Frunțile munților, oricât de sus se ridică, nu se disting acolo ca independente de cer, ci alipite într-o sărutare a vârfurilor pământului cu bolțile de la care începe infinitul. Munții nu au capete, ci adâncuri și vârfuri spre neînchipuit; munții, lângă obrazul cerului povestesc și cântă. Carpații noștri au deasupra lor vântul tăiat de vârfurile brazilor și de cântecele „crăiesei” lor, Lucreția Ciobanu, lumina magică a masivelor Sibiului.
Înălțați de brazi, ca de frunți, munții urcă temerar la soare și la oceanul magnific al veșniciei. Asemeni lor, glasul Lucreției Ciobanu zboară la armonia melodică a edenului muntenesc al Sibiului, mozaicat de pâlcuri albe de oi păstorite de ciobani doinitori din fluier, frunză, bucium… și încă alte instrumente arhaice care, cu glasul au mers și au cântat prin munți, în urma turmelor, veacuri după veacuri.
Artista Lucreția Ciobanu preia în cântec povestea crestelor munților, pădurilor, ciobanilor cu norii de oi urcând prin iarba scurtă și grasă a culmilor, apoi o înapoiază fermecată de glasul ei, tot lor. Rar au fost, sunt sau vor mai fi cântece păstorești care să răsune într-un chip dumnezeiesc, asemenea celor ale „crăiesei” munților sibieni, Lucreția Ciobanu!
Interpreta muzicii folclorice a munților, Lucreția Ciobanu va rămâne o legendă a cântecului păstoresc! În acest cântec, ceea ce duce la perenitate, e grija de a scoate la lumină folclorul pur și a-l interpreta numai curățat și înfrumusețat, nu ras și împodobit! Actualitatea criticii muzicale este azi înăbușită de actualitatea afacerilor care au răzbătut până la fibrele conștiinței și au anesteziat muzica, ceea ce înseamnă că folclorul este în pericol de a fi degradat pentru că i se transplantează un nucleu prelevat de la o rasă incompatibilă: rasa kitsch-ului.
Prin interpreta Lucreția Ciobanu se păstrează curățenia și se prelungește îndelungat timp viața muzicii folclorice, adunându-se într-o venerabilă carieră muzicală interpretativă și de culegere a folclorului cântece pe care oricine le-ar mai interpreta le-ar reduce din frumusețea pe care au avut-o la pornirea din glasul și sufletul irepetabilei doinitoare din munți. Toate cântecele Lucreției Ciobanu sunt evaluative a ceea ce se poate cultiva din intervertirea în raportul: talent uriaș, voce zdruncinătoare, seriozitate!
Rămâne de la interpreta Lucreția Ciobanu o adevărată circumvoluțiune a muzicii folclorice românești care are o inteligență profundă și durabilă, însădită în cultura sătească din timpuri afundate în istoria și tainele oamenilor din munți. Toate cântecele interpretei Lucreția Ciobanu sunt deferite celei mai drepte instanțe: românii din Ardeal și de pretutindeni. Lor, artista le este, de o viață, comeseană. Pentru ei cântecul Lucreției Ciobanu însoțește pâinea și vinul prânzului cel de toate zilele, ca și gândurile și trăirile sufletești, bune sau rele, bucuroase sau întristătoare!
În timpul lucrului meu la cartea „Timp fără ani. Oglinzile unui veac” a rămas nefinalizat textul dedicat „crăiesei munților”, Lucreția Ciobanu, ce urma să fie integrat în această carte. Miercuri, 30 septembrie 2015, însă, cântăreața cu ceresc glas și-a sfârșit drumul cutreierător prin împărăteștii munți românești, pe care i-a iubit ca un cerb și i-a cătat ca o soră. Munții întocmai acum, toamna, se dezveșmântează de haina mândră și se-acoperă de griul tristeții, predându-se gerului și-nsingurării. Ei plâng după cine i-a doinit cu poleială de suflet pe voce! Țara o conduce în lacrimi până la hotarul lumii pământene, de unde încep drumurile fără pulbere, neumblate de om și veșnic necunoscute lui. Va avea asupra-i, de-i vor trebui, probe la judecată: cântecele scumpe ca o rugă, pe care tot plumbul din lume al păcatului n-ar putea să le întreacă în greutate!
„V-am cântat peste cincizeci de ani fiindcă v-am iubit. Nu puteam să trec peste cântecele noastre. Aveam un glas cu care eu puteam să cânt orice. Nu am făcut-o pentru că mi-ați fost nespus de dragi. Niciodată nu s-au cântat ciobanii mai mult ca acum… Ne-am născut în inima țării și sunt sigură că noi avem cel mai pur folclor din Țara Românească”, mărturisea Lucreția Ciobanu în 2013, la înmânarea titlului de Cetățean de Onoare al Județului Sibiu, pe scena din Piața Mare a Sibiului, unde a susținut un concert magnific.
Adevărul cântăreței Lucreția Ciobanu este însă numai o jumătate de adevăr! Vom descoperi chiar de azi, din septembrieul ultimatului ei pământean că nu ne-a cântat doar cincizeci și ceva de ani, ci dincolo de ei, peste lume și viață, în durata infinită a ființei neamului românesc și a eternității munților! Spiritul Lucreției Ciobanu nu s-a stins pentru că e clădit în piatra munților și înmlădiat pe coloana culturii românești.
Cu ceva timp în urmă, pe când lucram la revista VIP, vorbeam cu Lucreția Ciobanu, ca să o anunț că în ședința de redacție a revistei se hotărâse să i se decerneze un premiu. „Da”, mi-a spus atunci, „primesc premii pe care tot cei care le conferă și le trec în curriculum, se serbează mai mult ei pe ei atunci când dau premii. Sunt premii de la ei pentru ei, dar pentru zilele vieții noastre, nu! Din păcate! Mă onorează, mulțumesc!” Peste puțin timp, vorbind cu interpreta Mioara Velicu despre aceasta, mi-a spus cu un surâs c-ar fi zis „crăiasa munților”: „diploma, ca diploma, dar plicul?!” Era, firește, o glumă. Lucreția Ciobanu nu era niciodată subjugată de bani. S-a dăruit total, întreaga sa viață, folclorului românesc. „S-a adresat, prin comoara cântecelor sale, întregii țări – aceasta mi-a spus-o chiar ea, minunata cântăreață a folclorului muzical românesc, Lucreția Ciobanu”, s-a confesat maestrul Benone Sinulescu, sunându-mă la telefon imediat după aflarea zguduitoarei vești a stingerii „crăiesei munților”. „Nu «doamna munților», ci «crăiasa munților», acesta este adjectivul mai aproape de adevărul inegalabilei cântărețe care mi-a fost colegă, prietenă, soră”, s-a destăinuit mai departe maestrul Benone Sinulescu în conversația telefonică întrepătrunsă de o tristețe pe care nu am simțit-o niciodată în glasul său, al veselului dintotdeauna Benone Sinulescu. „Ea nu că nu și-a iubit graiul pur local, nu că nu a fost lipită spiritual, întreaga sa viață de locurile sale natale, ci a cântat în limba literară românească și nu în dialectul satelor sibiene de munte, deoarece a cântat pentru toată România. Își alegea textele, le dădea acuratețe și poezie, ținea la text ca la lumina ochilor, toate cântecele sale, fără melodie pot fi în sine poezie inseparabilă de muzică pentru că textele cântecelor ei au o muzică interioară. «Munților de piatră seacă/ Râdeți când zăpada pleacă!», iată câtă poezie este concentrată în numai aceste două versuri în care e inima, sentimentele, durerile, iubirile unui om și unei lumi, dacă desfacem cuvintele în tabloul destinului uman. Doamne, cât îmi este de greu să las mintea și sufletul meu să primească această veste! Eram lipiți cu sufletul, nu treceau săptămânile, uneori zilele, fără să vorbim… Vorbea cu mine, vorbea cu Elena, soția mea, ne vesteam unul celuilalt toate clipele mai bune sau mai umbrite, ale noastre, deși le-am fi simțit chiar și de nu ne-am fi vorbit, atât de apropiați eram. Ne-a părăsit corporal, nicidecum sufletesc, rapsodul cântecului ardelenesc, doinitoarea, mângâietoarea inimii românilor, «crăiasa munților» (și ea iubea renumele acesta), patriarhul cântecului român al Ardealului și nu numai al lui, ci al României toate. Am cântat împreună în Basarabia, a fost, între noi, însuflețitoarea inepuizabilă, ne-a întreținut veselia, ne-a „îmbolnăvit” de binedispoziție, iar pe basarabeni i-a cucerit. Din păcate media românească nu a ilustrat-o nici suficient pe cât a meritat-o, nici în coloristica ce i-ar reda măcar o parte din adevărata ei strălucire. Întreaga media românească de aici și de peste Prut zugrăvește tablouri monumentale în care unii artiști, cum ar fi Lucreția Ciobanu sunt reprezentați pasageri ai marelui univers în care mișună figuri proeminente și permanente întocmite, nu distinse prin lumina propriului har! Nu știu de ce trece cultura românească prin această prigoană! N-am să înțeleg niciodată cum de se poate ca artista genială a folclorului muzical românesc Lucreția Ciobanu să atragă atenția atât de rar și de superficial oamenilor ce slujesc televiziunilor la posturi încărcate cu de toate, dar cu valori patrimoniale, din ce în ce tot mai rar și tot mai condamnabil. S-a stins, am pierdut-o dintre noi, dar a recâștigat-o cosmosul pe Lucreția Ciobanu. O cântăreață care se naște o dată la un mileniu, ori poate niciodată în arealul folcloric românesc. A cântat și a mângâiat ca mătasea inima românilor, toată viața sa. Putea fi poetă, iubea și îngrijea cu talent textele cântecelor sale, curățindu-le, dându-le haină lirică, poezie și trăire spirituală, putea fi actriță, atât de profund interpreta prin grai și gestică nu numai textele cântecului, ci și simplele conversații în relațiile interumane cu noi colegii, cu publicul, cu toată lumea. Lacrimile ochilor mei spun în aceste momente despre o tristețe neremediabilă, dar în inima mea surâd amintirile. Sunt atât de multe, de frumoase și de puternice încât mi-o păstrează vie pentru totdeauna în suflet pe Lucreția Ciobanu!”
„Nu credeam că ajung la nouăzeci de ani, mai ales în ziua de azi, când mor atâția oameni tineri și de tot felul de boli. Eu n-am fost bolnavă niciodată. Am avut probleme mărunte, de la frigul îndurat pe vremuri. Secretul meu este că mi-am trăit viața fără supărări. Am făcut mereu haz, indiferent de situație”, reflecta „crăiasa munților”, poate ca mărturisire liberă, poate ca așezare interioară a gândurilor. „Secretul” acesta al cântăreței se intersectează pe drumul vieții sale cu o anume măcinare venită din grija sa de a nu împovăra pe nimeni niciodată (și nici nu a împovărat): „Eu îmi doresc ca atunci când îmi va veni ceasul să ma culc și să nu mă mai trezesc. Fără să stau bolnavă, la pat, fără să fiu o povară pentru copiii și nepoții mei”.
„Printre primele cântece”, rememorează interpreta muzicii folclorice a plaiurilor argeșene Elisabeta Turcu, „pe care le-am iubit și care mi-au luat inima cu ele, ducând-o la cerul iubirii de cântec, sunt cele ale nemuritoarei Lucreția Ciobanu. Sunt sfâșiată de regret. Melosul folcloric românesc închide de azi în filele istoriei sale un nume, numele Lucreția Ciobanu, dar glasul ei rămâne liber și va răsuna pentru inima neamului românesc, în veșnicia culturii sale. Acest neam n-ar putea continua să aibă puls cultural fără Lucreția Ciobanu, ea lasă în urmă cântecele ei, vii, fără durată, veșnice! Pe cât de veșnic este însuși neamul nostru. Mi-a lovit ființa dispariția lumească a cântăreței Lucreția Ciobanu, dar văpaia dragostei mele pentru ea este nestinsă și va lumina neîncetat interiorul meu sufletesc. Aici, Lucreția Ciobanu este icoană și candelă nestinsă, și asemenea este, sunt sigură de aceasta, pentru toți românii care-și înțeleg idealul și își resorb viața sufletească din rădăcini!”
30 septembrie 2015! Capăt omenesc de cărare prin lumea frământată în valurile vieții, pentru „crăiesei munților”! Rămân munții și rămâne cântecul! Și munții și cântecul vor dăinui înstelați de cântăreața ce le-a închinat ființa și spiritul: Lucreția Ciobanu!
autor: Aurel V. ZGHERAN
