Profesorul universitar Bruno Mazzoni este unul dintre cei mai mari promotori ai culturii române în Italia. L-am cunoscut în timpul unei vizite la cetățile dacice din Munții Orăștiei. Îndrăgostit iremediabil de România, de mai mult de 40 de ani, Bruno Mazzoni este profesor de limba și literatura română la Universitatea din Pisa, autor al unor studii dedicate lui Tudor Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu, al mai multor lucrări lingvistice și filologice de mare valoare, precum și traducător de poezie și proză românească contemporană.

Prima iubire… Hașdeu

Cum ați ajuns să iubiți România?

E o poveste lungă. Din fericire, când aveam 20 de ani, am avut șansa să am un mare profesor de filologie romanică, Alberto Varvaro, care, ajuns profesor plin la Napoli, la doar 31 de ani, s-a hotărât să „colonizeze” tot spațiul romanic (în sens lingvistic), cu „proconsuli”, adică cu oameni pregătiți de el. Și astfel, un coleg a ajuns în Portugalia, altul în Castilia, altul în Catalonia și așa mai departe. Singura țară care rămăsese încă neacoperită era România. Și mi-a propus să mă ocup de limba română, o limbă foarte interesantă și importantă pentru cei ce studiază lingvistica romanică, mai ales că în Italia nu exista, la vremea aceea, cineva care să predea româna. Am acceptat, dar a trebuit să vin să învăț în România. Am venit prima oară cu o bursă la Sinaia, în 1967. A fost un an fericit, pentru că la acele întâlniri, organizate în principal de profesorul Boris Cazacu, au venit mari personalități: Pierre Guiraud, Carlo Tagliavini, Iorgu Iordan, Constantin Daicoviciu și mulți alții. După ce m-am întors în Italia, mi-am ales un subiect de diplomă legat de ideologia lingvistico-literară și mișcare politică la Școala Ardeleană. Apoi am revenit în România cu o bursă de șapte luni, în 1967-1968, pentru redactarea tezei. La scurtă vreme după ce am susținut teza, cu totul întâmplător, s-a eliberat postul de lector de italiană la Universitatea București. Așa încât, între 1970-1972, am fost lector de italiană la București și, timp de două semestre, am funcționat și pe postul de conferențiar la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Anii aceia au fost niște ani buni, anii dezghețului în România.

Prima dvs. mare iubire a fost B.P. Hasdeu. Cum de ați ales o personalitate atât de complicată?

Mi-a plăcut întotdeauna să mă apropii de subiecte mai puțin abordate în cultura română. Hasdeu este totuși cel care a introdus lingvistica științifică în România, chiar dacă cu anumite exagerări. Cum eu aveam interese mai mult de lingvistică istorică, chiar dacă mă înscrisesem la doctorat la Iorgu Iordan, l-am ales ca subiect pe B.P. Hasdeu, care nu prea intra în simpatiile lui Iordan, care fusese elevul cel mai de seamă al lui Philippide. După cum se știe, Philippide a făcut tot posibilul ca să dispară memoria lui Hasdeu din cultura și din istoria lingvisticii românești.

De ce a făcut asta?

Philippide? Dincolo de rivalitatea dintre școala de la Iași și cea de la București, mai erau și diferențele de metodă. Pentru Philippide, care studiase în Germania, în cadrul curentului neogramatic, metodele lui Hasdeu erau prea puțin științifice. Totuși, în ciuda divergențelor de păreri, am rămas cu Iordan în relații foarte bune. Am ținut foarte mult la el, l-am considerat totdeauna un mare om și un mare profesor, de o bunătate și de o simplitate pe care nu le-am mai întâlnit la nici un alt profesor.

Cum ați ajuns de la Hasdeu la Cimitirul Vesel?

Umblând apoi după alte subiecte mai puțin valorificate în cultura română, mi-a venit o idee legată de inscripțiile din cimitirul de la Săpânța. În general, pentru intelectualul român, aceste inscripții sunt ceva neînsemnat, un fenomen de neo-folclor de proastă calitate, care nu trebuie luat în seamă.

Ce am vrut eu să demonstrez este că, dincolo de ce s-a spus în plan oficial pe vremea lui Ceaușescu, că Ion Stan Pătraș ar fi autorul integral al crucilor, care a făcut și desenele, și versurile, există o filieră mai veche, care pornește pe la 1600, dovedind că, de fapt, textele aparțin unei tradiții, nu numai orale, specifice nordului Transilvaniei, cea cu „viersuri” la mort și cu iertăciuni. E vorba de textele pe care diacul sau preotul le scria, pomenind faptele bune și faptele rele ale mortului. Deci, într-un fel, Ioan Stan Pătraș a reluat materialele tradiționale și le-a pus pe cruce. Cartea pe care am publicat-o în 1999 a creat un interes pentru subiect.

Imaginea Cimitirului Vesel este una destul de publicitară. Sintagma aceasta de „cimitir vesel” a fost creată de un francez, prin anii ’70, apoi a apărut monografia lui Pop Simion, dar cred că atributul de „vesel” se lega mai degrabă de imaginea plină de culori care te întâmpina când intrai în cimitir. Nu cred că se lega de natura textelor. Asta a fost ceva ce i-a convenit regimului, ca să sugereze că noi nu ne temem de moarte și religia nu mai contează. Asta a fost o speculație. Eu am editat cam 300 de inscripții, dintre care, dacă sunt vreo 20 cu umor mai accentuat, e deja un număr mare. Celelalte sunt formale și au la bază formule care provin, cum spuneam, dintr-o tradiție foarte veche, semicultă. Am găsit, de pildă, astfel de formule publicate de Iorga, între 1890 și 1910-1920, în mai multe reviste. El a editat inscripții epigrafice foarte vechi, care conțin formule foarte asemănătoare.

Această carte atât de importantă pentru cultura română încă nu a fost tradusă în românește.

A existat o propunere și un contract cu Fundația Culturală Română, acum zece ani, dar nu s-a materializat încă, din pricina unor neînțelegeri cu traducătorul, legate mai ales de traducerea conceptelor filologice.

Cărtărescu, Blandiana și poeții de azi

Sunteți traducătorul în italiană al lui Mircea Cărtărescu. Cum l-ați ales?

L-am ales pe criteriul valorii, evident. Dar l-am ales și pentru că voiam un autor tânăr, deștept, cu o cultură foarte modernă și occidentală, deci cu șansa de a intra pe piața editorială italiană, nu pe o ușă din spate, cum poate s-ar fi întâmplat dacă aș fi ales un autor cu specific balcanic. Deci, cineva care să poată să dialogheze cu marea literatură europeană din secolul XX – de la Kafka la Borges și Sabato. Am tradus „Travesti”, apoi „Nostalgia”, apoi o carte de versuri din „CD dublu”. A urmat „Aripa stângă”, din trilogia „Orbitor”, iar ultimul volum apărut în traducere este „De ce iubim femeile”.

Cum e primită literatura română contemporană în Italia?

Cărtărescu a fost primit bine, cu recenzii foarte bune. De pildă, o carte care nu-i ușoară, cum e „Orbitor”, s-a epuizat repede și a trebuit să se retipărească. Am făcut apoi un volum de versuri de Ana Blandiana, care a fost primit foarte bine: în decurs de doi ani, Blandiana a primit două premii internaționale în Italia, datorită acestui volum, și a fost invitată la câteva festivaluri de poezie. Acum lucrez la o antologie de poezie pe care am plănuit-o împreună cu Marco Cugno, cu poeți care au debutat în anii ’90 și 2000. E vorba de un număr de vreo 20 de autori, fiecare cu câte 4-6 poeme.

Limba italiană permite mai mult decât alte limbi transpunerea poeziei românești?

Nu întotdeauna. Am impresia că în anumite cazuri, traducerile în germană sau engleză ies mai bine, pentru că noi avem acei „falsi amici”, adică asemănări înșelătoare, în care aspectul fonetic e aproape identic, dar conținutul e cu totul altul. O limbă mult diferită de română nu presupune asemenea tentații.

Cum vedeți viitorul culturii române?

Eu am avut șansa, bucuria, norocul de a cunoaște, prin anii ’70, intelighenția vremii respective, de la Nichita la Marin Sorescu. Au fost și ani apăsători pentru mine, mai ales spre sfârșitul anilor ’80. Erau vremuri când veneam cu un pachet de zahăr sau de cafea la câte un intelectual român, căruia cu zece ani înainte i-aș fi adus doar o carte a lui Umberto Eco. Am suferit apoi, de-a lungul anilor, văzând cum mulți dintre prietenii mei, ori au dispărut, ori au plecat definitiv din România. Am perceput-o ca pe o sărăcire a culturii, care m-a apăsat tot mai mult. Dar am compensat după anii ’90, când am cunoscut generația tânără. Am avut satisfacția că, pe lângă „capitalismul sălbatic” pe care îl văd la voi, și pe lângă faptul că foarte mulți tineri își părăsesc țara, pentru că nu au resurse de trai aici, există totuși și tineri care au rămas, lucrează foarte bine și foarte mult în domeniul cultural. Mă gândesc la reviste și la periodice de cultură, la anumite edituri, și, prin urmare, nu cred că e totul pierdut. Din păcate, sunt prea puțini intelectualii care au reușit să-și păstreze o moralitate publică. Totuși, faptul că există o pătură de tineri care vrea să facă ceva pentru cultura română e un mare câștig pentru o țară care traversează o perioadă dificilă.

„Deși iubesc foarte mult toată România, cel mai aproape de suflet îmi este Bucovina.”

Care sunt cele mai dragi lucruri legate de România, care v-au rămas în suflet, de-a lungul acestor ani?

Cred că anumite întâlniri cu persoane sunt fundamentale, ca să te legi de un loc sau de o realitate. E vorba de niște oameni care m-au format și m-au fermecat. Unul dintre ei este regretatul regizor Mihai Dimiu, care m-a introdus în cultura populară românească, căci el se ocupa și de teatru popular. În 1971, am făcut prima călătorie pe jos prin Maramureș. Încă nu exista nici o stradă asfaltată și am făcut călătoria asta pornind de la Baia Mare, unde l-am vizitat pe sculptorul Vida Geza – alt mit extraordinar pentru mine. Nu știu dacă știți, avea o grădină de cactuși, pe care îi sădise din semințe aduse de el din Spania, de unde se întorsese în România pe jos, după terminarea războiului civil. Alte figuri care m-au marcat: Mihai Șora, evident Mircea Cărtărescu, care mi se pare un om deosebit, Florin Manolescu, Petru Creția, Magdalena Vulpe, Iancu Fischer, Mihai Nasta, Matei Călinescu. Cel mai bun prieten pe care l-am avut în București, în anii ’70, a fost istoricul Vlad Georgescu. Ca zonă, deși iubesc foarte mult toată România, cred că cel mai aproape de suflet îmi este Bucovina. Mă duc acolo aproape în fiecare an.

Cum vă simțiți în România, după mai mult de 40 de ani de contact atât de strâns cu această țară și cu cultura ei?

Nu m-am simțit niciodată străin în România. Poate și pentru că sunt din Napoli și temperamentul napolitanilor este apropiat de cel al românilor. Mi-am creat un fel de dublă identitate, o a doua țară, o a doua limbă. Practic, m-am format aici și am trăit în România cei mai frumoși ani ai vieții mele.

autor: Aurora Petan // ning.com