Gheorghe Dinică. Unul singur a fost Gheorghe Dinică!
Cu fața la un televizor (cinematografele-s prefăcute în altele), plin vârf de nefilme, de ne tot, ori în cel mai bun exemplu cu o vagă urmă de filme adevărate, pe când teatrul e o necunoscută la TV, ori un simulacru cu profunzimi în obscuritate cel mai adesea, pe un alt Gheorghe Dinică târziu sau poate niciodată ne putem aștepta să-l mai vedem. Mult înapoia revelației artei actoricești ar sta filmul și teatrul românesc dacă n-ar exista actorii ce deschid primul capitol al manualului actorului român modern, pe care „jucătorii” de roluri l-au găsit deschis generos și l-au închis nesăbuit!
Ce actor a fost Gheorghe Dinică! Îl slujea expresia naturală, fizionomia sculpturală, timbralitatea vocii, focul din întredeschizăturile pleoapelor, dar era și un artist ce lua foarte în serios profesia și-și clădea roluri pe o uniformitate între muncă și talent. Părăsirea noastră rând pe rând de către artiști atât de însemnați pentru viața sufletească e pe de-a-ntregul pierdere ireparabilă, dacă nici măcar în memorie nu-i mai purtăm, câtă vreme de pe micul ecran au fost expulzați.
Dar Gheorghe Dinică nu a plecat, este în temelia spiritului nostru. Dovada unei atari simțiri e aceea că îi găsim locul azi în filmele în care personajele „tari”, cu figuri granitice, firi îndeobște negative, de mafioți, să spunem, nu sunt jucate de actori nimeriți. Gheorghe Dinică era genial pentru astfel de roluri. Dar era și un cântăreț foarte talentat. Îl mai auzim și simțim pe maestru atunci când sufletul ne e ajuns de o sete de boemă, de un dor de melancolie de cârciumă veche, de vioară și de lăutar, de cântece sfâșietoare, de melancolie, de nopți pierdute în predarea fără rezistență meandrelor destinului, de trezirile iubirilor uitate, de oftaturi omenești, de remușcări și amărăciuni învinse de beție și uitare!
Fără niciun patos, dar cu neasemănatul timbru și sentimentalism de romanță, toate aceste trăiri n-au fost niciodată descătușate mai aproape de inimă, după lăutarii de altădată, așa cum au fost de către Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Nelu Ploieșteanu. Cine va mai murmura vreodată cântecul de inimă albastră, așa ca ei?!
Gheorghe Dinică a fost și va rămâne între scoarțele istoriei nescrise azi, scrise dintotdeauna, un singur Gheorghe Dinică! Unul dintre colosalii actori români! S-a născut pe 25 decembrie 1933, la București. A jucat în peste șaptezeci de filme personaje îndeosebi negative, din care motiv Horațiu Mălăele l-a caracterizat „cel mai mare «rău» al cinematografiei românești”. De tânăr, pe când nu avea mai mult de șaptesprezece ani, făcea parte din diferite trupe de teatru de amatori. În 1957 a luat admiterea la Institutul Național de Artă Teatrală și Cinematografică București, pe care l-a frecventat la clasa profesoarei Dina Cocea. L-a absolvit în 1961, dar era deja cunoscut și apreciat, încât, chiar în anul absolvirii, a jucat pe scenă în rolul inspectorului Goole din piesa „Inspectorul de poliție” („An Inspector Calls”), jucând de atunci la cele mai însemnate teatre din România. În film a debutat în 1963, cu un rol în adaptarea cinematografică a romanului „Străinul”, scris de Titus Popovici.
Aspectul său fizic și tăria caracterului l-au făcut indicat pentru roluri negative, ceea ce a și jucat în primul rând, în toată cariera sa, cum ar fi de gangsteri autohtoni, în seria de filme cu comisarul Moldovan, regizată de Sergiu Nicolaescu, sau de parveniți (Pirgu din „Craii de Curtea Veche” sau Stănică Rațiu în „Felix și Otilia”). A colaborat în film și teatru cu mari regizori români, printre care: Sergiu Nicolaescu, Andrei Blaier, Mircea Danieliuc, Constantin Vaeni, Dan Pița, Lucian Pintilie, Mircea Drăgan, Șerban Marinescu, Nae Caranfil, Andrei Șerban, David Esrig și alții. Rămân, pe lângă rolurile sale memorabile de film, și înregistrările unor CD-uri cu muzică de petrecere și romanțe, dintre cele pe care artistul le-a interpretat de atâtea ori în localuri din București, mai ales la „Șarpele roșu”, unde a trăit lungi seri de romanță împreună cu prietenii lui, Ștefan Iordache și Nelu Ploieșteanu (cu Nelu Ploieșteanu a jucat în filmul „Ticăloșii”).
Premii, onoruri, lauri?! Dragostea publicului a fost trofeul său! În rest, au fost multe premii și distincții primite în România sau din străinătate. Ele l-au onorat și îl onorează, dar iubirea oamenilor a fost întotdeauna așezată de maestru deasupra!
Pe 10 noiembrie 2009, artistul s-a stins. Suferise! Până în ultima clipă, soția sa, Gabriela Georgeta, i-a fost alături! Ea a fost pentru actor „o femeie care are o relație clară cu viața și care a făcut ordine în dezordinea existenței mele”. S-a stins actorul! Nu s-a mai putut face nimic pentru salvarea lui. Suferise un stop cardiac sub ventilație, se efectuaseră timp de treizeci de minute manevre de resuscitare, dar nimic nu a avut forța dejucării planului eternității. Avea șaptezeci și cinci de ani, suferea de mai multe boli severe, toate unite într-una a istovirii unui geniu al teatrului și cinematografiei românești și unui om de rară omenie! Când s-a sfârșit era internat la Spitalul Clinic de Urgență București (Floreasca), încă din 22 octombrie 2009.
Trupul neînsuflețit a fost depus pe 13 noiembrie în foaierul Teatrului Național din București, unde a fost aplaudat timp de cincisprezece minute de către aproximativ două mii de persoane care și-au luat rămas bun de la maestru. Știau cu toții că atunci se despărțeau de o stea a scenei și ecranului, căreia i-a sosit clipa să-și alăture raza luminii cerului românesc, aprins de o întreagă constelație în care lucesc stelele artiștilor Toma Caragiu, Amza Pellea, Colea Răutu, Ștefan Iordache, Nicu Constantin… Aleea de la Cimitirul Bellu, pe care este așezată în veșnicie, îi poartă azi numele.
Gheorghe Dinică este un nume luminos ca un soare în cosmosul teatrului și filmului românesc, pe care actorul le-a slujit doar până la șaptezeci și cinci de ani ca ființă, dar le va sluji etern ca amintire și model!
Ștefan Iordache
A fost cândva prietenul tuturor…
Filmele și teatrele, cinematografele pline, scenele pătate de idoli, cântecele și parfumul de boemă de la „Șarpele Roșu”, le-am uitat toate acestea? Amintirile nu se bat în cuie, se bat în lacrimi și surâsuri, iubiri și dureri, credințe și trădare… Amintirile aparțin aceleiași lumi în care viața, în luptă cu sine, dă și ia cu măsurile destinului! Depinde de fiecare cât dă și ia vieții, cerându-i sau necerându-i cu orice preț proporții favorabile primirii. Depinde de fiecare dacă vrea sau nu vrea să-și acorde timp pentru amintiri sau vrea să predea totul uitării în favoarea explorării neîncetate a noului.
Între atâtea și atâtea amintiri cu blândul și bunul Ștefan Iordache, cele mai mișcătoare sunt rămase încă să îl plângă pe actor la o masă singură, în localul de stil, impregnat de boemă, dor, drag și gânduri, „Șarpele Roșu”! Ce mai nopți pierdea pe drum timpul, cândva, aici! Ce mai cântece se cântau! Ce prieteni! La o masă cu scaune aproape, puneau în joc discuția lungă de dragoste, de trai, de poezie, de artă, de of, pe câteva pahare de viață și câte-o seară întârziată, trecând ca secundă, trei prieteni: Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Nelu Ploieșteanu. Statuile de gânduri și sentimente în tăceri, vulturi de zburat spirite, inimi de iubit în cântece, oameni de omenit în lume erau cei trei! Artiști de nevăzut decât cu privirea sufletului, de neascultat decât cu porii inimii: Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Nelu Ploieșteanu! Ce visători, ce prieteni, ce boemi!
S-au despărțit! Pe rând! A mai rămas Nelu Ploieșteanu și-i plânge azi împreună. Amintirile acestea robesc și mângâie deopotrivă, înlăcrimează și înviorează, căci acești romantici de la „Șarpele Roșu” n-au plecat departe și nici n-au plecat de tot. Revin cu fiecare aducere aminte, de parcă nici n-ar fi lipsit vreodată.
Mai rar se vede undeva un film cu Gheorghe Dinică, tot mai rar și cu Ștefan Iordache. Și ce actori au fost! În ce îl privește pe Ștefan Iordache, a fost actorul pe care numai monumentul îl aseamănă. Pasiunea, studiul, munca, încântarea, neostenirea sunt toate dăltuite în ființa și spiritul său. Putea juca orice: putea fi nobil, putea fi și sărman, putea fi puternic, eroic, putea fi și pitic moral, putea fi zeu, putea fi demon. Nemurirea a fost preexistentă în ființa mișcătoare a actorului, ea exista în spiritul său care e și aici, și în infinit, și în veșnicie.
Glasul său romantic și investigativ în viața totală, atunci, în prezentul trăirilor omenești, e azi întors ca rază din luciu, la dorul și iubirea omenească. A rămas înregistrat acest glas, a rămas și ființa în imagini în care Ștefan Iordache și interpreta de muzică ușoară Sanda Ladoși cântă în duet, mișcător de sentimental și tandru. Gândul la actorul Ștefan Iordache merge inseparabil de meditație la propriile profunzimi sufletești, căci ceea ce a rămas din rolurile artistului, din vocea, din viața sa oglindește părți din destinul fiecăruia. Ștefan Iordache e o oglindă umană a omenescului fiecăruia, retipărit în formele artei actoricești, poetice și muzicale.
S-a născut pe 3 februarie, la București. A copilărit o perioadă la Calafat, la bunicii materni, însă s-a stabilit în București unde și-a petrecut restul copilăriei, în cartierul Rahova. Avea o familie de oameni simpli, dornici ca fiii lor să învețe carte. Ștefan avea aptitudini de învățare a matematicii, a științelor exacte, în general. A încercat admiterea la medicină de șaisprezece ori, dar a picat. A intrat, după multele examene nereușite la medicină, în brigada artistică a unei cooperative. Aici i-a încolțit ideea de a explora teatrul, a dat admiterea și aici și a intrat, ultimul pe listă, la I.A.T.C., în 1959. A absolvit Institutul la Actorie, printre primii, după ce intrase ultimul.
Așa pășește în film și teatru un actor care ajunge printre cei mai încununați de succes actori români, într-o carieră sfârșită cu ultimul rol, Prințul Potemkin, în piesa „Ecaterina cea Mare”, de George Bernard Shaw, pusă în scenă în 2008 la Teatrul Național București. Ca interpret muzical a făcut un cuplu celebru cu Sanda Ladoși. Au rămas în această interpretare a doi artiști excepționali înregistrări de cântece de cuceritoare valoare.
Ștefan Iordache s-a stins pe 14 septembrie 2008, la Viena. În urma lui, amintirile se presară trist, a singurătate! A fost un artist după care fiecare dintre noi rămâne singur, pentru că actorul și omul Ștefan Iordache a fost cândva prietenul tuturor!
Nelu Ploieșteanu | Seri boeme
Să fie ultimul stegar al cântecelor lăutărești pe care au crezut și cred mulți că le-au cântat și le cântă, curate, încărcate până în profunzime cu tonusul boem și melosul încapsulat în suflet, apoi dat pe plânsul viorii și acordeonului, cu suflet cu tot, celui în stare să-și rupă hainele de pe el în vâltoarea ofurilor sale trezite de cântec?! Să fie ultimul lăutar neaoș în țara unde se plânge, se înveselește, se iubește și se vinde cu vioara și cântecul la ureche?! Da! și e ultimul martor al clinchetului de pahar cu soare lichid, la masa cu cei doi prieteni boemi și artiști cât muntele: Gheorghe Dinică și Ștefan Iordache. E ultimul martor al prieteniei clădite la „Șarpele Roșu” și frânte numai fizic de plecarea pe rând a celor doi grăbiți de eternitate în brațele sale reci și misterioase.
Nelu Ploieșteanu e un artist cu rară finețe și grijă să nu supere, să aleagă într-un grup un loc măcar cu o jumătate de pas în urmă, să nu se înghesuie ca păunul în față, să-și măsoare fiecare silabă, să se poarte manierat. Pare sobru, dar nu e morocănos, are o anume solemnitate în atitudine, dar nu vorbește și nu face gesturi neglijente, cu atât mai puțin arogante. Această solemnitate nu e poză, e educație, bun-simț, caracter natural! Nu e nimic nici scorțos, nici împietrit în gestică și vocabularul lui.
Cântă cu o voce caldă cântece luate de la rădăcină, nestricate, alese și lăsate în culoarea și forma inițială. Prin el, cântecele cele bune și neînlocuibile, nici doar într-un sunet, nici doar într-un vers, renasc și trăiesc. Dar cine le va purta mai departe când într-o zi Nelu Ploieșteanu va fi doar o amintire? El este azi un artist excepțional, dar va fi evaluat egal cu valoarea lui ceva mai târziu! Din păcate!
Nelu Ploieșteanu a adus din trecutul magnific lăutăresc mult și va lua într-o zi cu el totul! Ce va mai rămâne atunci? Dacă n-ar mai fi într-o zi cântecele lui Nelu Ploieșteanu, vor fi în urma lor numai cântece ne-cântec de la magaoaiele barurilor, din căștile înfipte în urechile copiilor care vor avea de suferit de pe urma asediului manelelor, din telefoanele mobile și ele încărcate de otravă sonoră…!
Nelu Ploieșteanu e nu numai un artist, e un model! A muncit și a fost serios întreaga lui viață. Îl cheamă, de fapt, Ion Dumitrache (Nelu Ploieșteanu e nume de scenă). S-a născut pe 16 decembrie 1950, la Ciorani. A început să cânte pentru câștigarea pâinii celei de toate zilele de la optsprezece ani, când a rămas fără tată. Pe lângă voce a învățat să se acompanieze și instrumental la acordeon și pian. Și-a efectuat stagiul militar obligatoriu de atunci, de un an și patru luni, la Brașov și Timișoara, după care, în 1970, s-a mutat în București, la o rudă. Aici a cântat șase luni la acordeon la Teatrul de revistă „Ion Vasilescu”, avându-l ca dirijor pe Ion Albeșteanu. Ulterior, făcându-se deja cunoscut și apreciat, devine solicitat să cânte la restaurantele „Caraiman”, „Bulevard”, „Doina”, „Caru’ cu Bere”, „Crama Domnească”…
Prima ieșire peste hotare a sa are loc în anul 1979, când, alături de Ansamblul „Mugurelul”, va efectua un turneu de spectacole în Franța, Italia, Belgia și Olanda, pentru ca aceasta să nu fie decât un preambul al altor turnee de succes în Italia, din nou, Spania și Germania. Împărțea anul în două: șase luni cânta în străinătate și șase luni în țară.
În perioada sa de la „Șarpele Roșu” s-a închegat o prietenie din care vor zbura pe caii spiritului cântece romantice, culese din vechime și reclădite pe temelia boemei în aburul unui pahar de vorbă de duh, în fumul țigării prietene contra ofului și singurătății, cu veșnicii Gheorghe Dinică și Ștefan Iordache. A lansat albume, a cântat în spectacole fără număr, i s-a oferit „mierea” străinătății, dar n-a primit-o, rămânând întotdeauna acasă, pentru că vechea muzică românească s-ar ciocni devastator de civilizația vestică. Și-apoi, nici dorul de familie nu l-ar lăsa în pace!
Cântecul și dragostele lui Nelu Ploieșteanu nu-și pot schimba casa, deoarece acasă pentru ele, în vecie, nu poate însemna altundeva decât numai și numai în România!
