În sala cu lumini scăzute, complice, parcă, la starea de spirit transmisă, au răsunat versuri de sorginte creștină, precum: „Ascultă-a noastre plângeri, / Regina peste îngeri” (Mihai Eminescu, Rugăciune), „Gemând, spre raftul cărților mă-ndrum / și-ntreb în șoaptă fiece volum: / – Tu ești? Și cartea fuge și se-ascunde.” (Radu Gyr, Întrebare), „Și-n umbra visului cel mai hain / E-o zbatere de aur ce mă știe” (Ioan Alexandru, Epitaf), „De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumina. / Și dacă singur rana nu-ți legai, / Cu mâna ta n-ai unge răni străine” (Radu Gyr, Cântec deplin), „Și-așa cum o mlădiță se-ndoaie lângă trunchi, / Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.” (Costache Ioanid, Ștergarul).

Este vorba de prima ediție a Turneului „Armonii Pascale”, organizat de Asociația „Pro Valores” și Amena Studio, care, în perioada 22 martie-4 aprilie 2015, s-a întâlnit cu spectatorii în orașele: Râmnicu Vâlcea (Salina Ocnele Mari), Chișinău (Teatrul Național „Mihai Eminescu”), Piatra Neamț (Teatrul Tineretului), Sinaia (Castelul Peleș), Slatina (Centrul Cultural „Eugen Ionescu”) și București (Palatul Mogoșoaia).

Programul artistic a ajuns și la Iași (la Muzeul Unirii), luni, 30 martie, începând cu ora 18:00. Aici, îndrăgita actriță Daniela Nane și binecunoscuta pianistă Ioana Maria Lupașcu au adus emoție, sensibilitate, blândețe, uimire, contemplare și bucuria sacră a sărbătorii Învierii. Cele două artiste au făcut ca sunetele cuvintelor, în alternanță cu sunetele clapelor de pian, să licărească în privirile celor 100 de spectatori care și-au manifestat aprecierea și încântarea atât prin liniștea din timpul spectacolului, cât mai ales prin necontenitele ropote de aplauze de la final.

Am ajuns în sala pregătită de sărbătoare a Muzeului Unirii cu 45 de minute înainte de începerea momentului artistic, însă, în plină desfășurare a repetițiilor. Zâmbetul empatic, cuceritor, prezența distinsă și destinsă în același timp, privirea colorată în cercuri și luciri fine, verzi, asemănătoare peridotului, așezau o aură de mister în plus ființei care trona în scaunul de catifea roșie-burgundia. În următoarele 3 minute am dat mâna, am făcut cunoștință cu ea și am primit răspunsul la invitația de dialog de la Daniela Nane însăși. Citiți-o în interviul de față!

Știu că ați poposit ieri (n.r. 29 martie 2015) la Castelul Miclăușeni. Cum ați găsit zona, sub semnul cărei stări de spirit?

(două lacrimi mari îi traversează ochii conturați discret, în același timp) Da, așa este. M-am întors cu nostalgie în timp, în anul 2003, când am fost la Miclăușeni și am filmat pentru Orient Express, alături de Sergiu Nicolaescu. Între timp, lucrurile s-au schimbat și s-au schimbat în bine, ceea ce e încântător. Acolo este un spațiu foarte frumos și a fost emoționant și cutremurător să aflu povestea locului. Am simțit că un pumnal mi se înfige în inimă în momentul în care mi s-a povestit că soldații ruși aprindeau focul cu cărțile din biblioteca familiei Sturdza. Mi se pare revoltătoare și cutremurătoare această lipsă crasă de cultură, care, de la sine, aduce manifestări dezolante!… Și, din păcate, lipsa de cultură atrage manifestări dezolante și în ziua de astăzi. De aceea, simțim o mare bucurie când vedem că atât de mulți oameni își doresc să vină la recitalurile noastre. Ioana Lupașcu este unul dintre cei 4 pianiști concertiști din România. Am făcut recitaluri împreună cu ea în toată țara și, de fiecare dată, oamenii ne-au primit cu bucurie și au venit în număr din ce în ce mai mare.

Întorcându-mă la Castelul de la Miclăușeni, am simțit o mare nostalgie față de acești mari oameni și actori, care astăzi nu mai sunt în viață: Gheorghe Dinică, Sergiu Nicolaescu… și, alături de care, am fost pe platourile de filmare de la Orient Express.

V-ați dorit foarte mult să-l întâlniți pe maestrul Sergiu Nicolaescu. În Orient Express, filmul în care v-a distribuit (și în care v-ați însușit rolul unei foste balerine la un cabaret din București și actuală proprietară a unui atelier de croitorie, Carmen Ionescu), visul de a lucra împreună pe platourile de filmare vi s-a îndeplinit.

L-am întâlnit pe Sergiu Nicolaescu când eram foarte mică, la vârsta de 19 ani. Doar că nu am lucrat împreună decât atunci când a avut rolul din „Orient Express” pentru mine. Interesant este că el se gândise la mine pentru un alt rol, rolul contesei, dar, citind scenariul, mi-am dat seama că îmi place mai mult rolul croitoresei, pentru că era mai pitoresc, iar ea, Carmen Ionescu, își dorea să pară altceva decât era în realitate. Mi s-a părut amuzant să construiesc acest rol. I-am spus că mi-aș dori să fac acest rol și mi-a răspuns: „Da, dar este un rol foarte greu. Crezi tu că poți să faci acest rol?” Și atunci i-am spus: „Domnule Nicolaescu, veniți să vedeți ce roluri fac la Teatru, roluri complexe, de facturi diferite. Nu mi se pare atât de complicat încât să nu pot să-l fac. Dimpotrivă, sunt convinsă că l-aș putea face foarte bine.” Răspunsul pe care mi l-a dat a fost că i l-a propus Maiei Morgenstern, că nu am mai zis nimic, decât „Mulțumesc!”, și că am să fac rolul contesei. După câteva zile, mă sună și îmi spune: „Maia vrea să o joace pe baroană. Chiar vrei tu rolul croitoresei? Să știi că este foarte greu.” Am înțeles de ce mi-a spus că este un rol dificil de realizat, pentru că personajul feminin, Carmen, disimulează și, într-adevăr, este foarte greu să joci această disimulare cu farmec. M-am bucurat foarte mult pentru că am reușit să joc acest rol în filmul Orient Express. Perioada filmărilor a fost foarte frumoasă pentru mine!

În tot acest timp în care l-ați avut în preajmă, ați preluat vreodată ceva de la domnia sa? Un gest, o tehnică?…

Nu am preluat ceva anume de la Sergiu Nicolaescu, pentru că învățasem foarte mult până atunci despre ce înseamnă să joci într-un film. Însă Nicolaescu avea o rigoare pe care o impregna întregii echipe de filmare; erau foarte multă ordine și disciplină în echipa lui și, așa și trebuie să fie, la un film.

Vă identificați, cu predilecție, cu roluri de comedie. Umberto Eco consideră că râsul este semnul raționalității omului. Ce conotație are râsul pentru dumneavoastră?

Din punctul meu de vedere, râsul este un mijloc prin care sufletul evoluează. Putem evolua și prin suferință, putem evolua și prin cunoaștere, însă putem evolua și prin bucurie. De foarte multe ori, atunci când observ, pe chipurile lor, că oamenii pleacă cu sufletul plin din sala de spectacol, am un sentiment de împlinire; simt că ceea ce le dăruiesc oamenilor face parte din misiunea mea personală.

La ce mecanisme de apărare apelați pentru a vă păstra energia, lumina lăuntrică, entuziasmul și voioșia?

Nu apelez la niciun mecanism de apărare pentru că însuși acest fapt e consumator de energie. Esențial este să te conectezi la sinele tău, care este în inima lui Dumnezeu și, de acolo, să îți iei forța pe care să o împarți apoi cu generozitate celor din jur.

Teatrul este o convenție, un dialog, o stare de spirit, un mod de comunicare, o formă de evaziune. Cum ați privit acest univers artistic la începutul devenirii profesionale, atunci când ați ales această profesie?

Mi-am dorit să fac teatru de când eram copil. Chiar aici, în Iași, unde eram elevă, mergeam la un grup de teatru de la Casa Studenților. Asta mi-am dorit să fac dintotdeauna. Încetul cu încetul, am înțeles ce înseamnă să faci teatru profesionist, dar devenirea mea a fost clădită pas cu pas, rol cu rol, rol după rol, din ce în ce mai complex. Acum, la Teatrul Bulandra, joc în patru spectacole în această stagiune (printre care se numără și Zoe Trahanache – „O scrisoare pierdută”, Elisa – „Conversație după înmormântare”, Proprietăreasa – „Omul cel bun din Seciuan”) și sunt roluri cu totul diferite, ceea ce constituie o mare bucurie pentru un actor, pentru că una din cele mai mari plăceri ale actorului este să construiască roluri diferite de sine însuși, de ceea ce a făcut până atunci, să descopere și să folosească mijloace de expresie pe care nu le-a mai abordat până în acel moment.

Se întâmplă să renunțați, într-o zi, să mai deschideți computerul, pentru a vă prelungi plăcerea de a citi o carte?

De exemplu, am în poșetă o carte pe care mi-a cumpărat-o un prieten, pe care inițial nu o găseam, dar între timp mi-a trimis-o și în format electronic și am început să o citesc și în această manieră, pe o tabletă, pe care o pot purta cu mine oricând și oriunde. Pe de altă parte, am simțit ceva aparte de când am avut cartea tipărită în mâini. Sunt încă nostalgică și prefer să citesc de pe cartea tipărită, dar dacă nu o găsesc, recurg și la mijloacele moderne.

Ce rol au, pentru dvs., obstacolele? Cum ați reușit să depășiți un obstacol? Ce atitudine ați avut? Ce v-ați spus în acel moment cheie?

În limba chineză, cuvântul „criză” este format din două ideograme. Una înseamnă obstacol, iar cealaltă, oportunitate. Practic, orice moment de criză este un moment în care îți reevaluezi posibilitățile și probabilitățile; este un mod de a te reconstrui și de a-ți reclădi destinul.

Pe parcursul documentării pentru interviul cu dvs., am aflat că organizați tabere tematice pentru copii și că vă fascinează această activitate. Cum vă petreceați vacanțele de vară în copilărie?

Ca orice copil, mă jucam cu ceilalți copii din jur și cu vecinii. Aveam tot felul de jocuri. Atunci erau două ore de program la televiziune; nu aveam computer, nu aveam telefoane mobile și nu aveam alte lucruri care să ne distragă de la alergătură. Cred că ne bucuram mai mult să sărim coarda. Era în perioada în care Nadia Comăneci primise acel 10 la Montreal și toate fetițele făceau exerciții și concursuri de gimnastică afară, pe iarbă. În felul acesta, se evolua și la sol. Bara era, de fapt, bara pe care se bătea covorul. Aveam și o bârnă a noastră, care era un buștean mai lung. Așa ne jucam.

Vă propun un exercițiu de imaginație: de mâine, toate literele care se întâlnesc în cuvinte și toate cuvintele care se întâlnesc în interiorul propozițiilor devin invizibile…

Sunt convinsă că există un limbaj complex și subtil prin care putem comunica și fără cuvinte. De cele mai multe ori, informația aceea ajunge direct în inimile noastre. Pe de altă parte, cuvintele ajută de multe ori la creionarea a ceea ce vrem să exprimăm, dar nu sunt atât de bogate pe cât ar fi necesar.

Ce autori și ce cărți v-au fascinat și v-au modelat personalitatea?

În momentul de față, citesc o carte care se numește „Puterea inconștientului tău” și este scrisă de Joseph Murphy. Citesc lucruri variate. Am mai citit o carte despre sărbătorile creștine românești, „Teme, personaje, sărbători creștine și tradiționale românești. Un ghid pentru credincioșii din secolul XXI”, de Cristian Bădiliță. Cartea a fost publicată recent la Editura Vremea. Am mai citit, tot de același autor, o carte de poezii, pe care o va publica în curând și în care se regăsesc poeme superbe. Abia aștept să fie publicate, ca și alții să se bucure și de versurile poemelor, nu doar noi, cei care avem acces mai cu repeziciune la ele.

De-a lungul timpului m-au marcat multe cărți. Una dintre cărțile importante ale devenirii mele a fost cea pe care am citit-o când aveam 19 ani: Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt. Mi-a schimbat, din acel moment, felul în care mă raportam la lume și la viață. Am descoperit un tip de noblețe sufletească spre care tindeam inconștient, pe care el l-a definit și pe care eu, citind cartea, l-am recunoscut și l-am căutat de atunci, mereu.

De fapt, titlul este o antifrază dacă ne gândim că nu este un jurnal al fericirii, ci o descoperire prin suferință…

Da, doar că prin toate descoperirile și suferințele repetate, în final ajungem la fericire. La fericirea supremă, care este, de fapt, legătura cu sinele în Dumnezeu.

V-ați gândit la posibilitatea de a scrie o carte?

Sunt atâția oameni talentați să facă asta!… Eu cred că fiecare ar trebui să se limiteze la a face ceea ce știe să facă bine. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt dăruită cu har în profesia pe care o fac. Îi las pe cei pregătiți și talentați să scrie. Nu cred că pot să spun ceva într-o altă formă, într-un alt conținut, decât prin profesia mea.

Am ajuns și la finalul acestui interviu, pentru care vă mulțumesc. Rugămintea mea este să transmiteți un mesaj studenților, celor care sunt la începutul explorării profesiei alese.

Stau să mă gândesc ce-aș fi vrut să mi se spună la început de drum și care m-ar fi ajutat, dacă cineva mi-ar fi spus asta. Nimeni nu e privilegiat pe acest pământ, fiecare are întâmplări ale vieții prin care va fi nevoit să treacă, pe care va fi nevoit să le depășească și prin felul în care va reacționa la aceste „roluri”, va căpăta putere interioară și se va reconstrui pe sine din ce în ce mai puternic și mai deschis către bucurie și bunătate și va avea de ales între două căi: spre iubire deplină sau spre frică.

Dacă vă uitați cum arată chipurile bătrânilor, veți descoperi că sunt unii senini, iubitori, toleranți, bucuroși, iar alții sunt înăcriți de viață, blazați. Depinde de câtă bucurie a cumulat fiecare dintre ei. Nu e important ce ți se întâmplă. Toți trecem prin fel și fel de tragedii; importantă este reacția noastră la ceea ce ni se întâmplă. Dacă nu putem controla întâmplările vieții, putem controla reacția noastră la ele.

Autor interviu: Ștefania Argeanu