Câți dintre noi nu ne-am dori ca întâmplările prin care trecem în viața de zi cu zi și pe care le povestim și altora să aibă un puternic parfum de spectaculos, poate de ireal? Dar, când simțim că ne fuge pământul realității narative de sub picioare, cei mai mulți pierdem și controlul. Realitatea are la îndemână argumente pe înțelesul tuturor, pe când fantasticul, absurdul sunt greu de digerat. Tocmai de aceea, scrierile care își fac loc în lumea fantasy cer o abilitate, ascuțită în timp, pentru a imagina situații și a pune personaje să depășească limitele concretului și ale credibilului.
Celestin Cheran, un debutant publicat de Editura Herg Benet din București, câștigător al concursului de debut organizat de aceasta în 2014, pare stăpân pe o lume ale cărei personaje nu se mulțumesc să își injecteze doza zilnică de real, ci evadează în fantastic, de cele mai multe ori, pierzându-și urmele în neantul absurdului. Orice încercare de a le recupera este zadarnică, întrucât asta le este și destinul.
În “Memoriile Domnului Roșu”, Celestin Cheran scrie un soi de jurnal al zilelor în care rătăcim prin absurd, în care îndrăznim să ne desprindem de propriul trup și de propria minte pentru a pluti în necunoscut, în nevăzut, în nerostit. Personajele sale, mereu altele, sunt legate ombilical între ele de nevoia de a derapa din universul îngust în care costumul bine călcat purtat la birou, tocurile ascuțite care rup ritmul obișnuit al mersului, politețea de la cafea și acel “trebuie să…” fac legea. Dincolo de asta, sunt total străine unele de altele, dar urmărindu-le parcursul epic, le poți aduna la un loc și reface puzzle-ul fricilor care zac în fiecare dintre noi.
Povestirile lui Celestin Cheran nu încep pe teritoriul fantasticului, au acea doză de realitate care te îndeamnă să îndrăznești, să treci la următorul nivel, să vezi ce se ascunde dincolo de ambalajul normalității, însă naufragiază în apele tulburi ale imaginarului. Tânărul scriitor pare să își cunoască bine intențiile, atenția sa la detalii este uneori îngrijorător de necesară, iar recele de gheață al lucidității se amestecă în scrisul său cu dogoarea durerii de a simți prea de-aproape, prea din miezul sentimentului.
În “Memoriile Domnului Roșu” vârsta, statutul social, noțiunile de spațiu și timp nu au însemnătate esențială. Ceea ce contează este intersectarea unor lumi care sunt mult mai apropiate una de cealaltă decât am fi dispuși să credem, lumea lui “e firesc să se întâmple așa” și lumea lui “cum ar fi dacă am sfida firescul”. Este suficient să închizi ochii, să nu îți mai pese de convenții, să te lași mușcat de îndrăzneală.
Celestin Cheran își pune personajele față în față cu proprii demoni, le aruncă în cușca lor și ne lasă să privim întregul spectacol fără să îl cenzureze. Povestirile sale nu au nevoie de un spațiu narativ vast, întrucât reușesc să cuprindă în câteva pagini, uneori și patru-cinci la număr, tot ce personajele pot stoarce din miezul de absurd acoperit de realitate. Un bărbat care se aruncă de la etajul 70 și se oprește în cădere la etajul 50 pentru a bea ceva cu domnul care locuiește acolo, la etajul 30 pentru a cunoaște o femeie singură care cântă la violoncel, la etajul 8 pentru a ajuta un bătrân să își ia medicamentele, doi jucători de snooker perfecționiști ale căror minți se metamorfozează până spre sfârșitul meciului în două bile de pe masa de joc, bila albă și bila neagră, un copil agasat de părinți cu repetițiile la vioară, înghițit de un mușuroi de furnici și eliberat, astfel, de povară sunt doar câțiva dintre “oamenii lui Cheran”, oameni pe care acesta îi naște din imaginație și frânturi de realitate.
Pentru a te mișca prin paginile care compun “Memoriile Domnului Roșu” nu ai nevoie de un ghid sau de prea multe indicații. Fiecare gest, fiecare cuvânt rostit te vor conduce către un final care îți va amesteca stările într-un cocktail pe care îl vei savura până la fund, chiar dacă vei întoarce pagina mai confuz decât te-ai fi așteptat. Prin jocurile de cuvinte care nasc ambiguități, prin sfidarea raționalului și acordarea unei libertăți destul de generoase absurdului, povestirile lui Celestin Cheran îți lasă un gust amar, te fac să te simți neajutorat, să te confrunți cu o tristețe imună la orice tratament, să te gândești la singurătate, la apropiere și la detașare, dar te prind până la ultima pagină în lațul pe care îl aruncă. Odată eliberat, vei orbecăi o vreme prin propria-ți realitate, fără a-ți găsi locul.
