Vă propun ca înainte de a deschide mesajul acestui text, să pornim de la sugestia pe care v-o poate aduce rostirea individuală a unei întrebări-bonus, dispusă intenționat pe suprafața spațiilor albe, fără o vizibilitate expresă, tocmai pentru că ea însăși are capacitatea de a lansa, în spațiul evenimentelor din această săptămână, alte și alte semne de punctuație, în geografia fragilă a umanității..
Ce înfățișare au luat zilele de 21, 22, 23 martie 2016?
Pe cine am întâlnit, unde, cum și care a fost atmosfera convorbirilor, în felul în care acestea s-au lăsat povestite în sinea mea, ce anume mi-a captat percepția firească a timpului, dăruindu-mi, în schimb, cheia ascultării și cheia strategiei, rostul îndreptării atenției spre pregătirea și formularea primei întrebări din cadrul interviului?
Intervențiile abile ale moderatorului, Liviu Tudorache, fin cunoscător al psihologiei umane și al jurnalismului, deopotrivă, alături de cele ale speakerilor: David Lowen – Marea Britanie, Matei Vișniec – Franța, Nicolas Don – Franța, Cristina Hermeziu – Franța, Irina Păcurariu – TVR, Marian Voicu – TVR, Ticu Lăcătușu, Daniel Condurache – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Ioan Holban – critic literar, transmit și acum, când le rememorez, ca și atunci, în momentul în care au fost emise și rostite la microfon, un veritabil mesaj al jurnalismului de calitate.
Pe măsură ce dialogurile, proiecțiile video, confesiunile invitaților, informații de specialitate ne erau împărtășite sau atunci când, pur și simplu, asistam la devoalarea unui cadru din culise, televiziunea – spectacol urma, de fapt, și un traseu și un ritm interior, însoțite de scenarii jurnalistice, interogații și modalități de investigare, abordare, documentare a subiectelor care prindeau viață, rădăcini și aripi, derulându-se atât de profund, intens și real în imaginarul propriilor proiecții de iluzii pe care, ulterior, cu siguranță, le vom traduce și într-o formă vizibilă, palpabilă, în forma miraculoasă a cuvântului: scris, însoțit de imagini, sunete, înregistrări ale realității. Unii, unele dintre noi chiar le puteam simți și anticipa prezența, intuiam deja cursul poveștii, emoțiile răspândite în cuvintele și pauzele de vorbire ale interlocutorului, luminozitatea, claritatea, precizia și obiectivitatea succintului infobiografic. Am dat mâna cu întrebări al căror centru de greutate trecea lin, sub semnul binevoitor al cunoașterii și conștientizării influențelor reciproce existente între domenii aparent distincte, de la matematică, literatură, poezie, teatru, critică literară la ziaristică, pentru ca, mai apoi, să ne fotografiem, sub efectul substanțial al accentelor tehnice, cu borne ca: ficțional – nonficțional, epoca digitală – cultură generală, doza de curaj și curiozitate – medierea culturală.
Mi-au fost transmise cu har: responsabilitatea de a spune și de a construi, la rândul meu, povești, întâlniri umane din cuvinte și cuvinte din întâlniri ființiale, dorința de a împărtăși celorlalți din clipele impregnate de bucurie, fericire, reușită, împlinire, soluții alternative, temeinice privind maniera în care apelăm la imagini, pentru a atenua acele secvențe în care interviul poate scădea din intensitate.
Dintre ideile ascultate în timpul comunicării reale, prin schimbul de priviri blânde, entuziaste, motivante, cu profesioniștii jurnalismului prezenți, timp de trei zile consecutive, la Seminarul Internațional de Jurnalism organizat de TVR Iași, le-am consemnat în notițele mele și pe acestea:
- În timpul interviului, să fim obiectivi și să nu atacăm o serie de lucruri importante pentru interlocutor, în stil tendențios.
- Întrebările pe care le adresăm interlocutorului constituie elementul de deschidere a seifului, prin care reușim să ne apropiem de sufletul omului.
- Spectacolul interviului televizat se bazează atât pe întrebări, cât și pe ceea ce transmite cadrul scenografic, locul care găzduiește acel dialog, astfel încât comunicarea care se instalează între dinamica imaginilor și dinamica sunetelor, propozițiilor rostite de ambii actanți (realizator-intervievat) să fie una deosebită.
- Prima întrebare este determinantă pentru cursul interviului.
- Strategia, dublată de curiozitatea trecută prin filtrul bunului simț, sunt la fel de esențiale în realizarea interviului, precum: dialogul sincer și neutru, documentarea laborioasă, racordarea jurnalistului la atitudinile invitatului, astfel încât „să ducem” interlocutorul dincolo de ecran, iar telespectatorii să asimileze starea de spirit, emoțiile, spațiul afectiv definitorii personalității invitate la confesional.
- Jurnaliștii sunt povestitori de existențe umane, cu o acută capacitate de a recepta și de a spune povești.
- Televiziunea este o muncă de echipă.
- Digitalul, „alternativa duioasă” la „raiul ziaristic” de altădată?!!…
- Tehnologiile ne îndepărtează de zâmbet, de privirea caldă, care se poate stabili doar ochi în ochi și nu face-to-face prin intermediul Facebook / camerei web.
Dacă până acum aceste rânduri v-au trimis preponderent la ideea că poveștile se ascultă doar senzorial, atât vă mai spun: prezența fascinantă a lui Matei Vișniec, jurnalist și dramaturg român, ale cărui rădăcini natale sunt din Rădăuți (comuna Horodnic), iar aripile recunoașterii meritelor creatoare, de sorginte franceză, a adus în prim-plan, în lumina reflectoarelor lăuntrice convingerea, verosimilitatea că poveștile se spun și se ascultă, înainte de toate, prin filtrul lecturii.
Privindu-l pe Matei Vișniec, privind șansa de a fi în aceeași încăpere și de a-i auzi vocea (interioară) din dubla ipostază: cea de jurnalist și cea de scriitor, aveai sentimentul că însăși lucrurile din imediata sa apropiere – revistele culturale plimbate în avion, cele două cărți care l-au însoțit: Omul din care a fost extras răul și recenta apariție editorială Iubirile de tip pantof, Iubirile de tip umbrelă, stiloul și cerneala colorată într-un negru care aprindea becuri de cuvinte și emoții în subconștient, dar și fularul său, de-un roșu catifelat, care trecea, asemenea unui conservant al informației prin gândurile, sentimentele, amintirile și boemele geografii vizibile și invizibile (în)scrise până în prezent în impresionanta sa biografie – intenționau să-ți spună:
„Dacă poate fi imaginat ceva mai puternic decât moartea, este dragostea. Dacă moartea trebuie să se teamă de ceva, atunci trebuie să se teamă de dragoste.”
