Motto: „Ochii noștri nu sunt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căznește să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare și în dăruire pentru cei din jur.” – Jurnalul Fericirii, Nicolae Steinhardt

Pictează momente. Înregistrează întâlnirile cu amintirile. Și amintirile cu oamenii la care ține. Visează în culori, litere, cronologii. Performanța a dat mâna cu ea, în semn de bun augur, de cum a văzut-o. De atunci îi admiră creativitatea chipului zâmbitor, spiritul vizionar, perseverența, motivația preponderent intrinsecă, pașii siguri și maturi la cei 18 ani ai săi. Pașii ei siguri pot fi tradusi prin curajul implicarii voluntare in actiuni diverse si complexe, care dubleaza informatiile si orizontul cunoasterii din spatiul educational formal. E un mixt ingenuu care nu doar că se completează armonios, ci oferă în permanență noi căi, noi dialoguri, noi întâlniri ființiale. Oferă prilejul apariției unui background, posibilitatea reacției și conectării unui tânăr licean, viitor student, la un mediu în care înveți într-o secundă ce învață alții în ani lumină. Printre altele, faptul că întâlnirile umane sunt esențiale și constructive, în sensul desăvârșirii propriei tale substanțe și al cunoașterii propriului eu. În această eră new-media, în care revoluția digitală ocupă timp, spațiu și memorie, să te cunoști pe tine, prin tine, stând de vorbă cu ființa ta și ascultându-te atunci când mergi, atunci când compui, voit sau nevoit, un sunet, atunci când scrii și împărtășești povestea celorlalți pentru a se îmbogăți sufletește, e o capacitate metaumană, o abilitate magică, ar spune unii… ar spune alții. Însă să te cunoști pe tine e un privilegiu pe care îl afli la întâlnirea sinceră, în care invitatul și amfitrionul, deopotrivă, ești: tu.

Și pentru că am tot invocat întâlnirile care îți impregnează devenirea umană, spirituală, culturală, psihologică, personală, vă mai spun un secret: eu cred în devenirea prodigioasă prin celălalt, în literele din privirile oamenilor și în cuvintele pe care le rostesc verbal, nonverbal, paraverbal. Vă invit să citiți povestea unui suflet tânăr, frumos și glorios: Irina Popa, șefa promoției 2015 a Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași.

Zilele calendaristice de primăvară, cuprinse în intervalul 5-8 aprilie, te-au găsit în Arad, la Olimpiada Națională de Arte Vizuale, Arhitectură și Istoria Artei. Știu că ai obținut un rezultat frumos, dar te las pe tine să povestești această experiență, să ne spui la ce secțiune ai participat, în ce au constat emoțiile tale și ce culori au avut…

Olimpiada Națională a însemnat pentru mine oportunitatea de a-mi depăși capacitățile “de ieri”, evaluare comparativă, emoții, noi prietenii, descoperirea unui oraș desprins parcă din vechile timpuri arhitecturale și înțelegere a propriului mod de percepere a lucrurilor și ideilor. În probele susținute la secția design (industrial) am obținut Mențiune, fapt care nu doar că m-a bucurat, ci m-a determinat chiar să practic cu și mai multă pasiune ceea ce iubesc atât de mult, arta.

Știu că te implici activ într-o pleiadă de activități școlare și extrașcolare, diverse prin tematica abordată și prin grupul țintă, în care valorifici educația formală, informală și cea non-formală. Ce înveți despre tine de fiecare dată când finalizezi cu brio astfel de proiecte?

Implicarea în diverse activități extrașcolare, care îmi solicită atenția în domenii cât mai diferite, reprezintă, în fapt, o punere față în față cu propriile mele limite, pe care trebuie să le depășesc pentru a-mi putea utiliza abilitățile și în folosul celorlalți. Astfel, atunci când finalizez un nou proiect, deprind doar încredere în mine, capacitatea de a comunica în medii vaste și cu un număr mare de oameni și învăț că, indiferent de problemele întâmpinate, cu dăruire, soluțiile se găsesc. Totodată, fericirea celorlalți, determinată de proiectul realizat, îmi demonstrează cât de mare este nevoia oamenilor de a se opri puțin și asupra lucrurilor și asupra persoanelor din jur.

Îți propun o succintă trecere în revistă a implicării tale voluntare în acțiuni, activități realizate în cadrul unui ONG, precum și în proiecte și prezentări.

Este destul de greu să alegi asupra cărui ONG să reflectezi atunci când fiecare, în parte, te umple de o bucurie greu de descris și îți lărgește orizonturile spre noi lumi. Mă voi limita totuși la Crucea Roșie, primul ONG în care m-am implicat în clasa a noua și de care încă nu mă pot lipsi. În cadrul acestuia, am absolvit cursul de prim ajutor, urmând ca mai apoi să acționez la diferite activități de ajutorare a persoanelor rănite sau îmbolnăvite. Tot aici, am îmbinat pasiunea pentru artă cu dorința de a ajuta oamenii, predând cursuri de pictură și desen în scop caritabil.

Elizabeth Andrew ne oferă o viziune umanistă asupra voluntarilor. Citez: „Voluntarii nu au neapărat mult timp liber; ei au doar inima.” Ce ar mai fi de spus despre actul voluntar de a susține o cauză pe care tu o consideri semnificativă, din punctul de vedere al artistului care a experimentat acest rol în nenumărate rânduri?

Cu lipsa timpului liber ne confruntăm toți zilnic, însă, așa cum ne-a călăuzit un profesor sau cum spunea un scriitor rus, timpul este doar o nevoie a omului de a se limita. Noi suntem cei în măsură să constrângem sau să lărgim timpul infinit de care dispunem. Iar atunci când vorbim despre a-ți organiza zilele astfel încât să poți săvârși ceva și în folosul celuilalt, subliniem faptul că a fi voluntar presupune, în primul rând, să fii dispus să oferi din puținul tău celor din jur și să fii deschis să uiti de tine pentru câteva momente. Cei care nu cunosc această stare nu trebuie să se sperie: bucuria de a fi voluntar nu este una trecătoare, ci se resimte continuu, învinge ani și spații.

Vorbește-mi, te rog, despre autori, cărți, mesaje, ființe-personaje pe care le-ai întâlnit, cu care ai dat mâna în paginile ficțiunii și care au un impact pozitiv chiar și acum, în clipa dragă a rememorării. În paginile realității, cum a fost atmosfera unei întâlniri literare, pe care o consideri esențială de consemnat în sertarele viu colorate ale memoriei personale, de ținut minte și de împărtășit cu cei care citesc acum interviul de față?

Deoarece au stat la baza pictării copilăriei mele, trebuie să-i amintesc pe Jules Verne și pe Mark Twain, cei doi scriitori care m-au determinat, prin toate cărțile lor, să explorez frumusețea lumii despre care nu am încetat nici acum să cred că este mereu plină de aventuri uimitoare. Adolescența mi-o petrec, în special, studiind marii clasici. Dostoievski m-a impresionat prin fidelitatea cu care își creează personajele, atât de puternice prin firea lor. Idiotul, Crimă și pedeapsă, Anna Karenina sunt lecturi pe care nimeni nu trebuie să le omită, mai ales datorită stilului atât de captivant și profunzimii psihologiilor umane prezentate. În același timp, încerc să nu ratez aparițiile contemporane care merită răsfoite îndelung, precum sunt: romanele Un gest de iubire de James Meek, Eroul discret de Mario Vargas Llosa, Legenda unei sinucideri de David Vann sau romanele lui Matei Vișniec. De curând, am citit romanul Laur al scriitorului rus Evgheni Vodolazkin, o carte de care nu doar că te întristezi când se termină, ci care îți oferă bucurie îndelungată, parcă drept mulțumire că te-ai oprit asupra conținutului ei atât de valoros.

Din fericire, am avut ocazia de a depăși lecturarea unei cărți doar din stadiul cititorului paginilor scrise, reușind, de multe ori, să iau parte la întâlniri în care autorii înșiși veneau în fața elevilor, spre a le lămuri curiozitățile despre ei și operă, spre a-i acomoda și mai ușor cu lumea literaturii și cu plăcerea de a crea frumosul. Dintre toate, cele mai dragi mie sunt întâlnirile Alecart, desfășurate în cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere, găzduit de orașul Iași. În fața unui public curios, care acaparase sala, am trăit emoția și bucuria de a prezenta, în doi ani consecutivi, două romane inovatoare prin viziunea autorilor: Legenda unei sinucideri de David Vann (în 2013) și Ultimul dans al lui Charlot (în 2014). Dacă operele m-au cucerit, deoarece scriitorii au capacitatea de a pătrunde în spatele unor evenimente aparent normale și de a evidenția adevărate problematici existențiale, dialogul purtat ulterior cu autorii, bucuria citită în ochii lor, felicitările primite și mulțumirile au dublat plăcerea lecturii.

Alături de 13 tineri artiști de la Facultatea de Arte „George Enescu” și Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă“, ai participat la vernisajul expoziției de portrete din cadrul campaniei: UN PORTRET PENTRU UN VIS. Ai fost unul dintre tinerii expozanți, iar lucrarea ta purta un nume compatibil cu firea ta artistică: Reflexie. Ce mesaj ai dorit să transmiți printr-o Reflexie?

Mereu am considerat ochiul ca fiind acea parte a corpului uman în care materia se întâlnește cu spiritul, ba chiar o eclipsează și împrăștie în jur frumusețea interioară a omului. Având în vedere că scopul proiectului a fost unul caritabil, vizând strângerea de fonduri pentru copilașii bolnavi care frecventează centrul de recuperare Bethany din Iași, am ales să portretizez în mod simbolic o persoană cu ochii albaștri, culoarea însemnând meditație și întoarcere a omului spre cel de alături, reevaluare a sinelui și implicare. În acest context, lucrarea caută să atragă atenția asupra necesității fiecăruia de a se detașa de aglomerația cotidiană, de a se întoarce spre “frumusețea uitată a vieții” (în sensul lui Andrei Pleșu) și de a se implica în ajutorarea celor din jur, în special a copiilor cu dizabilități, care sunt la fel de gingași precum mimozele. Titlul încurajează ideea de a-ți oglindi eul în celălalt și de a medita asupra priorităților care necesită o reevaluare.

Ce înseamnă, de fapt, un moment de reflecție pentru tine, în iureșul de activități în care depui efort, pasiune și ore de muncă care se tot succed?…

Deși desfășor numeroase activități școlare și extrașcolare, îmi găsesc mereu timp pentru a-mi oferi acele momente de reflecție, în care să mă pot regăsi pe mine, în varianta sinceră, cu ceea ce am realizat și cu ceea ce realizez. În aceste clipe privesc la ceea ce am clădit, la numărul celor pe care am reușit să-i ajut, prind în năvodul minții limitele pe care tocmai am reușit să mi le înfrâng și le arunc apoi în marea amintirilor, căutând să-mi proiectez noi trepte de urcat. Probabil, cel mai des am parte de astfel de momente atunci când văd pe chipul oamenilor din jur bucuria de a mă asculta, nevoia de a prelua informațiile sau ajutorul pe care îl ofer, de a le întipări și de a le folosi mai apoi. Încă mai consider că cea mai frumoasă parte a existenței noastre este cea trăită prin ceilalți, și nu într-un egocentrism mistuitor.

Ai marcat și premiul II la etapa județeană a Olimpiadei de Limbă, Comunicare și Literatură română, din 21 februarie. În ce a constat pregătirea ta pentru această etapă? Ce așteptări ai avut? Cum a fost atmosfera? Cum apreciezi subiectele? Care a fost cerința ta preferată, dar care ți-a provocat cunoștințele și creativitatea?

Pregătirea pentru olimpiadă a constat în lecturarea unor cărți de critică literară cu o săptămână înainte de desfășurarea probei pe județ, câteva probleme de sănătate, dar și câteva activități de voluntariat de după etapa pe școală, care m-au împiedicat să mă fixez exclusiv pe pregătirea pentru județeană. Practic, procesul de învățare a fost unul plăcut, desfășurat în propriul meu stil, lecturarea cărților primite de la profesorul îndrumător devenind o relaxare a minții, care primea posibilitatea de a se sustrage proiectelor, măcar parțial. Subiectele au atins o mare parte din programă, presupunând trecerea prin modernism și tradiționalism, vizând apoi reflectarea pe tema contemplației și poposind, la final, asupra semnificației spațiului liric în transmiterea ideii poetice. Probabil, cel mai creativ subiect a fost, după cum era și de așteptat, ultimul, deoarece viza parcurgerea întregii experiențe de lectură a elevului.

O atitudine biruitoare te-a definit și la etapa județeană a Olimpiadei de Istorie, din luna martie a anului curent. Atitudine care se traduce printr-un premiu special. Studiind istoria în profunzime, ce principii de reușită și ce strategii ți-au atras atenția, cu predilecție?

Consider că a cunoaște istoria poporului din care faci parte e un lucru necesar, echivalent drumului parcurs către autocunoaștere. Am remarcat, în urma studiului și contrar credințelor actuale, că România este comoara fiecărui român, acea oază culturală în care se întâlnesc civilizații antice de mare importanță. În acest spațiu, perseverența, dăruirea față de ceilalți și spiritul independent și-au făcut mereu simțite prezența, mărturie stând revoluțiile care au schimbat statutul țării, programele politice și acțiunile diplomatice, ce au reușit de multe ori să evite confruntările militare.

Ești redactor al Revistei Alecart. Povestește-mi când și cum a început această colaborare.

În cadrul revistei sunt redactor din anul 2012, iar inițierea mea a început cu recenzia făcută romanului “Aventurile unui gentleman bolșevic” de Cătălin Mihuleac, pe care am avut ocazia să îl întâlnesc la scurt timp după predarea recenziei, într-o întâlnire în spiritul alecartian, în cadrul căreia autorul se lasă citit de elevii curioși. Începând cu această recenzie, pasiunea pentru scris, citit a luat amploare, încurajată fiind și de corecturile profesorilor coordonatori pe care le găseam mereu precum niște imbolduri de a așterne pe foaie un text mai bun decât cel precedent.

Ce avantaje ai descoperit că are un redactor? Dar dezavantaje?

Avantajele oricărui redactor din cadrul revistei constau în libertatea de a-și exprima într-un mod elocvent opinia despre o carte, o piesă de teatru, un film sau un eveniment, fapt imposibil în cadrul formal al școlii, unde elevul trebuie să comenteze opera așa cum au făcut-o alții, chiar dacă lui îi transmite o stare complet opusă. În această ipostază, înveți să te organizezi, îți dezvolți spiritul critic, te maturizezi, depășești frica de a fi tu însuți și de a te exprima în fața unui public larg și complex, dar totodată primești oportunitatea de a sta față în față cu oameni mari din literatură. Dezavantajele țin de firea fiecăruia în acest domeniu și de modul în care el/ea percepe o critică. Mereu vor exista opinii despre munca ta, însă cel mai important este să le asculți pe cele care merită și să le transformi în motivații pentru a persevera.

Pe cine ai fotografiat în paginile Revistei Alecart, având drept complice obiectivul fascinant al cuvintelor?

În cadrul revistei am recenzat cărți ale unor scriitori străini contemporani, ale căror opere captivează cititorul încă din primele pagini. Printre aceștia se numără: David Vann, Mario Vargas Llosa și Evgheni Vodolazkin, cel din urmă va apărea în noul număr. Pe blogul revistei am cronicat romanul lui Cătălin Mihuleac, Aventurile unui gentleman bolșevic. Pasiunea pentru scris am continuat-o, devenind în paralel și redactor-șef în cadrul revistei școlare ArtEast, în care am publicat recenzii despre scriitorul italian Fabio Stassi, reportaje de la evenimente precum Olimpiada Națională de Muzică din Iași și alte eseuri tematice despre cunoaștere, artă și cultură.

Îți propun un exercițiu de imaginație: să desenezi, apelând mai întâi la instrumentarul logosului, profilul de abilități și calități al jurnalistului cultural de astăzi, din luna aprilie a anului 2015 (data cronologică a realizării acestui interviu). Asupra căror aspecte te-ai opri pentru a le da un sens?

Probabil asupra dibăciei cu care acesta reușește să observe și să noteze elementele din jur, privindu-le nu doar cu ochii, ci și cu mintea.

Care este sursa motivațională care stă la baza implicării tale frecvente în activități școlare și extrașcolare de înalt calibru?

Simt permanent nevoia de a mă implica cât mai mult, de a lua parte la valurile pe care alți oameni le fac în folosul societății. Auzim zilnic persoane care regretă anumite aspecte din țară, se plâng ori iau în derâdere situația lor, însă rareori își pun întrebarea dacă schimbarea nu ar trebui să înceapă din interior spre exterior. Dacă ne-am imagina că într-o oarecare zi de luni, jumătate din populația țării s-ar opri din a lucra mecanic, ar privi în jur și chiar ar încerca să conlucreze cu ceilalți pentru a obține un rezultat, fără să își piardă vremea gândindu-se la câștig, am avea o jumătate de România dinamică, capabilă să privească în profunzime, vie și prosperă. De foarte multe ori am fost întrebată dacă nu obosesc sau cum de am timp pentru toate. Ei bine, timpul este ceva relativ, chiar inexistent; mai mult, este doar un reper sau o metodă prin care omul se limitează. Atunci când încetezi să te mai raportezi la el ca la o instanță supremă, observi că ai timp pentru toate. Iar dacă adaugi la listă și prioritățile care merită cu adevărat, viața va depăși stadiul de a trăi obositor, devenind o motivație să te trezi zilnic bucuros, să proiectezi idei și să te implici.

Cum se numesc mentorii tăi?

Probabil cel mai bun mentor este însăși viața, deoarece ea este cea care ne îndrumă, ne povățuiește și ne susține mereu, chiar dacă noi o privim mult prea superficial sau o considerăm pe dușman. Pentru mine, ea este cea care îmi oferă zilnic posibilitatea de a întâlni oameni diverși, de la care învăț aspecte noi, preiau atitudini sau caracteristici. Prin urmare, a începe o listă de nume ar presupune un număr prea mare de rânduri. Mentori avem oriunde în jurul nostru, chiar și cel mai bun prieten devine mentor atunci când una dintre problemele noastre se potrivește cu experiența lui de viață, sau cu un sfat. Trebuie doar să fim atenți la cei care au încredere în ceea ce vrem să fim și în ceea ce suntem.

Cine sunt dascălii care îți veghează acest frumos, artistic și complex parcurs educațional?

Cristescu Dumitru, Munteanu Emil, Ciumașu Ovidiu, Iușcă Simona sunt nume ale profesorilor din cadrul Colegiului Național de Artă “Octav Băncilă” Iași, pe care îi voi purta mereu cu drag în inimă pentru dăruirea cu care mi-au oferit posibilitatea de a explora disciplinele școlare nu doar la nivel teoretic, ci și la nivel practic. Dacă ar fi să reflectăm puțin, toți suntem suma dascălilor care au înțeles că rolul lor nu este cel de a impune materia în mintea elevului, ci de a extrage din ea exact ceea ce este necesar, capabil să-l ajute în definirea propriei firi.

Irina Popa ne mai spune că: „În prezent sunt redactor-șef al revistei liceului ArtEast, premiată cu locul I la faza județeană a revistelor anul acesta și aflată la cel de-al doilea număr. Totodată, colaborez cu cei de la National Paints și pictez voluntar anumite spații din Iași cu scop cultural-educațional. Am ținut cursuri de pictură pentru copii, iar în paralel am desfășurat ateliere de creație în cadrul Crucii Roșii, cu scop caritabil.“