Dacă nu l-ai întâlnit, dacă nu i-ai zărit privirea, dacă nu l-ai ascultat vorbind despre singura iubire declarată în fiecare zi a vieții sale și, anume, cinematograful… Atunci, e posibil să te numeri printre cinefilii care îi îndrăgesc creațiile, îi apreciază munca și îi înțeleg neînțelesul.

Maestrul despre care scriu a fost un om împotriva timpului, iar oamenii de aici, din același spațiu geografic, nu l-au perceput. El este și acum un om interesant, pentru „ei” rămâne, însă, un neînțeles. Avea un dar de a vorbi, încât dacă nu îl înregistrai cu reportofonul, de exemplu, nu aveai cum să reții totul.

Un aristocrat pentru care frumosul și lectura au constituit o pasiune pe parcursul întregii sale vieți. Avea tradiția distincției, cum el însuși a afirmat, cunoștea cel mai bine realitățile proprii, orice altceva neinteresându-l, întrucât întreaga sa energie lăuntrică era distribuită, într-un singur sens, efortului de a face un lucru cât mai bine posibil. Consideră că, pentru a-i aparține un lucru, este dator să-l înfrumusețeze după bunul plac, însuflețindu-l prin dăruire, substanța propriilor certitudini și credință. Acest om este regizorul Sergiu Nicolaescu.

Eu l-am întâlnit, l-am ascultat vorbindu-mi despre filme și despre muncă, deopotrivă. Retina amintirilor mele cu regizorul Sergiu Nicolaescu își amintește de Ateneul Tătărași din Iași și de luna mai a anului 2012, moment în care l-am văzut pentru prima dată. În acea seară, au fost proiectate două dintre filmele sale: Poker și Orient Express. Maestrul a intrat în sală, îmbrățișat de sunetul ropotelor de aplauze. În timpul vizionării celor două proiecții, a preferat să stea pe un scaun modest din holul instituției de cultură și să ne împărtășească nouă, studenților, organizatori ai Festivalului Serile Filmului Românesc, ceea ce dumnealui a considerat de cuviință. Mi-am notat rapid cuvintele pe care ni le spunea, ca și cum ne-ar fi citit o poveste aleasă din cinematograful românesc.

Am păstrat acele rânduri în caietul meu cu amintiri de suflet, de la festival, până acum, momentul în care ele devin vizibile pentru dumneavoastră: „Orice faci trebuie să-l faci bine sau să depui efortul de a-l face cât poți tu de bine. Să fiți dârji și muncă!… Nu se poate glumi cu munca, așadar, nu vă pierdeți vremea. Mie nu-mi place să încerc să mă port altfel decât sunt și mă port așa cum sunt. Eu nu mă pun în locul publicului pentru că publicul se pune în locul meu; publicul merge cu mine. În film, trebuie să respectați, în primul rând, publicul. Nu poți să faci un rol gândindu-te doar la tine. Dacă publicul simte ceva, e mai atent, vrea să înțeleagă, iar un film are ceva de spus dacă rezistă în timp.”

A vorbit și despre filmul din 2005, 15, ecranizare care urmărește două acțiuni paralele: moartea dramatică a unui tânăr marinar în decembrie 1989, la Timișoara, și căutarea, după 15 ani, mai târziu, a unui copil născut în zilele Revoluției de către o jurnalistă franceză, de origine română: „Pentru mine, 15 a fost un film ingrat. Vizionându-l, spectatorii erau încă aproape, cu gândul la Revoluție și, într-un fel, l-au respins.”

Sergiu Nicolaescu a debutat ca regizor în 1959 cu scurtmetrajul „Scoicile nu au vorbit niciodată”. Însă următorul scurtmetraj, Memoria Trandafirului, i-a atras atenția internațională, dovedindu-se un succes la Cannes. Primul său film de lung metraj a fost coproducția româno-franceză Dacii (1966), care a participat la cel de-al cincilea Festival Internațional de Film de la Moscova. Filmul reprezintă debutul parteneriatului artistic dintre Sergiu Nicolaescu (regizor) și Titus Popovici (scenarist). Alături de Petre Sălcudeanu, Mircea Mohor, Malvina Urșianu, Mircea Drăgan și alții, cei doi sunt continuatori ai suitei de filme istorice declanșate de filmul Tudor (1963), al scriitorului Mihnea Gheorghiu (în calitate de scenarist). Filmul „Mihai Viteazul” a fost următoarea colaborare cu Titus Popovici. A participat la cel de-al șaptelea Festival Internațional de Film de la Moscova și a fost propunerea României pentru Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 1972. Criticul de film Marian Țuțui scria că: „Mihai Viteazul este probabil cel mai bun film istoric românesc… De data asta scenaristul Titus Popovici și regizorul Sergiu Nicolaescu vor avea în mărturiile istorice destule elemente dramatice, astfel încât, deși filmul este spectaculos, respectă aproape întru totul adevărul istoric.”

Cariera sa a început sub apă, la propriu, și s-a consolidat, la modul figurat, însă tot mai vizibil, sub semnul efectului bulgărelui de zăpadă, astfel că invidiile s-au accentuat pe măsura ascensiunii și a profesionalismului său. Mă refer atât la malițiozitățile trecutului, cât și la cele ale prezentului, care pot fi găsite în receptarea critică a regizorilor, scenariilor și rolurilor semnate de același Sergiu Nicolaescu.

Referindu-se la acest aspect, maestrul, un abil cunoscător al firii umane, a punctat într-un interviu televizat faptul că: „Succesul altuia dăunează grav sănătății celor ce nu-l au.”

În cele ce urmează, voi cita fragmente reprezentative dintr-un interviu mai puțin cunoscut, apărut în volumul „Secretul făuririi personalității” (Editura Albatros, 1982), al cărui autor este Virgil Sorin.

Am început ca operator, filmând sub apă

,,Critica nu prea mă interesează. În rest: Am început în cinematografe, ca inginer, cunoscând mai întâi partea tehnică a acestei arte, apoi ca operator la filmări combinate sau la filmări speciale; am continuat ca scenarist de scurt metraj și am scris scenarii de lung metraj, singur sau în colaborare. Am fost regizor, actor, interpret al rolurilor pe care mi le-am scris sau pe care le-au scris alții. Mă consider, într-adevăr, un cineast complet, departe însă de a fi înfăptuit tot ce aș fi putut realiza. Toate aceste iubiri sunt, de fapt, una singură: marea dragoste pentru film. Intenția de a perfecționa, de a pune fiecare cărămidă cu mâna ta și cât mai bine, m-a dus către abordarea unor domenii diferite; mi-a dat curajul să încerc să scriu scenariu sau chiar să interpretez roluri. Eu am vrut să fac un film și l-am făcut așa cum mi le-au impus condițiile.

Am început ca operator, filmând sub apă, pe urmă într-o încăpere cu aparate speciale inventate de mine, pregătite de mine, apoi scriindu-mi singur niște idei-pretext pentru tehnica pe care o încercam s-o aplic în filmări din domenii destul de necunoscute, cum e domeniul macrofilmărilor sau al filmărilor submarine sau al teleobiectivelor sau al obiectivelor speciale, deci o tehnică cinematografică pe care mă străduiam să o aplic și s-o demonstrez prin imagini. Dar simpla aplicare tehnică nu-mi dădea satisfacție, așa că căutam o idee și treceam la realizarea ei prin intermediul acestei tehnici. Așa am ajuns să realizez primele filme. Cred că, în general, realizarea de filme presupune să știi să compui imaginea, să-ți imaginezi modul de a povesti, adică „mise-en-scène”, și, la nevoie, să-ți scrii și textul necesar.

Toate aceste iubiri sunt, de fapt, una singură: marea dragoste pentru film. Intenția de a perfecționa, de a pune fiecare cărămidă cu mâna ta și cât mai bine, m-a dus către abordarea unor domenii diferite; mi-a dat curajul să încerc să scriu un scenariu sau chiar să interpretez roluri. Deși prima idee a interpretării unui rol nu-mi aparține, trebuie s-o recunosc unui prieten și colaborator al meu, scriitorul Titus Popovici. De mic copil, chiar înainte de a merge la școală, fugeam de acasă și mă duceam la filme. Este perioada acumulării mai mult sau mai puțin inconștiente, dar care mi-a influențat cariera de astăzi.

Sunt inginer mecanic, cum v-am spus. Am absolvit facultatea și am intrat la uzină, la fel ca toți colegii mei. Pe vremea aceea, nici nu știam că există o cinematografie românească! Nu pot spune că nu am văzut filme românești sau că eram total dezinteresat de această artă. Îl știam pe Ion Popescu Gopo; văzusem unul sau mai multe filme ale lui Ciulei. Dar nimic din ceea ce vedeam nu m-ar fi atras și nu m-ar fi îndemnat să mă apuc și eu să fac film, pentru că diferența mi se părea imensă între filmul românesc și cel internațional, la acea vreme. Gândul de a face un film nu mă preocupa. E drept, iubeam cinematograful de mic copil. De mic copil, chiar înainte de a merge la școală, fugeam de acasă și mă duceam la filme. Este perioada acumulării mai mult sau mai puțin inconștiente, dar care mi-a influențat cariera de astăzi.

După ce am lucrat 2 ani la o întreprindere de optică și mecanică de precizie, a survenit ceva hotărâtor în viața mea. În 1954 am făcut schimb cu un coleg de facultate care era repartizat la Studioul Alexandru Sahia. Schimbul l-am făcut din motive de locuință, de distanță… adică din motive foarte mărunte. Ajungând în cinematografie, la început, mi s-a încredințat serviciul tehnic. Mă ocupasem de mașini, de organizare și de aparatele de filmat. Contactul cu aparatul de filmat mi-a trezit curiozitatea. O altă veche pasiune, marea (am fost ofițer de marină), m-a dus în 1952-1954 la scufundări submarine. Intrând în cinematografie, în 1954, am simțit nevoia de a înregistra imagini sub apă și de a le transmite spectatorilor. Am început să construiesc aparate de filmat sub apă și aparate de respirat sub apă. Am devenit inovator, din acest punct de vedere, sau chiar inventator (cred că sunt unul dintre primii care au filmat sub apă și care s-au scufundat, la mari adâncimi, cu aparate de aer comprimat de construcție proprie). La un moment dat, am deținut chiar recordul Mării Negre la scufundări submarine. Și toate acestea dintr-o pasiune dublă: aceea a scufundărilor, a mării, dar și a descoperirilor subacvatice și a dorinței de a transmite aceste imagini spectatorilor.

Așa am început să mă gândesc la primul subiect pe care să-l pun pe hârtie și să-l transpun într-un film. Erau și unii care mi-au pus piedici directe. Toate lucrurile acestea mă dureau, dar, în același timp, m-au îndârjit. Am propus să filmăm sub apă unor colegi de la studioul Sahia, dar m-au refuzat. Doar Virgil Calotescu a acceptat să facă un film cu mine, la Constanța: „Scoicile n-au vorbit niciodată”. În zilele în care am plecat la mare, de unul singur, mi-aduc aminte că studioul mi-a încredințat un camion încărcat cu foarte multe materiale (butelii mari cu aer comprimat, aparate de scufundat, un aparat de filmat și altele). Cum Virgil Calotescu a trebuit să plece din țară, mi-a dat un scenariu scris și m-a lăsat singur, spunându-mi: „Am încredere în tine că vei ști să filmezi. Mi-a explicat rapid, într-o după-amiază, câteva date regizorale (…). Din încăpățânare, nu mi-am pierdut curajul. Am filmat sub apă și la suprafață. Îmi amintesc gustul mării. M-am întors în toamnă cu materialul. Era primul film realizat la noi, în țară, sub apă, despre viața scafandrilor, realizat la adâncimi destul de mari, în condiții destul de dificile.

M-au interesat apoi macrofilmările și, ca să pătrund în lumea florilor și să le filmez înflorirea sau moartea, mi-am construit un aparat perfecționat. Am fost ajutat, în acest sens, de inginerul Marin, coleg cu mine de facultate, care lucra pe atunci la studioul Sahia și, împreună, am pus la punct o serie de aparate speciale. Aveam tot felul de idei noi și voiam să le punem repede în aplicare. Așa a apărut Primăvara obișnuită, un experiment care a obținut mari succese. I-a urmat Memoria trandafirului, care mi-a adus multe satisfacții. E o experiență interesantă să prezinți un film cu unele simboluri și să observi că publicul din sală, chiar dacă nu înțelege tot ce-ai vrut să spui, îți intuiește intențiile (…).

În același timp, au fost și unii care mi-au pus piedici directe. La un moment dat, am fost acuzat că nu vreau să-mi învăț un coleg de-al meu, un operator, să se scufunde cu aparatele. Și vârsta lui și pregătirea nu corespundeau pentru așa ceva: respectivul operator a făcut un accident și s-a mers atât de departe, încât am fost învinuit eu că aș fi provocat accidentul, ca să filmez în locul operatorului. Eram foarte tânăr și toate lucrurile acestea mă dureau, dar, în același timp, m-au îndârjit. E o trăsătură care m-a ajutat mult, pe care o păstrez și astăzi – aceea de a nu mă lăsa niciodată înfrânt, de a merge până la capăt, de a lupta pentru tot ceea ce obțin sau voi obține, de-acum înainte.

Momentul propriu-zis de creație nu apare decât atunci când cunosc bine decorul, locul filmării de a doua zi, îmi cunosc bine actorii, costumele și fiecare detaliu al recuzitei. Pentru că eu sunt unul dintre acei regizori care se preocupă, din păcate, și de organizarea filmării, până la cele mai mici detalii. Controlez totul, chiar și obiectele de care am nevoie în acea zi. Acestea ar putea fi, mi-ar putea replica cineva, îndatoririle regizorului secund; este foarte adevărat, dar de mai bine de zece ani eu sunt și propriul meu regizor secund. Pentru că această profesie este pe cale de dispariție la Studioul Buftea. Din păcate, în cinematografia românească problemele organizării ne obligă să sacrificăm un timp imens, în dauna creației. Dacă cineva ar sta pe margine și ar înregistra o zi de filmare, ar ajunge la concluzia că sunt un fel de polițist cam 30 la sută, un fel de organizator cam 30 la sută și abia apoi îmi rămâne timp pentru creație. Odată ajuns acasă, am nevoie de cel puțin o oră-două ca să-mi pregătesc ziua următoare. Momentul propriu-zis de creație nu apare decât atunci când cunosc bine decorul, locul filmării de a doua zi, îmi cunosc bine actorii, costumele și fiecare detaliu al recuzitei. O zi de filmare poate aduce și situații hazlii, dar și stări de iritare teribilă.

În decursul carierei mele am întâlnit, la locurile de filmare, aproape totul. Mă gândesc la nopțile cumplite din Ultimul cartuș, filmând la minus 19 grade în ger, la marginea Bucureștiului printre șine de cale ferată, cu vânt aspru, nopți întregi, șapte nopți de filmare; mă gândesc la Osânda, tot cu filmări de iarnă, la Căutătorii de aur, sus, pe munți, cu 700 de oameni pe un ger strașnic ori la Mihai Viteazul, la noroiul, la mlaștina în care am stat să filmăm mai bine de trei săptămâni: figuranți, armată, actori.

Dintre toate defectele, invidia mi se pare cea mai supărătoare. Mie îmi pare cea mai necreatoare, cea mai puțin stimulativă. Cu totul altceva înțeleg eu prin stimulare, prin competiție creatoare. Invidia este un aspect urât al unor caractere minore. Cred că este singurul defect pe care nu-l am. Din toate celelalte am câte ceva, mai mult sau mai puțin. Invidia, indiferent unde și cum s-ar manifesta, este o formă jalnică a caracterului și o detest.”

autor: Ștefania Argeanu – studentă în anul III la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, specializarea Psihologie, UAIC Iași