă, nu valorează absolut nimic.

— Vreți să spuneți, ca în acest moment, toate acestea…., lucrurile pentru care v-ați bătut, sau dorința dumneavoastră de a scrie, toate nu reprezintă nimic în ochii dumneavoastră?… Aveți chef să scrieți acum?

Vag!… Vag, pentru că realitatea cotidiană mă obligă să-mi continui meseria, să scriu pentru a plăti impozitele. Dar ceea ce scriu în momentul de față este un lucru mai apropiat, cred, de momentele mele de conștiință extremă. Adică, scriu o piesă de teatru în care…. care nu este ca Ucigaș fără simbrie unde tratez problema Răului, care nu este ca Scaunele unde încercam să vorbesc despre ratarea a două ființe: încerc să descriu cât mai fidel posibil – știu că această încercare este grea – cât mai fidel posibil visele de angoasă. Pentru că eu cred că în angoasă ne regăsim toți; chiar și cei care trăiesc racordați la politică, așa cum spuneam, caută o interpretare a angoasei lor. Încerc deci să descriu angoasa…. aceste vise de angoasă în stare pură, fără nicio “ideologie” și fără nicio “propagandă”.

— Un exemplu de vis de angoasă?

Iată, mă aflu într-o gară, aștept un tren; trenul sosește; încerc să-mi iau valizele ca să mă urc în tren; valizele sunt prea grele, trenul pleacă: nu mai există decât peronul gării și șinele și apoi șinele dispar și le ia locul un zid. Și strig. Iată, cred, ceva care nu s-ar putea numi politică.

— Numai dacă aceasta nu descrie lumea întocmai cum o face politica.

Numai dacă aceasta nu descrie lumea întocmai cum o face politica. Dar, ce poate face politica? Vom vorbi despre politică mai târziu, dacă vreți, când voi fi la celălalt nivel.

— Putem reveni la această identitate primară de dincolo de lume despre care vorbeați mai înainte? Ce înseamnă aceasta?

Există o carte a lui Puech, apărută recent: En quete de la gnose. Introducerea este foarte bună, foarte interesantă; și apoi, autorul se pierde în politică, adică în discuții erudite. Și asta e tot politică.

Hm! Hm!

El ne spune că gnosticii refuzau lumea – ceea ce se știe și ceea ce este foarte bine. Dar ne mai spune că gnosticii încercau să-și găsească identitatea primară dincolo de lume, și prin lume; numai că nu ni se dau tehnicile pe care le întrebuințau gnosticii. Cum spunea Adamov, devenit politician uneori: “Eu nu sunt din lumea aceasta și nu știu cărei lumi îi aparțin. În orice caz, lumea aceasta nu-mi convine deloc. Refuz această lume. Dar cine sunt eu?” – Este întrebarea pe care mi-ați pus-o înainte de toate și la care mi-e imposibil să răspund; pentru că dacă aș ști cine sunt sau încotro mă îndrept, evident, n-ar mai fi probleme.

— V-ați gândit uneori să găsiți în religie…?

O, nu.

— Niciodată?

Categoric, nu.

— De ce?

Sau da, dar am renunțat. Religia, sau cel puțin religia exoterică, pactizează cu lumea aceasta. Ca să vorbim din nou despre Iov, religia este reprezentată de cei trei prieteni ai lui Iov care îi spun: “Ai greșit, ești orgolios. Supune-te legilor!” Dar legile religiei nu sunt decât legile acestei lumi. Pentru noi care nu cunoaștem tehnicile extazului – și mă întreb cum se poate trăi fără iluminare -, deși nu cunoaștem tehnicile extazului, putem totuși să găsim un fel de soluție: nepăsarea, să știi că lumea este un fel de farsă enormă pe care Dumnezeu a jucat-o omului și să aștepți sfârșitul. Adică totul este un joc enorm și ar trebui să ajungem la atitudinea unora dintre budiștii Zen care, după ce s-au străduit zeci de ani să descopere semnificația, încep dintr-odată să râdă. Și în asta constă iluminarea lor, de rangul al doilea cel puțin: încep să râdă. Astfel de călugări budiști au privit dintr-odată în jurul lor ca și cum vedeau lumea pentru prima oară: ei au văzut “Asta” sau “Aceasta” și “Altele” și totul, apoi au început să facă haz. Au văzut cadavre și au început să râdă și au spus: “Ce glumă!” Este ceea ce l-am pus să spună pe unul dintre personajele din piesa mea… Ce nemaipomenită harababură! – vedeți, dar, că am totuși puncte de referință – care, după ce a trăit cincizeci de ani într-o lume în care revoluțiile pentru libertate se transformă în tiranie, unde se întâmplă ce se întâmplă… acest personaj începe și el să râdă. Dar când am scris astfel n-am făcut-o din inimă. Știam foarte bine, și încă mai știu, că asta este ceea ce trebuie făcut. Sau, avem și posibilitatea să intrăm în jocul Creatorului, să acceptăm această lume așa cum este făcută și să facem politică, să luptăm pentru libertate, de exemplu, știind foarte bine că această luptă nu duce nicăieri și continuând-o totuși.

— Poți să fii un ticălos știind că totul este o farsă? Poți să fii un ticălos, totuși?

Ah, da.

— Ah!

Da. Am un prieten, fost nazist, acum simpatizant comunist, gaullist când și când, care mi-a scris o scrisoare înjurioasă ca urmare a unui articol în care mă plângeam că Societatea autorilor, că Societatea oamenilor de litere fac jocul comuniștilor, și l-am considerat imbecil și incapabil să înțeleagă valorile nobile. Este un imbecil. Dar mă întreb dacă nu sunt și eu un imbecil. Sunt deseori ispitit să accept orice, să fiu un bun cetățean argentinian în Argentina, să fie un bun stalinist sau un bun brejnevist în Rusia sovietică, să accept orice.

— Și ce ați fi în Franța?

Aici situația este încă neclară. Dar știu bine că n-aș accepta niciodată să fiu ticălos, deși îmi spun că a fi ticălos sau a nu fi ticălos este același lucru. … Am avut o criză religioasă în adolescență, când eram în România; și aveam un duhovnic ortodox, fratele Alexandru, care trăise mulți ani la Muntele Athos și care-mi spunea că l-a văzut pe diavol și că s-a luptat cu el, s-a luptat corp la corp; el m-a întrebat: “Ce ai să-mi mărturisești?… Dar te previn, dacă ești mincinos, dacă ești criminal, dacă ești incestuos, nu-mi pasă. Răspunde-mi la o singură întrebare: crezi?” Atunci i-am spus: “Tocmai asta e problema!” – “Și de ce nu crezi?” – “Nu cred, deoarece există Răul în lume”. Mi-a replicat: “Ești pierdut!” Prin urmare, nu există nicio legătură între ordinea lumii de dincolo, dacă există vreuna, și cea de aici. Ca să revin la ceea ce spuneam la început: nu merită să te frămânți și ar trebui să trăiești în indiferență. Asta e soluția. Nepăsarea absolută, filozofică a adepților lui Zen.

— Care n-are nicio legătură cu “divertismentul” în sens pascalian.

Vezi, suntem aici pentru un timp, sau suntem aici în timp, care este scurt. Oamenii sunt îngrozitori și furioși și răi, pentru că vor să facă totul și pentru că nu au timp. Dacă am avea timp, dacă am fi nemuritori sau, poate, dacă am trăi cinci sute de ani, am fi mult mai politicoși și mult mai îngăduitori unii cu alții.

— Cum era acel diavol?

Mai întâi aș vrea să vă spun, în legătură cu indiferența…

— Da.

E vorba despre indiferență absolută. Și mă întreb dacă Pascal a avut sau nu dreptate și dacă acest “divertisment” nu e mai aproape de indiferența absolută decât cugetările noastre, lamentațiile noastre, strigătele noastre etc. Indiferența nu este singura soluție etică, există de asemenea alternativa de a putea trăi într-un fel de mirare permanentă, o mirare fără judecăți. Și aceasta poate fi o soluție. Cum era acel diavol?… Știți, e multă vreme de când acel călugăr, care, fără îndoială, e mort acum, mi-a povestit această istorie. Locuia într-un schit, o mică mănăstire care se găsea în București, care există încă și unde mai sunt călugări. În București e mult zgomot, ca în toate orașele, și acolo era o mică grădină, o oază, cu chiliile călugărilor, acolo locuia fratele Alexandru. Și mi-a povestit următoarele: Când am ajuns la Muntele Athos, a luat masa, a cinat cu călugării atoniti. Ei i-au spus: “Ai să vezi ce-o să ți se întâmple la noapte!” Și, îmi povestește părintele Alexandru că noaptea s-a simțit atacat de un corp care-l atingea, dar pe care nu-l vedea, și care voia să-l supună, și că toată noaptea a suferit și a luptat în felul acesta. Astăzi, nu mai putem crede așa ceva. Dar a doua zi, s-a trezit lac de apă și a povestit celorlalți călugări ce i s-a întâmplat. Ceilalți călugări au râs pentru că aveau cunoștință de asta, de această farsă, nu a lui Dumnezeu, ci a diavolului. Trecuseră și ei cu toții prin ea. Cred în diavol… Povestea este de neînțeles fără demonologie.

— Ah!

… și cred că diavolul are marea viclenie de a nu se mai manifesta în felul acesta, pentru că, dacă credem în diavol, credem în Rău cu R mare și ne apărăm. Acum, nu ne mai apărăm pentru că el nu mai există.

— Dar dumneavoastră înșivă aveți senzația acestei existențe? Ce fel de senzație? Fizică? Intelectuală? Intuitivă? Prin revelații?

Această senzație că există, o am. Mi-e greu să spun cum și… în ce fel; dar văd că se ocupă foarte bine de treburile din lume. Văd, constat că este de necrezut ca revoluțiile pentru dreptate și pentru libertate să se transforme în dictaturi criminale! Totuși, oamenii care voiau binele erau în aparență sinceri; dar cum se face că lucrurile merg rău? Cum se face că oamenii bine intenționați au crezut în eliberarea Vietnamului și cum se face că este infernal să trăiești în Cambodgia sau în Vietnam? Cum se face că întreaga Chină este un imens lagăr de concentrare? Cum se face că occidentalii nu văd mai clar toate acestea? Dacă avem – este o blasfemie – dacă avem de exprimat un protest, acesta nu trebuie îndreptat împotriva societății, împotriva oamenilor. Oamenii se ucid între ei pentru că lumea este prost alcătuită și pentru că lucrurile nu merg bine. Nu e greșeala lor. Ar trebui să ne adunăm cu toții pentru a protesta împotriva Creatorului.

— Dar cum se explică faptul că…

Poftim?

— Cum se explică faptul că ei acceptă în cele din urmă? Trebuie să le dea pe undeva o satisfacție, ca să mă exprim așa.

Da, cred că diavolul râde cu poftă. Spuneam: să acceptăm jocul lui Dumnezeu! Dar am impresia că acceptăm jocul diavolului și că participăm la demonism. În Iov, Dumnezeu îi dă lui Satan dreptul să se lege de Iov. Este… Dumnezeu îi permite diavolului să se lege de Iov. Dumnezeu este cel care îi permite lui Satan să-l ispitească pe Iisus. Atunci?

Nu sunt… Există o prăpastie între lumea noastră și Cea de Dincolo. O simt. O simt pur și simplu. Există o prăpastie. Noi nu îi înțelegem logica și aceasta nu ne poate satisface. Pentru că primul reproș pe care l-am putea face Creatorului este acesta: de ce nu înțelegem? De ce să fim obligați să acceptăm acest joc?… …Tăcere… De ce suntem făcuți ca să nu înțelegem?

— Teatrul v-a permis să vedeți toate acestea mai de aproape? Lumea este un teatru!

Nu. Piesele mele au fost prost înțelese; și când am vrut să mă explic în alte piese, mi s-a spus: “Ei nu, e bine ceea ce ați făcut în primele dumneavoastră piese; următoarele sunt în discordanță cu stilul dumneavoastră de început. Erați revoluționar, acum sunteți reacționar.” Căci în celelalte piese ale mele, ca în Ucigaș fără simbrie, am vrut să mă explic. Mi se cerea să mă angajez și “a te angaja” însemna: “Înscrieți-vă în partidul comunist și militați”!

— Bine, neconcordanța dintre primele piese și următoarele. În loc să vă angajați ați vrut să vă explicați și ce însemna, deci… a vă angaja?

Adică…

— De ce se dorea să vă angajați?

Pentru că era marea epocă a angajării, a Propagandei marxiste. Voiam atunci să mă angajez, dar nu în sensul impus. Atunci…

Primelor mele piese le-a fost rezervată, din partea criticilor mei favorabili, ceea ce numim azi o “lectură infidelă”. Ei au considerat că primele mele piese erau expresia unei revolte împotriva teatrului burghez și nu împotriva oricărui teatru, împotriva limbajului “mic burghez”, în sfârșit, că erau piese…

— Sociale?

…de critică negativă….

— Da.

…sociale și de critică negativă la adresa burgheziei. Și apoi au spus: “E bine ceea ce ați făcut”… oameni ca Tynan… și alții mi-au spus: “Dar acum, gata! Ați făcut o critică negativă a societății burgheze. Acum, faceți o critică pozitivă”. Eu spun: “Dar nu era vorba despre asta.” – “Dar despre ce era vorba în primele dumneavoastră piese?” În primele mele piese, în Cântăreața de exemplu, era pur și simplu vorba despre mirarea pe care o încercam față de această lume și de acești oameni care vorbesc fără să spună ceva și ale căror vorbe mi se par de neînțeles. Limbajul este incomprehensibil pentru că oamenii nu vorbesc despre lucrul cel mai important. Prin urmare, ei sunt acolo, se adună, vorbesc despre una, despre alta, se mișcă într-un spațiu fără spațiu, într-un timp fără timp; și eu, cu adevărat distanțat, nu în maniera lui Brecht, ci, dacă cuvântul nu este prea mare, distanțat în mod metafizic, eu îi priveam pe acei oameni și mă miram de ceea ce făceau sau de ceea ce păreau să facă. Și atunci am scris alte piese pentru a mă explica. Mă întreb dacă am făcut bine să mă explic. Ar fi trebuit să mă mențin în inextricabil și în incomprehensibil; pentru că, după părerea mea, tocmai în măsura în care oamenii se confruntă cu incomprehensibilul, ei sunt mai aproape de o posibilă înțelegere. Prin urmare, teatrul meu a devenit antipolitic într-un mod politic și aceasta este deja politică și deja morală.

Convorbire cu Pierre-Andre Boutang și Philippe Solliers, difuzată parțial de RF3 în iulie 1978. Publicată în Tel Quel, iarna 1978 Sub semnul întrebării – Eugen Ionesco – Ed. Humanitas

sursa foto: (c) unsplash.com