Stéphane Karo: „Toate emoțiile trec prin timpan, urechea are mai multe secrete decât ochiul, mirosul sau cuvântul”

Textele pieselor muzicale, scenariile marilor filme. Existența acestora ni se pare firească, normală, pentru că ne regăsim în acele vorbe pe care le ascultăm atunci când decidem să pornim radioul sau să vizionăm un film. Însă acordăm un număr minuscul de clipe, iar alteori nu ne oprim nicio clipă să admirăm munca acestor oameni care compun texte, care ne oferă o oglindă în care ne regăsim și în care ne place să ne privim, să ne ascultăm, să ne recunoaștem. Ne oprim prea rar pentru a contempla munca acestor oameni, care merită să fie numiți artiști, pentru că nouă, tuturor celor care suntem „experți” în a ne exprima opinia cu privire la un subiect din orice domeniu, ni se pare ușoară munca lor.

Atât de ușoară, încât nu este privită din ipostaza de muncă pentru care dăruiești efort, timp, investiție sufletească, etape energofage de nedumerire, incertitudine și mistuire. Avem impresia că este atât de ușor să scrii un text, să te gândești la compoziția unui scenariu de film sau la cea a unei melodii, încât instalăm cu o rapiditate patologică convingerea că oricine are abilitatea de a da glas muzicii și literelor, de a regiza filme sau de a compune albume muzicale. În fond, operația creației e la fel de naturală precum respirația, mersul pe bicicletă sau o plimbare în parcul preferat, în orice oră a zilei. Și cu toate acestea, uităm și, uneori, nici nu luăm în considerare că atât respirația, mersul pe bicicletă, cât și plimbarea depind de un buchet mai mic sau mai mare de factori, pentru a fi puse în practică. Și că uneori/deseori exprimă gestul supraviețuirii.

Iar când munca ta presupune ca, în gestul tău de supraviețuire, să se regăsească fidel ceilalți oameni, cu personalități, atitudini, amintiri, dorințe, mecanisme diferite de a privi viața, intervin: complexitatea, dificultatea, efortul de a exprima o emoție, un sentiment, un gând, portretul unei povești de viață, aparent cunoscute tuturor semenilor, însă nespusa în cuvinte, sunete, imagini, culori de către niciunul.

Este ușor, nu-i așa? Încă un argument pe care-l regăsim în spusele „cunoscătorilor” – la nivelul simțului comun și atât! – , pe lângă cel al ușurinței pe care oricine o are în a scrie, fotografia, picta, este și cel al programului, despre care „experții în opinii multidisciplinare” adaugă că respectivii creatori – pe care nici nu-i numesc așa, ci „mofturoșii”, mai degrabă – nici nu au un program de lucru similar cu al lor, de la ora 8 dimineața până la ora 14 sau până la ora 20, după caz. Ceea ce, conform aceleiași viziuni, conduce la concluzia că ocupația oamenilor care scriu nu este muncă, întrucât „scribii” nu au un program și nu se supun unui orar care presupune două ture înlănțuite.

Neavând un program care să se regăsească trecut pe vreo tăblie a unei uși sau instituții folositoare comunității, compozitorii, pictorii, jurnaliștii, regizorii, actorii, scenariștii, coregrafii etc., etc… figurează, în lentilele percepțiilor lor – care, uneori le dublează pe cele care stau impozant pe nasuri –, drept ființe care nu cunosc oboseala; ceea ce le ocupă timpul este ceva ușor, pe care, de altfel, și ei l-ar putea face dacă nu ar fi atât de ocupați cu sarcinile lor atât, dar atât de importante, efectuate în folosul semenilor sau al fraților comunității. Ceea ce nu știu este că îndeletnicirea unui artist, a unui formator de opinie, a unui om care lucrează cu textura fragilă a emoțiilor, a sufletului și a psihicului uman, implică un program atipic, a cărui paranteză debutează înainte de ora 8 dimineața și continuă după ora 20, 24 seara, program care chiar se prelungește pe parcursul a nenumărate nopți albe. Sunt zile și nopți albe, albastre, galbene, verzi, violet, care nu sunt trecute în fișa postului și nici nu conduc la cifre, carduri sau conturi.

Sunt însă moduri de viață, moduri de a transmite cuvinte, sunete, imagini, povești, realități în care celălalt se întâlnește cu un cuvânt, o descriere, un peisaj, o coloană sonoră și le recunoaște ca fiind ale sale, atât de concentrată este profunzimea substanței acelui text, acelei muzici, acelui film… Atât de concentrată este profunzimea oamenilor, iar demersul de (auto)cunoaștere cere timp, profunzime, disponibilitate, forță, concentrare, în termenii unui mecanism interior, unui suflet, unei minți, care traversează plus infinitul, barierele prejudecăților, limitele fizice, programele, zilele și nopțile, paginile tipografiilor mondiale… Să scrii, să (în)cânți, să compui, să fotografiezi, să regizezi, să pictezi, să promovezi în manieră artistică, umană, frumosul, autenticul, energia, iubirea, fericirea, entuziasmul, claritatea, lumina, misterul, parfumul, starea de liniște, pacea, să iubești să dăruiești, să iubești să lucrezi cu emoțiile, trăirile, realitățile psihicului uman, păstrând treaz principiul „cu și despre om”, este o prețiozitate a veșniciei efemerității, la care puțini au acces…

Taraf de Haidouks: O poveste de supraviețuire și succes

Aici se încadrează și povestea sonoră a Tarafului de Haidouks, pe care mi-am propus să v-o citesc la o Ceașcă de Cultură, făcând apel la interviul pe care l-am realizat cu Stéphane Karo, director artistic, compozitor, producător și impresar belgian, care se ocupă de promovarea internațională și de vizibilitatea muzicii lăutărești a Tarafului Haiducilor, alias Taraf de Haidouks, de 25 de ani.

Este povestea unei ascensiuni fulminante, izvorâtă din talent, pasiunea pentru muzică și bucuria de a împărtăși sunete vechi, dar valoroase, cu întregul univers. Este o poveste pe care puțini o cunosc și o ascultă în România. Însă odată ce ai trecut de granițele țării noastre, despre Taraful Haiducilor ți se va spune că sunt maeștrii Occidentului, cei mai iubiți țigani premiați de BBC, lăutarii despre care s-au scris cronici elogioase, publicate în ziare precum „The Times“, „Le Figaro“ sau „The Washington Post“.

Cu toate că spre finele anilor ’90 imaginea succesului lor s-a răspândit pe toate continentele, trecând din Europa în America, apoi în Asia și în Australia, la întoarcerea acasă, destinul muzicanților din Clejani purta pecetea vorbelor din înțelepciunea populară, actuale și astăzi, în 2016: „Nimeni nu e profet în țara lui”. Sper că lectura acestui interviu, dublată de ascultarea acestui fenomen muzical, va conduce, în cel mai scurt timp, la împrietenirea publicului român cu povestea Tarafului Haiducilor.

627x0 (1)

Ștefania Argeanu: Ce conotație și ce impact are imaginea artistică în cazul Tarafului Haidouks?

Stéphane Karo: Imaginea artistică, percepută de publicul occidental la prima apariție a Tarafului în Occident, este atât lirică, cât și onirică. Este lirică prin cuvinte, zicere, discurs, compoziție muzicală, balade – toate aceste elemente par să vină din timpuri trecute, fără însă a se putea preciza epoca. Ca și cum sunetele, glasurile, imaginile cu Haiducii pe scenă vin dintr-un alt moment, dintr-un alt timp, care nu poate fi cunoscut, care nu se arată pe calea preciziei, fiind un timp imposibil de încadrat pe linia cronologică.

Audiența resimte o stare de beatitudine, de visare, care îi face pe oameni, pe spectatori, să își dea seama că, prin muzică, prin felul în care Taraful Haiducilor le cântă, își reîntâlnesc propriile stări lăuntrice, dileme, (in)certitudini, speranțe, dorințe, ecouri, propriile emoții și sentimente… Și chiar dacă aceștia nu înțeleg conținutul, sensul textelor cântecelor, primesc ceea ce li se transmite afectiv, sonor, prin melodicitatea, profunzimea versurilor, autenticitatea prezenței scenice și, astfel, ajung să-i perceapă la justa valoare și să-i aprecieze pe interpreți. Publicul se străduiește să înțeleagă că aceste cântece sunt povești de viață care spun ceva despre ce s-a întâmplat în istoricul amintirilor unei ființe care își cântă iubirea. Ca să mă exprim mai simplu, publicul, fascinat, îi ascultă ca pe copii. Asta ar putea fi o descriere a imaginii Tarafului, care nu reprezintă încă o imagine de grup celebră sau vedete ale industriei muzicale sau TV.

Cum ați construit vizibilitatea la nivel internațional a echipei muzicale de care vă ocupați?

Muzica diferitelor popoare ale lumii a ajuns, în anii ’80 – ’90, la un nou nivel de semnificație în ceea ce îi privește pe amatori, care căutau să asculte noile apariții muzicale și, totodată, să cunoască și să asimileze limbaje muzicale noi. Iar Taraful, provenind dintr-o cultură cu rădăcini latine și europene, a fost perceput ca fiind foarte diferit în comparație cu muzica de concert a acelor ani.

Evoluția muzicii în acei ani și, în final, fixarea ei pe modele recurente au determinat recunoașterea fiecărui gen în funcție de particularitățile sale. În acest sens, existau formule de exprimare pe care le auzeai deseori și care sunau cam așa: „clasicul se interpretează în acest fel…”, „muzica rock corespunde acelor elemente…”, „jazzul se face într-un anume mod…” Astfel, totul a devenit standardizat pe genuri. Nu pot să vorbesc despre marketing sau despre promovare internațională. Noi nu am făcut nimic din toate astea cum trebuie să facem azi, toți, în căutarea vizibilității, sub presiunea poverii de a rămâne în necunoscut, într-un con de umbră.

Gura și urechea sunt cele care ne-au transmis, mai departe, povestea, cântecul, au funcționat în mod real și au creat o specie de legendă care corespunde, de asemenea, cu imaginea occidentală despre țigani, rromi și restul de nume pe care le-au primit pe parcursul migrației lor. Odată cu deschiderea granițelor țărilor din est, ne-am dat seama, foarte repede, că, de fapt, construirea vizibilității internaționale a interpreților și a grupurilor muzicale este o afacere pe toate planurile, pentru noile culturi, ceea ce nu a fost accesibil în perioada comunistă. Occidentul se găsea într-o ignoranță aproape totală în privința culturilor din est și din Balcani. Chiar și așa, amintirile Tarafului Haidouks sunt bogate în întâlniri, descoperiri și învățături primite de la alții, deși, pe același continent, noi am rămas necunoscuți. Pentru a reveni la latura promovării clasice, am fost invitați de alți artiști consacrați în diferite proiecte cinematografice și muzicale: Johnny Depp, Tony Gatlif, Yehudi Menuhin etc. Într-un an și jumătate, am trecut de la concertele din orașele belgiene la scene internaționale.

627x0

Secretele din spatele scenei

Ce faceți, în mod concret, astfel încât Taraf de Haidouks să fie vizibil în străinătate?

Pentru că, prin vizibilitate, înțeleg imaginea grupului și calitatea repertoriului, în primul rând le vorbesc celorlalți despre calitățile Tarafului Haidouks, despre valoarea lui, inclusiv în ipostaza de patrimoniu muzical. Promovarea cere, mai ales, vizibilitate; azi nu facem nimic fără ea.

Puțin câte puțin, cu ajutorul rețelelor muzicale, al contactelor cu cei ce promovează muzica și al organizatorilor concertelor, definite de ceea ce astăzi numim «muzica lumii» sau «world music» (când această categorie muzicală a primit, în circuitul sound-ului său, nuanțe pop, rock sau de muzică electronică), muzica a supraviețuit și s-a bucurat de o mai bună cunoaștere și răspândire în rândul publicului de pretutindeni.

Dintre secretele „de fabricație” pe care vi le mai pot dezvălui, face parte și faptul că ne concentrăm atenția și ne dedicăm, îndeosebi, muncii de aranjament de repertoriu, întrucât aproximativ tot ce facem se bazează pe aranjamentul materialului sau al pieselor de muzică populară, ceea ce constituie o remiză pentru gusturile zilelor noastre. Apoi, toată organizarea turneelor și a relațiilor «diplomatice» cu muzicienii dă longevitate și viață grupului, fără a uita de bani, care sunt motorul esențial și care, uneori, pot deveni periculoși în toată această ecuație muzicală.

Ce mesaj vă transmite muzica țigănească?

Cred că există cicluri în privința raporturilor dintre Gadjo (gadjo este o persoană rrom etnic care nu trăiește în spiritul culturii rromani, din acest motiv fiind considerată de către comunitate „impură”) și comunitățile rrome sau Sintis (reprezintă o subgrupare a romilor europeni), la fiecare 100 de ani. Civilizația europeană îi redescoperă ca autentici și, în final, așa îi percepem.

Fiecare simț ne permite să avem dubii și întrebări cu dublu sens. Auzul este cheia acestor situații, este un semn al credibilității pe care o investim. Atunci când ascultăm, avem dubii în aceeași măsură în care reapar la atingere. În adâncul sufletului, știu că muzica vorbește inimii și îmi este de ajuns.

Infobiografic Taraf de Haidouks

Haiducii sunt o formație alcătuită din artiști care aparțin generațiilor trecute și prezente, majoritatea muzicienilor fiind din Clejani. Grupul a devenit cunoscut în Europa de Vest în 1991, după ce a apărut în filmul „Latcho Drom”, al regizorului Tony Gatlif. Formația a jucat propriul rol în acest film, care descrie, în imagini și muzică, istoria și cultura rromilor.

De-a lungul timpului, Taraful Haiducilor a susținut concerte în Tokyo, Singapore, Paris, New York, Los Angeles, Istanbul, Londra etc.

Recunoaștere și Premii

Decembrie 2015: Haiducii au fost câștigătorii clasamentului World Music Charts Europe, cu albumul Of Lovers, Gamblers and Parachute Skirts.
Anul 2007: Albumul „Maskarada”, lansat de casa de discuri Crammed Records, s-a clasat pe locul al treilea într-un top al celor mai bune albume de world music realizat de TimesOnline.
Anul 2002: Formația a primit premiul BBC World Music pentru cel mai bun grup din Europa și Orientul Mijlociu.

De atunci, taraful a lansat mai multe albume apreciate pe plan internațional, „Maskarada” fiind cel de-al optulea material al formației.

haiducii

Componența Tarafului Haiducilor:

Nicolae Neacșu („Culai”): vioară și voce (decedat)
Ion Manole („Șaică”): vioară și voce (decedat)
Dumitru Baicu („Cacurică”): țambal și voce (decedat)
Ilie Iorga: chitară și voce (decedat)
Constantin Sandu („Dinu”): țambal și voce
Marin Sandu („Țagoe”): acordeon, contrabas și voce
Paul Guiclea („Ilie Pașalan”): vioară și voce
Constantin Lăutaru („Costică Boieru”): vioară și voce
Gheorghe Anghel („Caliu”): vioară
Robert Gheorghe: vioară
Gheorghe Fălcaru („Fluierici”): fluier
Ionică Tănase: țambal
Florea Pârvan: contrabas, acordeon
Marin Manole („Marius”): acordeon
Viorel Vlad: contrabas

Secretele și autenticitatea sunetului

Un secret al tarafului din Clejani a fost duetul dintre energia noilor veniți și farmecul lăutarilor începutului, precum Nicolae Neacșu, Ilie Iorga și Dumitru Baicu (Cacurică).

Autenticitatea sonoră a Tarafului Haiducilor constă în cântatul cu un fir de păr de cal, iar această inovație poartă numele lui Nicolae Neacșu, unul dintre cei mai apreciați interpreți și violoniști ai grupului artistic, care a trecut în neființă în 2002.

Nicolae Neacșu a făcut furori în Occident printr-o improvizație genială: lega un fir de păr (de obicei păr de cal) de una dintre corzile viorii și, astfel, își făceau apariția sunete nemaiîntâlnite.

„Nimeni nu se putea gândi la așa ceva decât el. Sunetele acelea nu pot fi create nici măcar cu ajutorul calculatorului sau al unui sintetizator”, afirma compozitorul Gabriel Yared într-un documentar din 2002.

Muzica liberă și cântatul „după ureche”

Muzica lăutarilor din Clejani a avut succes în Occident pentru că era o muzică liberă, care nu respecta nicio regulă. Străinii au fost fascinați de stilul de interpretare, de capacitatea lor de a improviza, de felul în care se comportau pe scenă și de faptul că nu cunoșteau niciun fel de teorie muzicală.

„Adevărul e că atunci când cânți după note, nu mai faci ce vrei. Cânți obligat. Dar când cânți după ureche, sună mai bine. Iese dulceata aia, pentru că faci ce vrei tu”, spune Gheorghe Fălcaru.

4013427857_8b13fd4112

Muzicanții din „Taraful Haiducilor“ au demonstrat că stăpânesc atât de bine instrumentele, că sunt capabili să cânte orice, fără a avea nevoie de portativ. Improvizațiile lor pe muzica clasică au sute de mii de vizualizări pe YouTube, apare consemnat într-un reportaj publicat de Mihai Voinea în Adevărul.

caliu

Și totuși, cum a luat ființă taraful, care au fost primii pași în stil „haidouks”?

În taraf sunt câteva persoane rămase din anii de început. Taraful există din 1983-1984, când a fost înființat de domnul Ion Albeșteanu, care a fost dirijor. Apoi i-a descoperit Stéphane Karo, impresarul belgian, cu câteva luni înainte de revoluție.

El a venit în august în România și le-a propus să meargă cu el în străinătate. În 1990, a revenit în țară și i-a luat în turneu. Au plecat la Bruxelles, aceasta fiind și prima ieșire a tarafului din țară.

Succesul internațional și legătura cu Hollywood-ul

Trupa de lăutari din Clejani își datorează succesul și notorietatea internațională materialelor lansate la începutul anilor ’90 în Franța, moment în care a început o serie de concerte în toată lumea și a fost invitată să apară în filme sau să compună muzică pentru ele.

Așa a început și prietenia cu actorul Johnny Depp, fan declarat al tarafului. Americanul i-a cunoscut în timpul filmărilor pentru The Man Who Cried (regia Sally Potter), unde, printre colegii de platou, s-au mai aflat Christina Ricci și Cate Blanchett. Alături de Johnny Depp, au mai apărut în anul 2006 în filmul documentar despre cultura romilor – When the Road Bends: Tales of a Gypsy Caravan, în regia lui Jasmine Dellal.

La invitația acestuia, au mai susținut concerte la petreceri private din Hollywood, iar el a fost cel care le-a înmânat premiul pentru cel mai bun grup din Europa și Orientul Mijlociu, în cadrul BBC World Music, în anul 2002.

Johnny Depp despre Taraf de Haidouks

În ianuarie 2000, Johnny Depp vorbea despre Taraf de Haidouks pentru revista Studio Magazine:

„I-am cunoscut în timpul filmărilor de la The Man Who Cried. Pentru mine, ei reprezintă un model din punctul de vedere al viziunii pe care o au asupra vieții. În ciuda tuturor lucrurilor prin care au trecut – mă refer la rasismul împotriva țiganilor, rasism care durează de secole și continuă să existe și în zilele noastre – băieții aceștia cântă o muzică care exprimă cea mai intensă fericire. Au un dar special de a te face să te simți viu. Se numără printre cei mai extraordinari oameni pe care i-am întâlnit.”

tottaraful