„Cine nu citește Cortázar este condamnat. A nu-l citi este o boală gravă, invizibilă, care, în timp, poate avea consecințe groaznice. Cine nu citește Cortázar devine pe nesimțite mai trist, mai palid și, probabil, încet-încet rămâne fără păr”, spunea Pablo Neruda. Aș îndrăzni să îl parafrazez pe Neruda și, scoțând negația, să mărturisesc că cine îl citește pe Kafka este „condamnat”, înghițit în „universul burtă de balenă” al acestuia, „devine pe nesimțite mai trist, mai palid și, probabil, încet-încet rămâne fără păr”, se schimbă pentru totdeauna, încearcă să trăiască cu ceea ce a învățat despre sine în acea burtă de balenă din care a fost evacuat, prin tranșare, de mâinile de chirurg cu sânge rece ale raționalului.
„Metamorfoza” lui Franz Kafka este o lectură care te face să simți nevoia unei confruntări cu un Freud care îți dansează mereu ca un pitic pe creier și îți tulbură nivelul de normalitate în care încerci să te menții. De un suprarealism rece, „Metamorfoza” nu îți lasă răgazul de a te obișnui cu un univers altfel, te smulge din propria realitate și te aruncă în colivia neputinței, încă din prima frază.
„Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.”. Astfel își prezintă Franz Kafka personajul, pe care tu, cititor, va trebui să îl însoțești până spre finalul lipsit de orice speranță. E drept, ai putea refuza, dar ceva din felul în care alege să îți spună povestea acest scriitor cu o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică asupra realității, caracteristică expresionismului și suprarealismului, te împinge până la ultima pagină, până la ultima zbatere a gânganiei într-o lume în care nu se mai regăsește.
Cine a citit cartea lui Kafka a vizualizat și a interpretat textul acesteia în propria manieră, cum este și firesc, de altfel. Tocmai de aceea, confruntarea cu o punere în scenă a „Metamorfozei” kafkiene este aproape necesară. Unele detalii, lăsate în umbră, se vor arăta în lumina necesară; altele își vor confirma importanța.
O astfel de dramatizare a realizat-o regizorul Ion Săpdaru pentru Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, o dramatizare la care este de preferat să vii cu tema făcută. „Metamorfoza” adusă sub privirile publicului de Ion Săpdaru este construită pe două planuri: cel al acțiunii propriu-zise și cel al analizei faptelor în desfășurarea lor. Săpdaru îi oferă un loc pe scenă însuși autorului, ceea ce permite o ieșire din atmosfera de familie și o pauză de analiză la rece a fiecărei etape din transformarea personajului central.
Vocea auctorială, încarnată pe scenă, apasă pe butonul de pauză, suspendă acțiunea și vorbește spectatorului, freudian, despre Gregor Samsa, despre relația cu sine, cu mama, cu tatăl și cu sora sa. În mod obsesiv, aproape, accentul se pune pe relația cu tatăl și pe traumele din copilărie pe care acesta i le-a provocat lui Gregor. Ajuns la vârsta maturității, fiul este nevoit să își susțină financiar familia și să se afunde într-o slujbă mai gri și mai umedă, mai mucegăită decât însăși ploaia, leitmotiv sonor al spectacolului săpdarian.
Decorul în care își expune Ion Săpdaru personajele preluate din Kafka, semnat de Gelu Rîșca, este unul sobru, auster și pune accentul pe lemn și viață deșertată de conținut: o masă, câteva scaune, două uși, patul în care zace Gregor metamorfozat, captiv în coșmarul realității și eliberat de gândurile pe care nu și le mai poate exprima, în oniric, valize care atârnă și din care se scurg obiecte de diverse forme și mărimi, frânturi de realitate care nu mai servesc nimănui, o fereastră care marchează frontiera dintre interiorul de familie și lumea largă, în care se pierd alte destine, cât se poate de banale sau încărcate de dramatism — nimeni nu o știe și nimănui nu îi pasă. Ritmul sacadat al ploii spală altceva-ul de dincolo de coșmarul pe care îl trăiește Gregor și în care îi trage și pe ai săi.
Ion Săpdaru a ales, pentru punerea sa în scenă, actori care au trecut, în rolurile pe care le-au jucat până atunci, prin diverse registre, întrucât atmosfera pe care își dorește să o creeze oscilează între absurd, dramă și umor grotesc. Rolul povestitorului îi revine lui Radu Ghilaș, care se achită de acesta cu nuanțe de sec și de indiferență, cu o atitudine de sală de judecată. Mama lui Gregor este interpretată în adaptarea de la naționalul ieșean de către Anne-Marie Chertic, tatăl de către Daniel Busuioc, Alexandra Bandac o întruchipează pe sora comis-voiajorului metamorfozat în gândac, iar Dumitru Năstrușnicu dă viață ciudatului chiriaș care intră în viața familiei Samsa în partea a doua a piesei.
Însă rolul principal și cel mai provocator, prin complexitate, efort fizic susținut și repertoriul de gesturi, expresii faciale și corporale folosit, îi revine tânărului actor Cosmin Panaite. În cea mai mare parte a reprezentației scenice, acesta a trebuit să interpreteze rolul unui gândac. „Cum joci un gândac?” este o întrebare la care oricare dintre noi ar găsi cu greu un răspuns. Dacă imităm, de când suntem mici, tot felul de viețuitoare necuvântătoare pe care le întâlnim pe cale, un gândac nu este, cu siguranță, pe această listă. Tocmai de aceea, rolul lui Cosmin Panaite este unul de compoziție, în care efortul fizic susținut nu trebuie să stea în calea expresivității, a redării dramei și a exprimării întregii game de emoții prin care trece „metamorfozatul”. Și, din fericire pentru evoluția sa artistică, îi iese. Urmărindu-l pe Cosmin Panaite cum joacă gândacul kafkian, parcă te gândești de două ori înainte de a strivi sub tălpi orice arătare de acest fel, iar când îl vezi pe stradă îți vine, parcă, să exclami „Uite-l pe gândacul kafkian al lui Săpdaru!”.
Cosmin Panaite reușește să treacă de la funcționarul insipid, cu un simț al datoriei care îl urmărește ca un blestem și extrem de legat de familie, în special de sora sa Grete, o tânără cu suflet de artist, la gândacul închis într-o cameră ca într-o celulă, cu firescul de care are nevoie pentru a nu produce o ruptură între cele două fețe ale aceleiași identități.
În „Metamorfoza”, regizorul Ion Săpdaru aduce visul în prim-plan și îl folosește ca pe un instrument prin intermediul căruia Gregor, închis în scheletul gândacului, comunică cu interiorul său, cu propriile traume și neputințe, își exteriorizează spaimele, își cheamă în ajutor amintirile și își rememorează viața.
Deși începutul „Metamorfozei” lui Ion Săpdaru încearcă să redea intimitatea și căldura unui cămin, cu toate micile neînțelegeri și bucurii, spectacolul în sine reușește, prin toate elementele care îl compun — ploaia care duce cu gândul la descompunere și putreziciune, transformările în caracterul unor personaje blânde, cum sunt mama și sora lui Gregor, viața și moartea care se amestecă în gândurile și visele personajului central, răceala de raport de activitate din discursul naratorului, zbaterile inutile ale metamorfozatului în încercarea de a-și revendica propria viață — să reprezinte grotescul situației, dezumanizarea, absurdul.
Dar, până la urmă, indiferent cum receptăm textul kafkian și, implicit, spectacolul de teatru care îl are la bază, un lucru este sigur. Stranietatea situației te urmărește, micimea existenței te apasă, te sperie ideea că nu ești altceva decât un gândac strivit de piciorul unora care se cred superiori ție sau care nu mai știu să te iubească, nu mai reușesc să te înțeleagă, iar mediocritatea și stereotipiile, care funcționează ca un scut împotriva diferitului, te pun serios pe gânduri.
Abordarea regizorală a lui Ion Săpdaru, axată pe psihanaliză și oniric, reușește să creeze atmosfera de care spectatorul are nevoie pentru a-și stabili propria relație cu Gregor Samsa. Fie că îi condamnă tatăl pentru traumele pe care i le-a provocat în copilărie, fie că nu înțeleg schimbarea comportamentală a surorii, care, de la afecțiune profundă, migrează spre repulsie, respingere și chiar agresivitate, fie că empatizează cu acel comis-voiajor atins de ratare și de neputință, acesta nu are încotro; este prins în capcana lui: „Tu ce ai face dacă te-ai trezi într-o dimineață metamorfozat în gândac?”.
