Din culisele celui mai nou spectacol TNB – „Furtuna” după Shakespeare
Cum este să lucrezi cu un regizor străin în cel mai mare și cunoscut teatru bucureștean, ce simte un actor înainte și după premieră, care sunt dificultățile cu care se confruntă în construirea unui rol în care trebuie să-și folosească toate abilitățile – de la mobilitate, echilibru, la talentul muzical și cel actoricesc.
Ce înseamnă actorul în raport cu regizorul din punctul de vedere al creației artistice – toate aceste lucruri sunt dezvăluite de actorul István Téglás, care joacă rolul lui Ariel, în „Furtuna” după Shakespeare, ultimul spectacol din stagiunea 2013-2014 de la Teatrul Național București.
foto Augustin Bucur
Cum au decurs cele două luni de repetiții cu regizorul Alexander Morfov?
A fost o perioadă intensă pentru mine pentru că am repetat și la alte proiecte. Cumva, modul de lucru și fiind acolo în fiecare zi nu-mi era greu pentru că-mi făcea plăcere în același timp, dar a fost fix ca un proces cum e de fiecare dată lucrul la un spectacol la un teatru. Cu de toate, adică.
Ce ai simțit înainte și după prima reprezentație a spectacolului „Furtuna”?
Înainte de spectacol am simțit că mor. Regizorul voia ca spectacolul să aibă o energie foarte vie, foarte pură, foarte dură în același timp și cred că acest lucru s-a întâmplat la primul spectacol, dar lucrul ăsta te costă. Cred că ne-a costat pe toți. Tremuram și înainte, și după spectacol.
De ce tremurai?
Înainte tremuri pentru că nu știi cum va fi, iar după aceea tremuri pentru că nu-ți vine să crezi că s-a terminat și că a fost bine. Spectacolul acesta, dacă iese cum trebuie, e ca un vârtej în care te arunci și doar poți să speri că va fi bine și va fi exact cum vrea și regizorul și, în același timp, va aduce și publicul aproape.
foto Augustin Bucur
Iată textul corectat, cu diacriticele corespunzătoare și o structură clară pentru a evidenția dialogul din interviu:
Care a fost reacția regizorului după primul spectacol?
Lui i-a plăcut foarte mult primul spectacol, tocmai din cauză că el ne-a aruncat în vârtejul ăsta și voit a făcut lucrul ăsta. Cumva ne-a turat motoarele înainte de spectacol, ca să ne împingă fix la margine, și atunci el a fost foarte fericit că i-a ieșit lucrul ăsta.
Și după celelalte trei reprezentații n-a mai fost fericit?
După celelalte trei, am avut tot felul de întâlniri cu el, ore întregi în care povestea tot felul de lucruri, majoritatea lor avea legătură cu chestia asta de a fi într-un fel în spectacol. Ne-a zis că până la urmă nu contează ce am construit noi timp de 2 luni de zile, ci cum suntem în spectacol — energia asta, vitalitatea asta, a fi foarte acolo în spectacol și să nu te gândești că ai făcut ceva bine sau prost.
Ai voie să te gândești la așa ceva în scenă?
Uneori ești nevoit să faci chestia asta. Regizorul știe cum funcționează cumva creierul actorului și vrea să elimine aceste limite din gândirea noastră, a actorilor, iar el vrea să ne scape de modul ăsta de a gândi sau de a fi pe scenă. E greu lucrul ăsta, dar e cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla.
Cum a fost primit spectacolul de public?
Cumva, judecând după aplauze, cred că reacția lor e una bună și cred că au fost un pic nepregătiți, pentru că mi se pare că e un spectacol atipic. Abordarea regizorului și a noastră, mai ales că e piesa lui Shakespeare, e un pic atipică pentru un teatru național.
Ai un rol plurivalent în „Furtuna”. Ce a fost cel mai greu de făcut — acrobația, cântecul, dansul, interpretarea textului?
Cred că niciunul nu a fost foarte greu. Cred că mai greu a fost să mă conving să fac toate astea la un loc, să fac un amalgam din toate astea și să-mi găsesc motivele pentru care fac lucrurile astea, să nu le fac segmentat, să fie un întreg și să nu am scăpări pe scenă.
Cum te-a influențat prezența domnului Ion Caramitru pe aceeași scenă cu tine, fiind directorul TNB?
Sincer să-ți spun, din prima clipă în care am început să repet eu cu el efectiv, atunci când a intrat pe ușă la prima repetiție, am zis că eu uit în momentul ăsta că el e director. El te și ajută în sensul ăsta. El nu are deloc aerul ăsta la repetiții că „sunt director și trebuie să fie într-un fel”, ci cred că e un om foarte deschis pentru că el se miră, se lasă mirat de tine, de ce vrei tu sau cum crezi tu că ar trebui să fie și acceptă absolut orice propui tu, ceea ce e foarte bine.
Ce alte laturi ale meseriei de actor ai vrea să mai explorezi?
M-ar interesa absolut orice care are legătură cu meseria asta. Mă bucur că fac parte din spectacolul „Furtuna” pentru că e diferit. Asta mi-ar plăcea — să lucrez cu regizori foarte diferiți, care au însă o lume a lor, au convingerea că ceea ce cred ei și ceea ce vor să facă e exact așa cum trebuie să fie.
Actorul este un fel de mesager al regizorului?
Cred că da, cred că este un fel de mesager. Cel puțin aici, în spectacolul lui Morfov, lucrul ăsta e absolut valabil. Discuțiile lungi pe care le-am avut cu toții cu el aveau legătură cu chestia asta. Simțeam că el ne dă un mesaj pe care noi trebuie să-l ducem mai departe și să-l dăm înspre public.
Până acum, ești singurul actor de origine maghiară care a făcut performanță pe scena TNB-ului. Consideri asta ca o plusvaloare?
În primul rând nu știu dacă e chiar așa, dar consider într-un fel important. Eu nu mi-am propus lucrul ăsta, dar s-a întâmplat. După ce trece mult timp și încerci să faci lucruri, iar când simți că dau cumva rezultate, atunci e bine să te oprești și să spui că e bine că se întâmplă chestia asta. Și atunci mă bucur că e așa.
Interviu realizat de Judy Florescu, colaboratoare Radio România Cultural și Ziarul Metropolis
