Matematician și scriitor, de mai bine de douăzeci de ani, prietenos și echilibrat, sensibil și rațional, Bogdan Suceavă nu iese niciodată în public doar cu matematicianul din el sau doar cu scriitorul, așa că nu știi în ce direcție te va duce o discuție în care îl implici. Ai vrea să rezolvați împreună și niște ecuații extrem de complicate, dar să vă și întrebați cum se curăță și se finisează o frază pentru a suna cât mai bine. Știe să facă diferența între vocație și meserie, să strecoare câte o glumă în discurs și să își aplice regulile calcului matematic asupra propriei creații literare. Trăiește în California unde, din 2002, predă matematica la California State University, nu îi plac asociațiile și instituțiile care limitează libertatea, de orice fel ar fi aceasta, și respinge cu tărie înregimentarea politică. Imperiul generalilor târzii (Dacia, 2002; ed. a II-a, LiterNet, 2003), Miruna, o poveste (Curtea Veche Publishing, 2007), Sub semnul Orionului (Artprint, 1992), Bunicul s-a întors la franceză. Istorii (Editura T, Fundația Timpul, 2003; ed. a II-a, LiterNet, 2008), Venea din timpul diez (Polirom, 2004; ed. a II-a, 2010), Noaptea când cineva a murit pentru tine (Polirom, 2010) sunt doar câteva povești pe care scriitorul Bogdan Suceavă le-a pus pe hârtie în perioadele de vacanță ale matematicianului Bogdan Suceavă.
Sunteți matematician, cercetător, scriitor, trăiți atât în lumea cifrelor, a exactităților, cât și în lumea cuvintelor, a ambiguităților, a interpretărilor, a ficțiunii. Ce poveste se ascunde în spatele povestitorului?
Am istorisit în carte, în Memorii din biblioteca ideală, și apare în primul capitol, faptul că practic am crescut scriind literatură, citind literatură și, în același timp, făcând și matematică și că pentru mine dualitatea aceasta a fost naturală. Și nu cred că sunt singurul care s-a format așa. Mulți adolescenți din anii ’80 au crescut instruiți și în matematică și în literatură. Nu e nimic neobișnuit să te formezi așa. Doar că eu am continuat să fac asta foarte multă vreme. Și, la un moment dat, am avut suficientă experiență, încât să urmez anumite proiecte și să termin un roman. Și apoi l-am terminat și pe al doilea. Și, în timpul ăsta, mergeam și la școală. În continuare lucrez cu studenții mei, fac matematică, am proiecte de cercetare, îmi predau cursurile și, în timpul vacanțelor de vară sau iarnă, îmi termin proiectele literare.
Aveți o carte de suflet, o carte pe care ați citit-o și care v-a marcat?
Da. Când aveam 17 ani am citit Kafka și s-a întâmplat să rezonez cu Procesul, care semăna foarte mult cu lumea închisă din anii ’80, din București. Era, probabil, o reacție la lumea pe care o vedeam. Dar, romanul de care m-am îndrăgostit foarte mult atunci când aveam 20 de ani, a fost Un veac de singurătate. Acum, însă, cred că cel mai reușit roman care s-a scris vreodată este Războiul sfârșitului lumii, de Mario Vargas Llosa.
Dar ce influențe considerați că aveți?
Am citit, pe lângă literatura română, și lucrări provenind din literatura latino-americană, din literatura franceză, din literatura engleză și nord-americană, unele romane mari ale literaturii de limbă rusă, am încercat să citesc lucrări literare elaborate în mai multe spații culturale. Am căutat să urmăresc autori care îmi comunică ceva și construiesc lumea într-un fel similar cu cel în care o înțeleg eu.
Suntem măsurați în lume după felul în care ne facem meseria și meseria este măsura utilității noastre sociale.
Și să vă construiți un stil al dumneavoastră?
M-aș bucura dacă cineva ar crede că s-a întâmplat asta.
Credeți că a-ți face bine meseria înseamnă a fi un om mai bun?
Categoric. În primul rând suntem măsurați în lume după felul în care ne facem meseria și meseria este măsura utilității noastre sociale. Cred că ar trebui să fim un pic realiști și să vedem că, cel puțin în literatura română, acolo unde publicul de limbă română este atât de restrâns, nu se mai poate trăi din scris. Și lucrul acesta era clar încă de la începutul anilor ’90. Povestea asta că cineva trăiește din scris este o legendă. În realitate sunt diverse maniere de a folosi contextul politic pentru a da impresia că trăiești din scris.
Care sunt principiile la care nu ați renunța niciodată în viață și cât de des sunt ele prezente, sub diverse forme, în cărțile dumneavoastră?
Cred că cel mai important principiu este ca un scriitor să nu facă compromisuri politice, sub scuza că face literatură, subordonându-și programul literar unei agende politice. Eu am încercat să înțeleg în mod onest anumite lucruri care erau foarte dificile, să îmi răspund la anumite întrebări. Și unele dintre întrebările cele mai grele pentru noi românii sunt „cum anume se transformă lumea românească”? de unde venim? cum a funcționat școala înainte? cum ne-a educat? cum educăm copiii de azi? Mi s-a întâmplat să vorbesc și aici la Iași și în alte locuri, despre valorile culturii române, despre literatura română în general. Este absolut esențial să găsim acele valori care pot să spună ceva despre noi, despre ce a dat mai bun cultura noastră până azi. De exemplu, felul în care predăm matematica la nivel elementar în școală, căci și matematica este un capitol important al culturii, sau felul în care le oferim perspective tinerilor atunci când termină facultatea. A venit vremea să spunem că cel mai greu lucru pentru un tânăr, după ce-și termină universitatea, e să își găsească un loc al lui în lumea românească. Și asta are de-a face cu faptul că școala nu este croită să servească bine realității de azi. Sunt foarte multe specialități care nu ajută. Aceasta este o preocupare constantă a mea. Memorii din biblioteca ideală este al doilea volum de eseuri al meu, și am revenit la aceste teme. Cât despre literatură, se întâmplă ca abia acum să realizez ce am urmărit în romanele de dinainte, ce teme m-au preocupat și de ce. Am urmărit să văd lumi în schimbare și să descriu ceea ce se schimbă, deopotrivă cu ceea ce rămâne neschimbat. Ca de exemplu, felul în care se stinge satul românesc, ce s-a întâmplat în timpul revoluției și când a fost momentul de maximă tensiune, cum anume a arătat era tranziției, care sunt caracteristicile ei.
Cum vă percepeți cititorii?
E din ce în ce mai complicat, pentru că am descoperit că nu scriem numai pentru noi. Se întâmplă ca, uneori, anumite texte ale noastre, să fie traduse și e din ce în ce mai greu să îți imaginezi că scrii numai pentru un public din România. Și chiar și publicul din România a devenit foarte divers. E bine să menții permanent o cale de comunicare cu cei care îți citesc textele și care sunt interesați de aceleași teme care te preocupă și pe tine. Cred că este absolut esențial să nu te izolezi. Și să îi asculți mai cu seamă pe cei care nu te plac. Eu mi-aș dori să mă întâlnesc cu cât mai multă lume, să comunic, fie că este vorba de e-mail, de messenger, de facebook. Îmi place să ascult ce spun alții despre cărți în general, nu numai despre ale mele, dar și despre ale mele. Mă interesează să îi înțeleg pe cei care au ceva de criticat, dacă se poate să fie observații pline de substanță. Lucrul acesta m-a ajutat foarte mult în decursul anilor. Cred că în acești douăzeci de ani am crescut învățând din greșeli.
Cât de importantă este pentru evoluția dumneavoastră ca scriitor critica?
Dacă este onestă și nu are o agendă politică, este binevenită și binecuvântată. În momentul în care e vorba despre „raderi” politice, de care cu toții am avut parte, nu mă interesează. Trebuie să ai tăria de a ignora atacurile politice.
Cum alegeți să vă promovați? Cât de importante sunt rețelele de socializare în promovarea unui produs, a unei imagini?
Am descoperit că nu mai am nevoie să mă promovez. În momentul în care cineva este interesat de temele pe care le abordez, ajunge inevitabil să răsfoiască una dintre cărțile mele. Cartea este un obiect fragil. Nu se pune problema să te promovezi așa cum ai promova o marcă de săpun. E altceva. Vorbim despre niște teme foarte importante, vorbim despre niște idei care pot să facă diferența. Este posibil ca un cititor să fie interesat de aceeași temă peste patru sau cinci ani de la momentul când un autor publică o carte. Mi se întâmplă să aud de la câte un cititor că a citit Venea din timpul diez sau Noaptea când cineva a murit și că le-a descoperit abia acum. Sunt încântat atunci când se întâmplă. Pentru mine sunt niște teme închise. Pentru un autor, fiecare temă se închide atunci când termini o carte, când dai bun de tipar. Pentru mine, pentru că trăiesc în America de Nord și comunic, uneori sporadic, cu lumea românească, este esențial să primesc informații despre ideile, temele care preocupă lumea de aici. Nu mai este exilul de acum 30 de ani. Este altceva. Și rețelele de socializare ajută enorm. Citesc, uneori, fără să intervin, comentarii sincere ale unor oameni, mai ales când ei se enervează și deodată devin foarte sinceri. Astfel de comentarii sunt mai bune decât orice editorial. Așadar, pentru mine rețelele de socializare nu sunt un algoritm de promovare, ci un loc unde ascult și învăț.
După ce criterii vă alegeți partenerii de discuție atunci când vă lansați o carte, pe cine doriți să aveți aproape pentru a completa ceea ce spuneți dumneavoastră despre cartea respectivă?
Pentru acest turneu de promovare a cărții Memorii din biblioteca ideală, de exemplu, a fost foarte important și ce a propus editura. Nu sunt neapărat prieteni alături de mine când lansez o carte, deși mărturisesc că nu ezit să îi descriu drept prieteni pe unii dintre cei care mă însoțesc la lansări. Dar au fost și situații în care oameni cu care mă aflam în profund dezacord se aflau alături de mine și au deschis o dezbatere. Asta mi s-a părut foarte important.
Ce înseamnă prea mult și prea puțin, în viziunea dumneavoastră, atunci când vine vorba de promovare?
Prea mult înseamnă să afirmi ceva ce nu este adevărat despre carte, să faci o promovare mai puțin onestă a unui set de informații, să afirmi că oferi mai mult decât oferi. Prea puțin cred că înseamnă să faci ce a făcut Editura Dacia în 2002 cu o carte de-a mea, Imperiul generalilor târzii, când nu a avut niciun fel de campanie de promovare și niciun fel de lansare. Atunci am învățat, grație lipsei de efort din partea editurii, ce nu trebuie să fac.
Cât de importantă este discreția asupra propriei vieți atunci când ești scriitor? Este ea posibilă?
Da! Lucrez mult cu această distincție între public și privat. Sunt anumite lucruri pe care nu le discut în public. Cred că trebuie o anumită distanță, pentru că, din nefericire, sunt posibile tot felul de agresiuni. Sunt oameni cu niște obsesii absolut nesănătoase care îți invadează viața privată. Există, totuși, o frontieră fragilă între viața privată a scriitorului și viața personajelor sale, o delimitare care se poate menține, pentru că altfel intrăm într-un joc riscant. Sunt conștient de asta și apreciez ce înseamnă distanța necesară. Mi-aș îngădui să spun sănătoasă.
Cum ați descrie lumea scriitorilor contemporani dumneavoastră? (din România, dacă vreți, dar nu numai)
În primul rând, nu cred că sunt necesare raporturile noastre cu niște asociații sau cu niște instituții. Am renunțat să fiu membru al Uniunii Scriitorilor, mi s-a părut un lucru nenecesar. Nu am fost convins de felul cum se organizează alegerile din 2009, de felul cum au fost desemnați cei care au votat în acele alegeri, de felul cum se creează un centru al puterii care nu servește nimănui altcuiva decât celui care își arogă dreptul de a număra voturile. Văd lumea literară ca pe o serie de relații personale din care cu toții avem ceva de învățat și care ne-ar ajuta pe fiecare dintre noi să creștem. Am foarte mulți prieteni scriitori, și comunic cu ei în privat. Discutăm despre cărțile care ne plac, despre felul în care ne documentăm, studiem și ne pregătim un proiect. Am prieteni cu care, practic, am scris câte o carte în paralel și e ceva extraordinar când se întâmplă asta. E adevărat că există și multe orgolii, dar într-un mod foarte septic, încerc să stau departe de ele. Mărturisesc că nu invidiez pe nimeni.
V-ați visat destinul altfel?
Nu.
Motivația unui scriitor este la fel ca motivația unui compozitor de a scrie o simfonie, la fel ca motivația matematicianului de a rezolva o problemă, la fel ca motivația medicului de a investiga o anumită maladie.
După ce vă vine ideea pentru o carte, care sunt etapele pe care le parcurgeți până la apariția sa propriu-zisă? Care a fost perioada cea mai scurtă și perioada cea mai lungă până la apariția unei cărți?
Toate cărțile mele au avut o poveste diferită. Memorii din biblioteca ideală s-a scris, practic, între 2006 și 2013. Am tot adăugat eseuri lângă eseuri, am simțit că lucrurile se leagă, iar de la începutul anului 2012 am început să elaborez acel plan care mi-a permis trasarea unei istorii a unor idei fundamentale în geometrie. Cu romanele, însă, este diferit. În primul rând ai nevoie de un plan, ai nevoie de o întrebare. Un roman trebuie să răspundă unei întrebări, trebuie să fie scris pentru un motiv și trebuie să urmărească cum anume personajele se pot transforma pe parcurs. Dacă nu calculăm bine, dacă nu avem un plan foarte bun, e posibil ca transformarea cu pricina să nu fie vizibilă. Știu cum se greșește un roman. Am greșit câteva. Am patru cărți nepublicate. Pot să scriu un tratat despre cum se pot produce erori în literatură. Trebuie să calculezi foarte bine planul romanului, să ai un număr suficient de personaje și să te simți confortabil cu ele. Recunosc, gândesc și ca un matematician. E un proces foarte lung. De exemplu, pentru Miruna, o poveste au fost 112 pagini pe care le-am rescris vreme de 15 ani. Am vrut neapărat să fie un text care să sune bine. Am tot calculat cum trebuie să fie, cât de lung trebuie să fie. Ca perioadă de timp, rămâne cel mai îndelungat proiect al meu.
Vorbiți-ne puțin despre proiectele de viitor.
Am multe proiecte, dar îmi ia atât de mult timp să termin o carte, încât nu pot să promit nimic. Descoper că intervalul minim pentru terminarea unei cărți a fost pentru mine de 3 ani. În perioada aceasta nu scriu, nici nu fac matematică. În aceste trei săptămâni nu fac altceva decât să dedic timp unui turneu de prezentare pentru Memorii din biblioteca ideală, volumul apărut la Editura Polirom.
Cum stați cu motivația?
Motivația unui scriitor este la fel ca motivația unui compozitor de a scrie o simfonie, la fel ca motivația matematicianului de a rezolva o problemă, la fel ca motivația medicului de a investiga o anumită maladie. Nu poate fi ceva artificial. E ceva ce trebuie să vină dinlăuntrul tău. Atunci când nu mai vine e mai bine să te oprești. Și ar fi mai onest din punct de vedere intelectual să te oprești, decât să creezi un produs artificial.
Dar cu rutina, cu oboseala cum stați?
Lucrez cu ipoteza că sunt nemuritor.
Ce vi se pare greu atunci când simți că ai vocație de scriitor și urmezi acest drum?
Este greu să rămâi onest vocației tale și să nu falsezi. Să nu fii ca acei cântăreți de rock, de exemplu, care insistă să cânte și operă, deși au voce pentru partituri rock. Și poate fi foarte aiurea atunci când te deplasezi spre o zonă unde nu te pricepi.
Aveți vise care nu vi s-au împlinit încă?
Da, bineînțeles. Dar țin mai degrabă de matematică, decât de literatură. Am încercat probleme foarte grele, pe care nu le-am rezolvat. Unele au fost rezolvate de alți matematicieni. La altele, încă mai caut răspunsuri. Există câteva probleme deschise la care revin periodic.
Sunteți mulțumit de locul pe care îl aveți în această lume a scriitorilor aflată în continuă schimbare?
Îmi doresc să fiu undeva departe, undeva în afară și să nu am de-a face cu chestiunile care țin de politica breslei.
Dacă ar fi posibil, ce ați schimba în viața dumneavoastră?
Mi-aș dori să am mai mult timp ca să scriu. Mi-aș dori ca săptămâna să fie compusă dintr-o singură zi de luni și șase zile de sâmbătă.
