De ce înșală femeile? Iubesc pe altcineva!
De ce înșală bărbații? Pentru că vor, pentru că pot, pentru că nu se pot abține, nu contează.
Toată lumea înșală de când lumea și, cu toate acestea, infidelitatea este și în zilele noastre un subiect foarte controversat. Majoritatea reality show-urilor au succes din cauza bârfelor pe această temă. Tabloidele își câștigă faima din picanteriile care relevă că și vedetele au slăbiciuni. Eden – piesa tânărului actor și dramaturg irlandez Eugene O’Brien, cu performanțe recunoscute în teatru, film și televiziune, câștigătoare a Premiilor Stewart Parker și Irish Times pentru Cea Mai Bună Piesă a Anului – devine, prin bogăția subtextului și a conflictului, un spectacol provocator la Teatrul Național București! În „Grădina Edenului” tentația pândește după colț și singura modalitate de a scăpa este să-i cedezi!
Eden vorbește despre singurătatea în cuplu și disperarea determinată de lipsa încrederii în sine și în celălalt, despre orgiile plictiselii născute din această disperare. Aparent, o poveste simplă, adică un el și o ea, fiecare cu gândurile lui, cu proiecția lui asupra iubirii de la început și a lipsei de atracție din prezent, dar, mai ales, cu dramele patului conjugal. Ea e grasă și crede că asta e cauza rupturii dintre ei. Începe să se transforme în ceea ce era când s-au cunoscut; el observă, dar nu se poate opri sau nu își mai dorește să iasă din mirajul fantasmelor erotice și al dorințelor neîmpărtășite. O lume amețitoare roiește în jurul lor, cu petreceri, alcool, sex… într-o noapte paradoxală a conștientizării de sine. Eden este o comedie despre tragedia singurătății sau despre tragedia unor oameni care devin comic de singuri, pentru că au ales să trăiască împreună.
„Eden este un spectacol despre singurătate. Singurătatea ca boală a sufletului omenesc. Billy și Breda sunt prizonierii propriei lor singurătăți. Deși sunt un cuplu, ei își trăiesc viețile separat, fără să comunice, fără să se destăinuie, fără dragoste, fără mister. Ei devin Adam și Eva zilelor noastre, prizonieri ai unui paradis pierdut, bântuiți de vise, fantezii și amintiri (…)” Cristina Giurgea, regizor
„Odată cu noul val al dramaturgiei irlandeze, atenția se orientează spre dramele mărunte ale individului, în mijlocul unei societăți cinice și egoiste, în plină ascensiune economică, într-o lume obsedată de noi „valori”. Eroii sunt măcinați de lipsa unui dialog emoțional cu cei din jurul lor; încearcă neputincioși să rupă barierele incapacității de a comunica „adevărat” cu cei apropiați. Paradoxal, toate acestea se petrec într-o lume din ce în ce mai inventivă în descoperirea de noi și noi mijloace de comunicare artificială. [Spectacolul, producție a Centrului de Cercetare Teatrală Ion Sava în colaborare cu UNATC și Ambasada Irlandei în România] este, de fapt, eterna dramă a unor tineri în încercarea de a-și găsi propria identitate – în era „globalizării” și a „internetului” Andrei Marinescu, traducător, realizator al antologiei de teatru contemporan irlandez Patru piese despre noi, Editura Sigma, București, 2002
Eden, metafora principală, ne conduce spre înțelegerea personajelor și spre lipsa de înțelegere a acestora față de sine. Nu există nici măcar un singur personaj care să nu se afle în derivă. Și nici nu este o simplă coincidență faptul că descoperim atâtea monologuri: protagoniștii sunt purtați de ape, în bărci singuratice și nimeni nu se află atât de aproape, din perspectivă emoțională, încât să răzbată prin ceață până la ei. Tonele de tristețe au legătură cu sentimentul de autodezamăgire, atât psihologică, cât și emoțională. Abia în final, după răsturnările de situație, personajele întrezăresc o fărâmă de adevăr în „Paradisul de după colț”. Eden strălucește grație actorilor talentați din rolurile principale: Silvian Vâlcu (Billy) și Victoria Dicu (Breda) au farmec, inteligență scenică, inventivitate, excelează în expresivitatea și naturalețea schimbării registrelor, într-o odisee a plăcerilor carnale și a orgiilor, care ajunge să le pună în pericol viața, respectul de sine și căsnicia. Într-o situație de permanentă dedublare (a interpreta personajul și a povesti raționamentele din spatele gesturilor, replicilor), ei devin propria lor poveste – poveste construită prin intersecția monologurilor lor – pe care Eugene O’Brien își dezvoltă anecdotele și poantele care fac deliciul publicului. La fel și scenele de grup, în care se remarcă Bianca Popescu (Imelda Eagan), Oana Pușcatu (Eilish), Dana Marineci (Jennifer Cullen/Therese Nolan), Rareș Andrici (Eoghan), Silviu Mircescu (Tony Tyrell) și Mădălin Mandin (Brefine Grehan). Fie că trec doar prin scenă, fie că răsar de sub pat, fie că țâșnesc din dulap, cântă la chitară sau joacă în travesti preț de câteva secunde, au umor și își asumă cu profesionalism aparițiile, amplificând spectacolul trădărilor succesive, în care trăim toate formele de iubire, ca pe un concert de vioară și pian. Tragedia piesei: protagoniștii în jurul cărora se construiește întregul spectacol încă se mai iubesc, dar pierd lupta cu propriii demoni. „În curând trebuie să mă întorc acasă, dar dacă ai putea să mă mai ții în brațe pentru un timp. Mă prefac că sunt iubită, iubită cu adevărat. Aș putea să mă prefac la nesfârșit. Vrea să-mi spună ceva, însă îi închid gura cu un sărut, apoi mă duc spre casă, unde abia aștept să-mi torn un păhărel de vodcă; sunt fericită și râd. Am să râd tot drumul spre casă”
