Simțea nevoia de spațiu în timp, de o bucată din vreme aerisită bine de micile trivialități cotidiene și oxigenată cu mult sine și lumină pentru a putea tapeta interiorul ființei ei cu fotografiile memoriei sale făcute locurilor pe unde călătorise în ultima lună.

Acest bagaj de frumos trebuia sortat și aranjat în galeria sufletului ei care abia începuse să își cunoască și recunoască identitatea. Apărea ca fiind un lucru minunat, o muncă de artizan, de iubitor și recunoscător de frumos, de doritor de frumos și, mai presus de toate, de purtător de frumos.

În mod real simțea pe limbă gustul frumuseții, sucul unui fruct care pare-se-că era nu chiar atât de rar pe cât crezuse atunci când își curăța scăieții din părul blond și încâlcit iar din gură scuipa cenușa unor evenimente arse în timp.

Pentru că știți ce? Așa se întâmplă cu tot ce nu este frumos, arde la lumina soarelui și se transformă în cenușă obligându-te să cauți întruna frumosul în viața ta, în tine, în persoana iubită, în familia ta, în munca ta, în oamenii din jurul tău, în muzica ta, în cărțile tale, în grădina ta, în mintea ta nebună și înnebunită atunci când nu o faci.

Acest bagaj de fotografii din anticamera minții ei își cerea dreptul la viață, nu puteau fi aruncate așa, la grămadă cu multe alte nimicuri, cu alte resturi și crâmpeie ininteligibile. Erau fotografii cu personalitate, erau ființe vii ce populau și ființau în interiorul sufletului ei. Cereau atenție, respect, dragoste necondiționată, bucurie, cereau încrederea ei ca ele să se abandoneze în mâinile ei și să nu mai existe niciodată altfel decât în galeria sufletului ei.

Cine era atunci ea? Un colecționar de frumos? Un anticar? Un artizan? Un dependent și o dependentă ce valsau împreună la acest bal? O îngăduință a frumosului? Sau o logistică a frumosului? Sau poate erau parte din tabloul pe care alții aveau să îl vadă și care, poate, va face la fel, va fi ființa din anticamera sufletului cuiva care își va cere acest drept la scurt timp după ce îl va privi după care va ființa în sufletul aceluia cerând la rândul lui atenție, respect, dragoste necondiționată, bucurie, încredere ca să se poată abandona în alte mâini și să nu mai existe niciodată altfel decât în galeria sufletului purtător.

Și sufletul purtător? El ce va face? Va face același lucru ca și ea? O va așeza în galeria lui? Cu siguranță, vă spun!

Fiecare mamă își primește copiii înapoi acasă, oricât de mult ar fi așteptat, oricât ar fi suferit, oricât ar fi plâns în așteptare, oricât ar fi obosit picioarele căutându-l în lumea asta mare. Ea știe că el, copilul, nu și-a pierdut busola pe care ea, mama, i-a cusut-o într-un buzunar ascuns de pe pieptul hainei. Că haina asta nu o putem dezbrăca fiindcă e haina de botez, cu ea am fost îmbrăcați la naștere, ea a fost primul cadou primit pe această lume. Iar busola ne-a pus-o în buzunarul de la piept ca să fie sub veghea inimii și să nu se strice niciodată și să ne arate altă direcție. Iar buzunarul ni l-a cusut ca atunci când viața ne zdruncină ca nu cumva să ne cadă busola din buzunar sau, îndurerați și împovărați, să nu cumva, cine nu are busola lui, să vrea să o fure pe a noastră fără ca noi nici măcar să știm.

Da, fiecăruia din noi ne ia timp să ne dăm seama că nu suntem și nu umblăm dezbrăcați prin viață, ci purtăm tot timpul o haină care este cadoul Frumosului, unde Mama ne-a cusut pe partea din dos, pe piept, o busolă ca să nu rătăcim, să ne pierdem sau să uităm drumul spre casă.

Când uităm acest lucru sau vrem să îl obținem ușor, căutăm să furăm sau să împrumutăm pentru o vreme măcar busola altui suflet purtător, expresie a uitării sau pierderii de drum.

foto: (c) istockphoto.com