La numai câteva luni de la întoarcerea din Berlin, rectorul ieșean delegă pe poet să participe într-o comisie restrânsă, ca observator al său, la examenele elevilor Școlii normale „Vasile Lupu”, la sfârșitul semestrului I, ce-aveau loc la începutul lui 1875. Director al instituției din dealul Copoului fusese numit cu puțin înainte Samson Bodnărescu.
Dispoziția către „doctorandul” în filozofie poartă semnătura lui Ștefan Micle:
Rectorului 1874 decem. 26
Cancelaria primit la 30 decembrie 874
Nr. 94
Domnule Directore,
Am onoare a vă face cunoscut că pentru examenile semestrului I ale anului școlar de la Institutul ce derigeți am delegat pe D-nii G. Butureanu, M. Eminescu și Dr. Criste Buicliu.
Rectore,
Ștefan Micle
Secretar,
Sumuleanu
Poetul mai primise delegații de reprezentare oficială în învățământ și în septembrie 1874, când, în urma telegramei lui Titu Maiorescu, lua parte, lângă profesorii secundari Samson Bodnărescu și Zaharia Columb, lângă universitarii Șt. Micle, N. Culianu și academicienii N. Quintescu și I. Caragiani în juriul „examinator” pentru ocuparea catedrelor vacante la liceul din Botoșani, concurs de la care, în arhiva Universității din Iași se păstrează 10 procese verbale semnate Mihai Eminescu.
În aceeași calitate, viitorul revizor școlar peste Iași și Vaslui a asistat la examinările publice din 18, 21, 23 și 28 iun. 1876 la Pensionatul Normal, iar joi 26 iun. 2-3 ore, însuși a ascultat la istoria patriei: „Prof. D(omnul) Eminescu”, deci el însuși examinator, după ce, cu un an în urmă tot la Școala Normală „Vasile Lupu”, Eminescu asistase ca „profesor”-delegat împreună cu Petre Râșcanu și Al. D. Xenopol la examenele de la sfârșitul lui 1875.
Cum Biblioteca Centrală depindea de rectorat, firesc rămâne ca din acest moment cunoștința dintre poet și Veronica Micle să evolueze pe treptele prieteniei, familiarității înlesnite de oficiile subierarhiei care-l puneau pe Eminescu în contact nemijlocit cu Ștefan Micle, dar și prin intermediul „amiciției” exuberante cu Miron Pompiliu, secretar al rectoratului ieșean, acceptat, apreciat și zilnic în familia Micle, confident al Veronicai.
Destinul are bizareriile lui! Când Eminescu, în 1874 revenea în capitala culturii, după audieri de filosofie, fără titlu, stabilindu-se în Iași ca director al Bibliotecii Centrale, dar cu țelul nemărturisit de a trăi în apropierea Veronicai, Ștefan Micle și colegul universitar Neculai Culianu se străduiau să prindă în luneta astronomică parabola Luceafărului în dreptul Soarelui. Numai că telescopul observatorului din Iași, ctitorie a profesorului Micle, era slab, ca și miopia de a distinge pe crugul vieții de fiece zi a celor doi poeți – Eminescu numind pe Veronica „Luceafărul lui”, iar el, luminând atunci cu razele soarelui liric în răsărit-strălucitor – iubirea lor intrată în legendă.
În perioada august 1874 – octombrie 1877 au fost redactate cele mai frumoase poezii de iubire ale lui Eminescu, fie c-au apărut în „Convorbiri literare”, fie c-au văzut lumina tiparului ulterior în „Familia”, după prăbușirea din 1883, fie c-au fost publicate după moartea sa. Unii istorici literari, în fruntea lor Perpessicius, au denumit acest răgaz de trei ani din creația lui Eminescu perioada veroniană.
Alții, ca N. Petrașcu, aplecat spre reconstituiri ad-hoc, așază în etapa aceasta cunoașterea celor doi poeți și în jurul ei însăilează păienjenișul îndrăgostirii lor – Eminescu admirând-o pe Veronica „la o fereastră, unde stă cu tâmplele ei de aur plecate pe numărul Convorbirilor, în care tocmai erau publicate câteva din primele poezii ale poetului și pe care ea le citea transfigurată de admirare”. Din informațiile ieșenilor, același biograf scrie că „așijderea unui «vechi trubadur», în casa Veronicai, Eminescu citea seara poeziile ce-i scrisese peste zi la bibliotecă”.
sursa foto: https://www.facebook.com/iasifotografiivechi
