Depărtarea în tăceri și meditații, simbolistica gestuală combinatorie cu privirea în adânc, fulgerătoare surâsuri, cu decodarea la prieteni, fără schimbarea de sens pentru că sunt dintotdeauna aceleași, iar prietenii aceiași, rostiri rare, șoptite. Acestea-s restituirile comunicării verbale de care se bucură azi, resemnat în contemplația amintirilor și-n iubirea din jur, apreciatul cântăreț de muzică ușoară Cornel Constantiniu, artist ce zămislește legendei nimb, iar vieții care l-a luptat din toate direcțiile, o statuie a răbdării.
Consolarea vine cu persistență de la efluviile iubirilor cu putere biruitoare. Pe artistul Cornel Constantiniu l-au iubit, îl iubesc și-l vor iubi toți. Ce n-a agonisit în niciun chip, într-o viață artistică aurorală și o viață personală zguduită necrezut de puternic și continuu, sunt dușmanii, ceea ce a reușit prin marele preț de învestitură a propriei omenii și farmecului propriu artistic sunt prietenii! Mulți și fideli! S-a văzut aceasta pe 23 mai (2015), când și-a lansat la Bookfest, București, cartea autobiografică „Zăpezile copilăriei”.
„Zăpezile copilăriei”, o carte ca o inimă…
O carte ca o inimă! În ea e o proiecție microcosmică a vieții sale întregi, de până azi, cu pulsațiile fenomenalelor trăiri de cântec și spectacol, cu torentele răvășitoare năvălite asupra-i, în fața cărora alt dig nu a fost decât spiritul. Cu toate acestea, cartea nu are lacrimi, ea evocă demnitatea nobilă și rezistența barajului la piept cu valurile vieții. Îi este dedicată fratelui geamăn, Mircea, care s-a stins, nelăsându-l însă singur, pentru că gemenii nu se despart niciodată! Doar că azi, împreună cu artistul e un vis de frate, o iubire de frate, un dor de frate, o umbră a lui, o atingere a umbrei acesteia de umbra inimii artistului, de ochii săi, de conștiința sa, de visul său, de diminețile și serile lui, de perna lui, de amintirile toate, ale sale, de ecoul cântecelor…!
„Zăpezile copilăriei”! Inspirată metaforizare a unei vieți pline de poveste, cu infinite mergeri oprite și repornite pe infinite drumuri. Viața artistului a fost și este o zăpadă. În sensul de alb și pur, nu în sensul de frig; în sensul de troian de aspirații și izbânzi, în sensul de ninsoare cu gânduri, de viscole cu amintiri! E făptuită de Editura Pro Universitaria, această veritabilă lucrătoare de cărți ce face restituiri de patrimoniu, de ani buni, scoțând opere de seamă cu și despre artiști de blazon ai muzicii ușoare românești, îmbuchetați în Colecția „Artele Spectacolului”. Directorul ei, Marian Bârgău merge cu pași de explorator prin această lume cumva specială, a artiștilor și este azi un redescoperitor al continentului de sub zăpezi, continentul muzicii.
Prietenii dintotdeauna…
I-au fost alături artistului Cornel Constantiniu numai și numai prieteni – nu toți, unii nevenind, știe din ce cauză, fiecare dintre ei. Cel care l-a prezentat la spectacole fără număr și fără uniformitate decât numai cu splendoarea spectacolelor de altădată, Octavian Ursulescu, nu putea să lipsească, și n-a lipsit, deși imediat după eveniment a trebuit să alerge contra-timp spre a participa la Zilele Culturale ale Bârladului, ediția a XXX-a, în cadrul proiectului „Ultimul romantic”, eveniment la care au cântat Alexandru Jula, Gabriel Dorobanțu, Ileana Șipoteanu, Alexandra Canăreica… Oana Georgescu, realizatoare de evenimente care sunt ca averea adunată din puțin câte puțin, fără irosire, a fost de asemenea participantă la evenimentul lansării, fiind și direct implicată în proiectul acesta de restituiri culturale în care se încorporează și cartea autobiografică a artistului Cornel Constantiniu.
Marin Moraru, soția sa, reputat om de radio, Lucia Popescu-Moraru, Camil Petrescu (fiul marelui scriitor), Daniela Imre (văduva renumitului dirijor, instrumentist și compozitor Alexandru Imre), Octavian Iordăchescu (important om de radio și TV, azi producător), Corina Chiriac, Mirabela Dauer, Dorin Anastasiu, Natalia Guberna, Petre Geambașu, Dani Constantin, Paul Enigărescu, Silvia Dumitrescu, Silvia Chifiriuc, Rodica Elena Lupu, Andrei Partoș, Daniel Gheorghe, Anna… au surâs și au lăcrimat în suflet, lângă sufletul încărcat de bucuria împlinirii cărții artistului Cornel Constantiniu. Iese, așadar, la lumină, o operă livrească autobiografică, o iubire, o pildă, câteva pagini de istorie a muzicii la care a muncit și căreia i s-a dăruit un artist excepțional: Cornel Constantiniu! Filă cu filă, rând cu rând se descoperă și redescoperă în ea vieți și destine unite, tangente sau paralele într-un moment de viață ori în întreaga viață cu viața și destinul artistului Cornel Constantiniu.
Vieți, melodii, destine, într-o carte…
E o carte din care răzbate glasul vibrant și sensibil al artistului Cornel Constantiniu, în care-și dau întâlnire melodiile unei vieți și viața unor melodii. E un glas răpăind ca o ploaie de lacrimi, deși, artistul nu scrie cu ele, fiecare lacrimă fiind o insulă din oceanul sufletesc, ivită pe crestele valurilor, adesea, prea adesea, spre a umple retorta destinului său! Fiecare melodie a lui Cornel Constantiniu e cuprinsă de artist în sufletul său ca un văzduh, fiecare vibrație din voce poartă umbra inimii sale, nepacea vieții cutreierătoare prin întinsa lume a gândului. Glasul lui Cornel Constantiniu e un creuzet în care se combină și ard cu flacără albastră taina și tăcerea, calmul și tresărirea, întunecarea și însorirea, veacul și clipa, iubirea și patima, văzduhul și pasul, firul și claia, rana și alintarea! „Eu sunt un trubadur”, „N-ați văzut o fată ?”, „Nimeni nu e singur pe pământ”, „Unde ești, fericirea mea?”, „Amintește-ți mereu”… și multe alte melodii sunt transfigurări melancolice, laviuri pe portativ, în tonurile vieții lui Cornel Constantiniu.
Romantice drumuri sunt străjuite de urme, cumpene și meandre în viața artistului Cornel Constantiniu, desfășurată în filele cărții, de mulți ani atât de deteriorată încât cuvintele sale sunt îngăimate uneori. Îl devastează boala, aceasta-i este Golgota! Nu mai urcă pe scenă, iar aparițiile la televizor sunt din ce în ce mai puține. Micile și marile umpleri ale paharului cu amarul sau extazul, cu fascinația sau dezamăgirea, cu vinul înveselitor, uneori, au răbufnit. Bolnav, descoperă acum la viață culori, lumini și umbre neștiute. Îi visează și îi simte pe fratele său geamăn, pe mama sa, stinși amândoi, nu de mult, pe Dan Spătaru, Aurelian Andreescu… Real, trist, zguduitor! Viața îl biciuiește năprasnic! Trăiește în condiția și solidaritatea multor artiști români, în această patrie obosită și secată de răbdare. Pierde și recâștigă cu fiecare zi curajul luptei cu viața! A făcut două operații pe creier, de dificultate la limită cu supraviețuirea.
Într-o incredulă dovedire că nenorocirea nu vine niciodată singură, fratelui său geamăn, Mircea, vițele unui cancer cu evoluție galopantă i-au sfâșiat trupul în numai cinci luni! „Cerșetorul” bolnav de Parkinson trăiește, rezistă și biruie, iar „Prințul” care părea sănătos a fost secerat de moarte! „Rangurile” acestea le primiseră frații Constantiniu în urmă cu mulți ani, la „Teatrul de Comedie” unde au jucat cu mult succes, împreună, în piesa „Prinț și cerșetor”, fiind apreciați chiar și de maestrul Radu Beligan, directorul de atunci al Teatrului.
Cei doi frați gemeni semănau atât de mult încât până și mama lor îi confunda uneori. Copilăria nu le-a fost tocmai însorită, dar drumul artistului Cornel Constantiniu a fost înstelat de sunetul muzicii și întrucâtva a fost neted, până în ziua răpunerii de boală. A iubit și slujit muzica ușoară care i-a poleit numele, nelăsându-l unul oarecare pe un act, ci unul în istoria spectacolului muzical. A absolvit actoria la clasa Finteșteanu, unde a cunoscut-o pe cea care îi va deveni soție și îi va fi alături de atunci până azi, Domnița, studentă, de asemenea, la aceeași facultate. Au împreună doi fii, pe Alexandru și Mihai. Alexandru are patruzeci de ani, este inginer de calcul, cu doctorat în Germania și, la rândul său e tată a doi copii: Paul, de trei ani și Ana, de un an; Mihai, cel de-al doilea fiu al său are treizeci și trei de ani, a studiat, a lucrat și lucrează în ramurile artelor vizuale. Are un băiat de doi ani, pe care îl cheamă Artis.
Cornel și Domnița Constantiniu, ziditori de statornicie
Mai sunt doi ani și soții Constantiniu vor serba jumătatea unui veac de fericire și patimă. Împreună au fost învredniciți a apăra legământul de iubire la bine și la greu, o viață de om! Nu sunt pretutindeni unite două inimi încărcate de harurile artei scenei, nici devotate deopotrivă, familiei. Inimile soților Constantiniu, însă, sunt inimi în care e zidită statornicia! Într-un impas al familiei, când apare ceva de neînțeles, trebuie să dovedească măcar unul singur că devine mai bun, ca să înțeleagă amândoi. Doar așa se poate, pentru că dacă fiecare stăruie pentru dreptatea de partea sa, se culege răsplata cu nedreptatea amândurora. În familia artiștilor Constantiniu, greul, suferința, întristarea au fost și continuă a fi izolate, prin simplă înțelegere. Acest har nu poate fi neroditor de iubire, iar iubirea e tot ce are nevoie acum artistul Cornel Constantiniu, în încleștarea disproporționată cu forțele, raportat la om, ale bolii. De aceea rezistă și aflăm mai multe despre aceasta odată cu apariția cărții autobiografice „Zăpezile copilăriei”, lansată la Bookfest și pornită azi spre librării.
Gemenii, legături neexplicabile
Mircea, fratele geaman al interpretului Cornel Constantiniu a trăit într-un spirit mai precipitat. S-a stabilit în Africa de Sud unde s-a ocupat de editat cărți de artă, de publicitate în pictură și grafică, de o multitudine de activități cu ramificații în universul artistic, el însuși îmbrățișând artele frumoase. În patria sa de pe „Continentul negru” și-a întemeiat o familie, cu o fată sud-africană și totul părea să fie bine, dar jarul dorului de frate, apoi drama care l-a îngenuncheat pe acesta au dat putere unei boli care l-a învins și pe el. Toată viața trăită departe unul de celălalt a însemnat pentru Cornel și Mircea Constantiniu un dor amar, un plâns mocnit, continuu, o fântână de lacrimi în suflet. Își simțeau unul celuilalt trăirile. Atunci când îl durea pe unul, îl durea și pe celălalt, atunci când avea unul inima plină de bucurie o avea și celălalt; legătura dintre gemeni nu se poate explica, gemenii se simt și își vorbesc fără grai.
Plecarea din țară a însemnat pentru Cornel Constantiniu interdicția de a călători în Occident. Abia după mult timp, în care securitatea și-a exercitat zi și noapte meseria de jivină la pândă, a avut permisiunea plecării la Lisabona, pentru un concert, împreună cu Sile Dinicu și Corina Chiriac. Odată ajuns în capitala Portugaliei, Cornel Constantiniu l-a sunat pe Mircea, care, a doua zi de dimineață, a și sosit la hotelul „Pentahotel” unde era cazat fratele său. Amândoi clocoteau de nerăbdarea regăsirii, despărțirea lor tragică fiind ca despicarea în două a unui arbore. De cum s-au reîntâlnit au și pus la cale o farsă pentru Sile Dinicu pe care l-a sunat Cornel Constantiniu și l-a chemat la el în cameră. Când a sosit i-a deschis ușa Mircea, iar Cornel a intrat în baie de unde, când a ieșit, l-a înmărmurit pe dirijor, care și-a făcut cruce cu ambele mâini! „Tată, care ești al meu? Că m-ați înnebunit de cap!”, a îngăimat maestrul Sile Dinicu.
Întotdeauna, între frații Constantiniu a fost o simțire prin puterea iubirii. Au suferit amândoi când s-a îmbolnăvit Cornel, au suferit și atunci când unghiile bolii s-au înfipt în carnea lui Mircea. Au sărbătorit împreună, la 6 aprilie, ziua de naștere, la Cape Town, apoi s-au despărțit, plângând. Presimțeau, de fapt știau că își iau ultimul rămas bun, că nu se vor mai vedea niciodată. Mircea a început după aceea să se stingă ca fitilul unei lămpi, clipă de clipă, fără îndoială și din cauza fratelui său care era și el bolnav. Când vorbește acum despre Mircea, Cornel Constantiniu are glasul sugrumat de suspine și de spasmele bolii.
A trăit incinerarea fratelui…
Soția fratelui artistului, Patricia a decis ca trupul lui Mircea Constantiniu să fie incinerat, decizie pusă în act la trei zile de la moartea acestuia, la Cape Town. Cornel Constantiniu nu avea cunoștință despre acest fapt, dar la momentul ritualului respectiv, ora unu noaptea, a avut arsuri insuportabile la stomac, timp de o jumătate de oră, după care usturimea i-a trecut brusc, fără să ia niciun medicament. Atunci, artistul și-a zis: „acum l-au ars pe Mircea”, și așa era! Cumnata sa, Patricia a confirmat cu precizie că ora corespunde exact.
Doi frați au avut un destin tragic: unul nu a putut dejuca planul morții, iar celălalt a rămas să sufere, tremurându-i chinuitor mâinile și vocea. Cuvintele nu-i curg, nu au claritate, mersul i-a fost chin, iar acum e ajutat de cărucior cu rotile, corpul îi este rigid, niște căngi trag de el să-l rupă! Funcțiile locomotorii și verbale sunt totalmente deteriorate, se mișcă încordat și tremurând. Un Parkinson galopant, violent îl chinuie uneori insuportabil! Creierul îi vuiește ca marea!
Soția artistului, Domnița, un om cu multă și minunată căldură sufletească, un om de mare noblețe, care veghează și ajută cu întreaga măsură a puterii omenești înfruntă alături de artist degradarea valorilor oamenilor de valoare ai României! Într-un sistem sanitar dereglat, marele cântăreț, o personalitate magnifică a culturii muzicale românești este la arbitrariul Casei de Sănătate, ea însăși bolnavă!
Acesta-i destinul artistului Cornel Constantiniu, pentru care muzica ușoară e încă o inimă, după cum și inima artistului, la rându-i, e încă o stea pentru muzica ușoară! Inima și steaua sunt destine îngemănate, precum sunt frații Mircea și Cornel Constantiniu! Un artist suferind și urna cu cenușa fratelui, așezată acum în mormântul părinților din Cimitirul „Ghencea Militar”! Între cei doi frați depărtarea de acum nu mai este lungă și amară, este suferință și cenușă!
Să nu-i facem, însă niciodată scrum cântecul, să nu-i preschimbăm amintirea în cenușă!
„…a fost lovit de boală în plină glorie, dar este fericit că publicul nu l-a uitat, că e din când în când difuzat la radio (vai, din păcate atât de rar, ca toți corifeii «Generației de aur!») și mai ales că o are pe Domnița, soție devotată, și o familie minunată. Înconjurat de întreaga familie, ca în imaginea ce încheie această carte, Cornel Constantiniu se simte puternic, pentru că el este, indiscutabil, un învingător”, însemnează în prefața cărții „Zăpezile copilăriei” coordonatoarea Colecției „Artele Spectacolului”, Oana Georgescu.
„Ce tineri și frumoși eram”, intitulează în postfața aceleiași cărți cuvântul său prezentatorul Octavian Ursulescu. „Tot mai sper într-o minune, visând că într-o bună zi voi mai avea ocazia să-l prezint într-un spectacol pe bunul meu prieten, de care mă leagă atâtea amintiri frumoase ale tinereții noastre năvalnice…”, încheie maestrul artei prezentării spectacolelor.
autor: Aurel V. ZGHERAN
