Poveștile ne pândesc la fiecare pas. Se pot ascunde într-un mers, într-o privire, într-un zâmbet, într-un dialog, în aparență despre vreme. Nu știi că vrei să cunoști un om mai bine decât în momentul în care schimbă ceva în interiorul tău, în ziua în care ai început-o cu agenda deja făcută. De doza aceea de spontaneitate, de imprevizibil, de mirare suntem cu toții dependenți, chiar dacă nu o recunoaștem întotdeauna. Oamenii la care te uiți cu admirație și pe care îi primești în viața ta, chiar și prin intermediul unei povești citite undeva, au ceva din altfelul și altcevaul pe care și-l câștigă nu numai prin naștere, ci și prin muncă, prin multă muncă, prin alegerile pe care le fac. Ei nu se potrivesc cu tiparele care țin de vârstă, de mediul socio-profesional, de locul nașterii, ci pur și simplu există și te schimbă.

Ruxandra Sericiuc, la numai 20 de ani, își spune, cu o maturitate pe care ar invidia-o și cei cu un deceniu mai în vârstă, celor dispuși să își amestece rutina pentru câteva minute cu noul, povestea. Este o poveste despre cum o copilărie senină te face un om echilibrat, despre sfaturile mamei corect și demn aplicate, despre talent, despre ambiție, despre puritate interioară, care nu este incompatibilă cu experiența, cu viața trăită. Ea a ales arta ca formă de comunicare cu sine și cu ceilalți. Cântă la oboi, „un instrument greu”, așa cum singură recunoaște. O recomandă anii de studiu, concursurile de prestigiu câștigate și instituțiile absolvite. Astfel, în 2009 hotărăște să se transfere de la Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu” din Suceava la Liceul de Muzică „Sigismund Toduță” din Cluj-Napoca printre ai cărui absolvenți se numără în 2011 și intră la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din același oraș. Dacă admiră pe cineva zâmbește încontinuu, dacă ar putea și-ar închide într-o cutie fermecată toată copilăria, nu știe dacă va rămâne sau nu în țara pe care o iubește pentru că își dorește, totuși ca munca să îi fie apreciată, crede în împărtășire, nu în izolare, fie că este vorba despre artă sau despre viață pur și simplu și calcă pe urmele oamenilor frumoși, impunându-și propriul ritm.

Când ai început să cânți la oboi? Cine ți-a îndrumat pașii către muzică?

Cu oboiul am început în clasa a V-a, la 11 ani. Părinții mei au fost primii care m-au îndrumat spre muzică de la 4 ani, când am început să cânt vocal. Desigur, de-a lungul timpului au existat și alți oameni care m-au susținut necondiționat și care au avut încredere în ceea ce aș putea înfăptui, profesori și prieteni.

Trece vreo zi fără să cânți? Câte ore pe zi studiezi?

Încerc să nu treacă nicio zi fără studiu, e un aspect vital în cariera unui interpret. Am auzit cândva o zicală care spune că dacă tu lași instrumentul o zi, el te lasă trei. Și e foarte adevărat, am experimentat astea de (prea) multe ori. Timpul de studiu nu îl măsor de obicei în ore, ci mai degrabă în obiective. De exemplu, într-o zi de studiu îmi propun să rezolv anumite probleme tehnice dintr-o lucrare, sau să-mi îmbunătățesc rezistența. Mă străduiesc să studiez cu cap, cum se zice, adică productiv, iar dacă nu mă mai pot concentra, prefer să reiau mai târziu, ca să nu stric ce am „construit” până atunci.

Dacă ai avea de ales între distracție și studiu, nu-ți vine să o zbughești la distracție?

Depinde în ce constă distracția. (zâmbește) Acum mi-e mai ușor să renunț la alte preocupări în favoarea studiului, față de acum câțiva ani. Probabil că încep să îmi cunosc prioritățile. Până la urmă, cred că orice coleg de breaslă îmi va da dreptate dacă spun că relaxarea și distracția sunt mult mai bine savurate după ce ți-ai făcut treaba. Și, cu puțină organizare a timpului, cred că le poți împăca pe amândouă foarte bine.

E greu pentru un tânăr să intre pe scenele consacrate?

Ușor nu e, selecția e foarte dură, pretențiile sunt tot mai mari, iar aspiranții tot mai mulți la număr și foarte bine pregătiți. Ceea ce e bine, dacă privim în ansamblu, avem muzicieni înzestrați, modele demne de urmat din punct de vedere profesional și muzică de calitate. Sunt mulți ani de muncă la mijloc și trebuie să fii făcut pentru asta, de aceea foarte puțini reușesc. Dar nu e imposibil, e nevoie de o pregătire profesională impecabilă, în primul rând, iar apoi de circumstanțe favorabile, care de obicei nu întârzie să apară, dacă îndeplinești primul criteriu.

Crezi că ești cea mai bună? Întotdeauna când participi la un concurs te gândești că ești cel mai bine pregătită?

Părerea mea e că în povestea asta cu „cel mai bun” e vorba despre o falsă supremație. Simplul fapt de a gândi despre tine că ești cel mai bun te coboară automat cu o treaptă mai jos. În afară de asta, în muzică n-a fost niciodată doar unul singur, care să fie deasupra tuturor, nu poți înclina balanța în favoarea lui Bach, desconsiderându-i pe Mozart, Schumann sau Rachmaninov, e de neimaginat. Eu cred că scopul nu e să fii cel mai bun, ci să lași în urmă ceva deosebit, ceva frumos, să-ți afirmi unicitatea ca om și ca muzician, ori a-ți face un ideal din a fi cel mai bun nu se intersectează nici pe departe cu scopul real al muzicii. Nu am o experiență prea mare în ceea ce privește concursurile. În afară de concursurile și olimpiadele naționale la care am luat parte în gimnaziu și în liceu, singurul concurs mare la care am participat (chiar recent) mi-a oferit o experiență enormă din punct de vedere muzical și interpretativ. Chiar dacă a fost o competiție, m-am străduit să nu uit de adevărata menire a muzicii, aceea de a liniști, de a da naștere de trăiri și de a crea legături între oameni. Béla Bartók spunea: „Competițiile sunt pentru cai, nu pentru artiști.” Cred că îi dau dreptate.

Tu de ce te-ai îndrăgostit de oboi?

N-a fost o poveste de dragoste „ca în romane”, în care vezi/auzi cum sună instrumentul și știi că va fi AL TĂU. E un instrument greu, a fost nevoie de ani buni ca să îl cunosc cât de cât și procesul continuă. Dar m-a fascinat sunetul din prima. E inconfundabil, cu o timbralitate deosebită; din punctul meu de vedere, e unul dintre instrumentele cele mai apropiate de vocea umană. Poate crea o varietate foarte mare de culori sonore și se remarcă printr-un caracter aparte, e puternic, dulce și nostalgic deopotrivă.

Ce înseamnă pentru tine să admiri?

Când conștientizez că admir ceva sau pe cineva, îmi vine să zâmbesc automat.

Și poți să-ți admiri (adversarul/concurentul)? Omul pe care vrei să-l învingi?

A, nu se poate vorbi despre o învingere. Cu riscul să mă repet, nu cred că este loc în muzică pentru „lupte”. E atât de simplu să simți asta pentru cei care cred în aceleași idealuri ca și tine, care încearcă să scoată la iveală esența adevărată. Îl asculți pe celălalt și îți dai seama că știe, simte și înțelege ceea ce face cu aceeași intensitate ca tine, poate diferit, dar totuși la fel. Ce alte sentimente să crească în tine, dacă nu bucurie și mulțumire? Ăsta e meritul muzicii, anulează tot ce e urât și negru.

Ce admiri cel mai mult la un om?

Bunătatea și modestia. Mama m-a învățat asta și mi s-a confirmat în timp. Sunt din ce în ce mai rare și cred că sunt pietre de temelie ale caracterului unui om.

Și ce îți place cel mai puțin când descoperi la un om?

Minciuna și îngâmfarea.

Ce maeștri ai avut și care îți sunt modelele?

Toți profesorii mei au fost și sunt niște oameni deosebiți, buni pedagogi și buni muzicieni și instrumentiști. Fiecare și-a lăsat amprenta asupra mea într-un fel sau altul și le voi fi mereu recunoscătoare pentru tot ce au clădit în mine. Din punct de vedere profesional, toți mi-au fost și îmi sunt modele.

După părerea ta ai o pasiune costisitoare? Cine te susține?

Familia m-a susținut și mă susține în continuare. Nici din punctul acesta de vedere calea pe care mi-am ales-o nu este ușoară. Pasul cel mai mare pe care va trebui să-l fac în curând este acela de a-mi cumpăra propriul instrument și am încrederea că voi reuși la un moment dat.

În clipa în care cânți, uiți de lume?

N-aș fi putut să o spun mai frumos. E o stare specială, e ca și cum m-aș afla sub un clopot de sticlă, unde nimic din exterior, probleme, griji, nu poate intra. De altfel, e nevoie de concentrare totală pentru a putea exprima ceva veritabil. Implicarea altor gânduri deteriorează actul interpretativ. Muzica schimbă percepția timpului și mi-a demonstrat că limitele nu se află acolo unde le credeam.

Care este cel mai neobișnuit loc în care ai cântat?

Nu am avut ocazia și nici nu m-am aventurat (încă!) în locuri pe care să le pot descrie ca fiind prea neobișnuuite. Însă am cântat în câteva locuri neobișnuit de frumoase, în care m-am simțit altfel decât de obicei. Un astfel de loc este Castelul Cantacuzino din Bușteni, unde am cântat în cadrul unui workshop al Festivalului de muzică de cameră „SoNoRo”. Era sala de bal, dacă nu mă înșel, înaltă, cu o cromatică plăcută, cu portretele tuturor Cantacuzinilor și ale celor cu care erau înrudiți. Nu am putut să nu o apreciez și din punct de vedere al acusticii. Pe scurt, o încântare. Un alt loc este amfiteatrul din orășelul Vaison-la-Romaine, din sudul Franței, unde am cântat în calitate de orchestrant în cadrul unui turneu cu orchestra Academiei.

Ce talent ți-ai dori să ai în afară de cântatul la oboi?

Mi-aș dori să am talent pedagogic. Să pot împărtăși și altora ceea ce am învățat sau încă învăț. Până acum am avut o satisfacție aparte de fiecare dată când mi s-a cerut părerea în anumite situații și am putut să ajut pe cineva. Îmi doresc să acumulez cât mai multe cunoștințe în domeniu, pentru că apoi să le transmit mai departe.

Dacă ar fi să schimbi ceva în orașul în care trăiești ce ai schimba?

Intoleranța, lipsa de răbdare, lipsa de maniere și cultură, acolo unde e cazul.

Când citeai povești – sau ți se citeau povești – în ce personaj te imaginai?

Mă suprapuneam mereu cu eroul sau eroina. Când se termina povestea, aveam impresia că pot muta munții din loc, că am calitățile personajelor din poveste și îmi doream să trăiesc în lumea lor.

Acum mai citești? Care este cea mai recentă carte pe care ai citit-o?

Îmi doresc să citesc mereu mai mult. Mă deconectez de realitate citind. Am citit recent „Livada cu vișini” de Cehov. Simbolistica pe care am descoperit-o m-a pus pe gânduri.

Sacrificiul, după tine, ce înseamnă?

Un sacrificiu e un act care implică renunțarea și se naște din dorința de a obține ceva valoros pe termen lung sau din dorința de a ajuta pe cineva.

Simți că faci un sacrificiu când stai în casă și exersezi?

Acum nu mi se mai pare un sacrificiu, a fost mai demult, când nu înțelegeam scopul studiului. Am găsit multe beneficii în practică. Pe lângă perfecționarea tehnicii, are și rol relaxant. Când creierul explodează de prea multe gânduri și nu mai sunt capabilă să controlez situații, studiul îmi golește mintea.

Marea ta calitate care crezi că este?

Încerc să fiu corectă mereu, indiferent de circumstanțe.

Și marele defect?

Sunt un om mândru.

Ți-e frică de ceva? De ce ți-e cel mai tare frică?

Mă tem de singurătate. Cred că nimeni nu e fericit cu adevărat decât dacă are cu cine să împartă gândurile, sentimentele și ideile.

Crezi că aici în țară îți vei putea îndeplini visul? Simți că ți se întinde o mână?

Asta nu știu încă. Conform atitudinii și părerii lor, a celor din fruntea țării acesteia, sunt slabe șanse. Din păcate, depindem de ei și nu pot decât să sper că, într-o zi, ceea ce facem noi va fi apreciat cu adevărat.

Dacă ai putea ce moment din viața ta ai închide într-o cutie fermecată?

Toată copilăria.