Motto: „În școlile noastre, copiii învață «din toate câte ceva», dar prea puțin despre ei. Dacă dascălii noștri ar acorda copiilor mai mult timp pentru a cerceta misterul minții omenești, poate că, formându-se în cunoașterea de sine, am avea mai puține frunți încruntate și mai puțină îngrijorare autodistrugătoare. Fără tăgadă, omul zilelor noastre se zbate între două capcane păgubitoare: crede înainte de a cerceta și critică înainte de a înțelege… ori înțelegerea este prima regulă a strategiei de viață, după Phillip C. McGraw.” Dorel Vișan, capitolul Fiecare moare singur… din cartea Cine-i păzește pe păznici, pagina 67
Spectatorul cu gene dantelate privește aripile de lumină care fac parte din geamurile larg deschise ale sălii de cinema, anunțând, parcă, Sezonul pescărușilor. Își amintește de Timpul liber, de clipele în care nu există „Prea târziu”, pentru că, atunci, putea să adune în palme Baloane de curcubeu… Atunci i s-a spus pentru prima dată că Eroii nu au vârstă, chiar dacă se mai poticnesc uneori, în demersul devenirii autentice, pe acele Drumuri în cumpănă. Și asta, datorită faptului că ei, eroii peliculei, creează Gustul și culoarea fericirii.
Bucuria întâlnită aici se răspândește și într-o Declarație de dragoste atipică, scrisă chiar de însuși Sistemul nervos. Presupunând că deja vi s-a făcut dor de filmele pe care tocmai le-am enumerat într-un exercițiu de creativitate în rândurile de mai sus, cu o seamă de cuvinte (în)scrise în stil italic, vă adresez continuarea…
Clujule, dacă vrei ca în 2015 să te simți distins cu titlul de Capitală europeană a tineretului, fii cu ochii pe fericire! Clujule, fii cu ochii pe litere și citește-l cu inima pe Dorel Vișan! Și chiar dacă există o singură bănuială minusculă privind felul în care conexiunea dintre numele uman al actorului Dorel Vișan și lectura cărților sale va contribui la reușita orașului Cluj de a fi recunoscut drept capitală europeană a tineretului, propunerea de față are vocea ei. Și chiar dacă această bănuială nu este rostită cu voce tare de o mulțime semnificativă d.p.d.v. statistic, rămân la certitudinea unei întrebări care poate face lumină, odată ce va fi interiorizată de cititori: „De ce sunt cărțile un mijloc de a ne cunoaște pe noi înșine și ce beneficii avem dacă citim?”
Să ne gândim că, alegând această manieră de a fi, de a simți, descoperim capodopere în ținuturi miniaturale care îți pregătesc cadrul potrivit pentru a suprinde imagini din interiorul inimii unei litere, mereu secondate de alte litere. Astfel, din cititor devii fotograf de povești umane, colecționar de cuvinte, stări cu har, esențe dulci și iluzii purpurii, doze de optimism chihlimbarian. Stabilești intensitatea luminii în funcție de propriile afinități cromatice și te oprești atunci când vrei, pentru a reveni, ori de câte ori îți era dor de acest itinerar, în care ești de mână cu litera și întotdeauna pregătit să vezi, cu lupa fină a simțurilor, trăirile, gândurile, emoțiile personajului tău preferat, cu care nu doar că te identifici, dar pe care îl porți pe degetul drept al privirii, aducându-l în universul tău real, în care parcă toți privitorii curioși, toți, locuitori ai orașului, au uitat să asculte, să citească și să transmită povești celor de lângă ei, celor din apropierea și din depărtarea lor, deopotrivă.
Doar când citești, și acest fapt reprezintă, pentru tine, o stare benefică, descoperi că nu mai obosești, că nu te mai dor ochii, că nu mai ai nevoie de ochelari, că timpul are timp cu tine și că tu ai timp cu timpul, dar mai ales ai timp cu tine. Citind, de fapt, ai timp să recunoști ce/cine te face să zâmbești prelung, ce te face să găsești în tine însuți magia de care ai nevoie ca să continui și să nu dai undă liberă renunțării la visul tău măreț, din cauza unor piedici. Cărțile apropie depărtarea, anulează limitele (auto)impuse (de cele mai multe ori), te învață să vii în fața oamenilor cu povești despre tine, în care ei să se simtă acasă, te învață să ai curajul și răbdarea de a reveni la situații de viață, ființe, pagini pe care tu le consideri importante, ori de câte ori este nevoie.
Dorel Vișan este un autor generos care vine în întâmpinarea cititorilor săi cu emoția amintirilor sale bogate. Este necesar să-i aud sau să-i văd scris numele pentru a stabili o simetrie aparte între el ca om, ca actor, ca profesionist și activitățile culturale în care sunt implicați tinerii clujeni. Pentru că geografia locurilor, a oamenilor purtați de același filtru interior, realizat însă prin mecanisme diferite de expresie, se aplică și aici. Geografia Clujului are în compoziția sa stări de spirit, muzicalitatea vocii, replici înțelepte rostiti și transmise de oameni ca Dorel Vișan. Ceea ce te poate duce cu gândul la faptul că adevăratul Cluj nu este orașul pe care îl poți identifica pe harta geografică a țării noastre, ci orașul simplu, cu datini și obiceiuri păstrate vii în memorii frumoase, în care ne întrebăm retoric sau, poate, încă nedumeriți: CINE-I PĂZEȘTE PE PĂZNICI? Și dacă următoarea întrebare persistă pentru unii dintre dvs. „Ce legătură există între sintagma Cluj-capitală europeană a tineretului 2015 și sugestia de lectură a cărții Cine-i păzește pe păznici?”, atunci vă propun să ne oprim la trei constatări:
- „Oricine are abilitatea de a vedea frumusețea, nu va îmbătrâni niciodată” (Franz Kafka)
- Tinerețea nu are vârstă. (Pablo Picasso)
- Tinerețea este o stare de spirit. (Dorel Vișan)
Așadar, plecând de la premisa potrivit căreia vârstele omului sunt simultane, iar tinerețea nu este o vârstă, ci o stare de spirit, vi-l prezint pe Dorel Vișan. În această ființă, tinerii au privilegiul de a descoperi: marea bibliotecă a lumii, o profunzime puțin obișnuită a întâlnirilor ființiale și cel puțin 3 substraturi: cel uman, cel artistic și cel filologic.
„Cine-i păzește pe păznici” a fost publicată la Editura Princeps Edit în 2012. Volumul debutează cu o prefață semnată de Mircea Radu Iacoban — Libertatea, ca un samar. Cartea îi întâmpină ales pe cei care trăiesc având la bază stări de spirit și emoția poveștii care se dorește a fi citită. În pagini te întâlnești cu întrebări existențiale, formulate sub semnul inteligenței actoricești, dublată în permanență de o cunoaștere avizată a nopții interiorului uman, cu frământările și îndoielile la purtător. Despre o viziune sacră a sensului tragicului care sporea, în frumusețe, în ritualurile zilnice de altădată pentru că Dumnezeu era chemat de către oameni pentru a fi martorul și cel care binecuvântează, cu prezența Sa, lucrarea lumească, în pagini:
„Ca artist care își respectă publicul și pe el însuși, am dus o luptă continuă și susținută cu mine însumi pentru a mă întoarce mereu și mereu la simplitate. Și unde credeți că găseam ideile cele mai simple care, de fapt, sunt și cele mai roditoare? La oamenii aceia la fel de simpli, de la mine din sat.”
Autorul clujean, născut în Tăușeni, își continuă astfel mărturisirea: „(…) Ce aveau special acești oameni? Credința. Și credința le dădea certitudine, iar certitudinea le dădea puterea de a răbda viața… Cred că lucrurile simple, dar cu fond adânc în tâlcuri, m-au purtat astfel și pe mine, de-a lungul anilor și mi-au deschis (atât cât am putut înțelege și urma) marile căi închise ignorantului.”
„Prin așezarea omului în viață, credința devine o stare morală. A înțelege natura înseamnă a urca sau a coborî în tine…”
„Când eram la școala de teatru, profesorii ne spuneau mereu: Fii simplu, de ce te complici? Încă de atunci, am început să înțelegem că a fi simplu este mai greu decât a fi complicat. Cu toate acestea, chiar și teatrul, care este și o formă și un izvor de educație, «se complică» în loc să fie simplu. Cine mai ține cont de înțeleptul Aristotel, care în Poetica lui spunea acum câteva mii de ani că emoția (cea binefăcătoare) se obține nu prin «artificii scenice», ci din dinamismul acțiunii?…”
