Ați observat, desigur, ce repede hotărăsc unii oameni în ce privește strălucirea sau mediocritatea semenilor lor? Cutare? spun ei. Dar e un prost! Tipul celălalt, da, e nițel mai inteligent. Sau, ceva mai rar: ce inteligentă femeie!
Cum fac ei să hotărască atât de sigur și atât de repede? În definitiv, inteligența e, până la un punct, ca frumusețea: o simplă dispoziție, pe care cineva o poate avea necontenit, nici vorbă, dar care e mai accentuată într-unele zile, mai impunătoare într-unele situații, mai cuceritoare cu privire la unele persoane. Femeile știu bine aceasta și de aceea își regizează, nițel, frumusețea lor. Ele înțeleg foarte bine să li se spună: ce frumoasă ești astăzi… Dar care om inteligent nu s-ar supăra când i s-ar spune: ce inteligent ești astăzi!
Și cu toate acestea, nu ar fi chiar atât de absurd și ofensator. Inteligența nu reușește de fiecare dată pur și simplu fiindcă ea nu e reacțiune automată, ci o facultate, de a cărei prezență în sânul unei persoane nu te încredințezi decât după multă observație. Inteligent nu e cel care reușește o dată, de două ori, de trei ori: căci s-ar putea să reușească printr-un material de împrumut. Inteligent e altul de nenumărate ori. Mediocru o dată, mediocru a doua oară, și totuși nou, personal, dacă stai să-i totalizezi reacțiunea.
De aceea, ca să poți spune despre un om că e inteligent, de câte ori nu trebuie să te fi plictisit, decepționat, indispus el…
Omul inteligent e cu atât mai plicticos cu cât are o ciudată caracteristică: vrea întotdeauna să facă legături. El nu-și acordă libertatea să sară de la una la alta: ci o bună parte din inteligență și-o cheltuiește tocmai în a racorda aceea ce a spus cu aceea ce vrea să spună, astfel încât totul conversației să fie ceva armonios. Ca și cum numai de armonie și echilibru ar avea nevoie oamenii.
Am învățat întotdeauna ceva mai mult de la oamenii proști decât de la cei inteligenți. Prostul e mai proaspăt, mai lipsit de prejudecăți, mai surprinzător. El sare de la una la alta și are ce replica și pentru o întrebare, și pentru alta. Va fi, poate, inteligentul mai personal. Dar e mai obositor, mai greoi. Caută să-i înțeleagă întrebarea, șovăie, te mai descoase o dată. Și, până la urmă, exclamă blajin: de, știu eu?
Prostul știe întotdeauna, asta-i marea lui superioritate. Chiar dacă n-o știa el, au știut-o alții: iar el are memorie. Vorbele de spirit, marile adevăruri, fleacurile esențiale care fac viața unei societăți – prostul le transmite și întreține. Din zece oameni inteligenți, unul singur e de folos. În schimb, toți proștii sunt făcători de bine.
Ferice de societatea care-i are!
Despre nesuferita inteligență – Constantin NOICA Constantin Noica – Eseuri de duminică – Ed. Humanitas, 1992
