Azi, ca dintotdeauna, spectacolul muzical nu are un stăpân al său în jilț, ci mulți exegeți în scaunele sălii de spectacol, pe multe dintre ele artiștii putând să le găsească goale într-o zi, dacă nu vor fi de veghe din prima până în ultima clipă de program a unei reprezentații. Ceea ce amenință din apropierea imediată succesul spectacolului este croirea unei incongruențe între așteptarea publicului și suprasolicitarea până la care rezistă artistul. Artistul are potențialitatea să între două limite – omenesc și har. În funcție de superioritatea proporționalității unuia și celuilalt, spectacolul tinde spre idealizarea forței artistice sau materializarea artei.
Dar, între un spectacol în act și impresia indusă publicului mai este un element, ordinea celor trei părți, în funcție de calitatea spectacolului putând fi oricând inversabilă: organizatorul de spectacole. În prea multe împrejurări, artiștii celebri ajung pe mâinile unor ziși impresari care devorează actul artistic, compromit pe artiști și în final decepționează publicul. Au ajuns azi la îndemâna bătăii de joc din partea unor organizatori de spectacole chiar și giganții artiști scriși în rândurile generației de aur a stelelor scenei, iar aceasta nu se vede din sală, dar constituie unul din motivele golirii scaunelor, unul câte unul.
A prinde în câteva însușiri sumare compatibilitățile și incompatibilitățile unui om nu se poate, dar în ce-i privește pe impresari, organizatori de spectacole, într-o formulă mai cuprinzătoare, cronicile alcătuite obiectiv pot. În ele se oglindește tot: artiști, public, organizatori. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte se poate urmări un grafic de reprezentații ale unui spectacol sau ale altuia, pe o perioadă determinată și acesta-i un grăitor răspuns. Firește, criterii de notare a valorii celor în a căror profesionalism consistă anvergura de valoare și de popularitate a spectacolelor se mai găsesc, dar nu sunt necesare alte căutări, câtă vreme intransigența spectatorilor e cea dintâi care construieeste o clasificare a organizatorilor de spectacole românești.
Aurel V. Zgheran, Bonnie Tyler – Bucuresti 2014
Pe această bază, impresarul Pepino Popescu, alături de puțini alții, urcă în frunte. Vor fi existând mărturii contra prin conglomeratul presei, dar balanța se apleacă în partea în care coeficientul profesional are greutatea favorabilă. Pepino Popescu este omul netemător de eșecuri grave, nu are nereușite catastofale pe conștiință, din care motiv să devină introvertit și penibil în ochii artiștilor, ori alergat de mass-media.
Are cuvinte de rostit cu oamenii de presă, într-o manieră de conversație foarte agreabilă (personal am cunoscut acest tip de atitudine la concertul cu Bonnie Tyler, de la Sala Palatului, dar nu numai – aș mai putea cita aici concertele cu Al Bano, Julio Iglesias, Smokie, Mireille Mathieu și altele, la care mi-a facilitat prezența pentru alcătuirea cronicilor de presă la spectacolele excepționale pe care le organizează Pepino Popescu), nu fug ziariștii după el ca și cum ar fi mișcări de stradă! Are pus la dispoziție un număr de telefon, acordă cu generozitate invitații la spectacole, este deservit de asistenta Nicoleta Ion care nu întoarce solicitantului de informație o vorbă moleșită ca de caniculă, o față posacă, o rostire de jargoane inculte, ineducabile pe vecie.
În multe privințe, Pepino Popescu nu e prin nimic asemănător cu unii organizatori care sunt mai greu de întâlnit sau abordat decât starurile mondiale. De ce n-ar învăța toți organizatorii de spectacole civilizația, generozitatea, eleganța?! Modelul există: Pepino Popescu!
Aurel V. Zgheran, Pepino Popescu la Sala Palatului
autor: Aurel V. Zgheran
