A dansa, așa, deodată, aparent inexplicabil, singur în camera ta dată peste cap de dezordinea unei zile care nu a cunoscut niciodată perfecțiunea și disciplina, este ca și cum ai face dragoste cu cineva pe care abia l-ai cunoscut, dar care ți-a plăcut atât de mult, încât trebuia să îi furi din parfumul pielii și al cuvintelor spuse cu stângăcie și premeditat pentru a te cuceri.
Pur și simplu încetezi să mai faci ce făceai până în acel moment, te ridici, dacă nu ești deja în picioare, te apropii și cedezi tentațiilor ritmului.
Geamul trebuie să fie bine închis, perdelele trase, ușa cel mult întredeschisă pentru a pătrunde fărâme din realitatea pe care o conștientizai și tu până în acel moment și muzica în doză maximă.
Tu, însă, nemilos.
Orice zbatere de altceva îți este indiferentă și orice stângăcie ți se potrivește ca și cum ar fi creată de Coco Chanel-ul stângăciei special pentru tine.
Orice privire indiscretă ar face această libertate a ta să pară atât de nepotrivită, încât ridicolul ți-ar înroși imediat obrajii și ai fi numai bun de turnat într-o sticlă de vin și pus la rece, pentru că dansul de unul singur în cameră, când nu aveai nici cea mai mică intenție să faci asta, este de o intimitate extremă.
Nu ai timp să îți arunci o privire în oglindă, să îți studiezi mișcările și în niciun caz nu ai voie să îți refuzi dezmățul.
Uimitor de scurt, acest moment este numai al tău și se rupe din acea anormalitate care zace prizonieră în normele sociale ale unei zile obișnuite pentru a-i face în ciudă plictiselii care părea să te domine.
Sfidează dorul, amintirile, tristețea, indiferența și îți întinde capcana uitării.
Finalul îi este la fel de brusc.
Mâinile, picioarele refuză să mai înțeleagă ritmul, creierul să mai perceapă plăcere și te simți epuizat.
Te așezi pe pat, bei jumătate de litru de apă-platitudine cu lămâie și taci.
