Din facultate știa cât de trădătoare sunt cuvintele, însă nu a renunțat; a continuat să le îmblânzească și să le fidelizeze, măcar pe unele. Nu întâmplător, a dedicat Intimitatea spiritului unui cuvânt, «altminteri». Îi sunt dragi «cuvintele scoase direct din inimă», căci sunt ca pâinea caldă; în schimb, cuvintele reci-acrișoare nu-i plac. Acasă, pentru ea, e orice loc în care a citit o carte. Despre «un drum printr-o pădure în care confesiunea întâlnește metafizica o dată, de două ori, și curând se creează între ele o lume, o iubire», despre a iubi cărțile, înainte de a avea acces la ele, înainte de a-și câștiga libertatea lecturii, dar și despre «o experiență teribilă, care e suficientă ca să te apuci de scris». Despre «o generozitate divină, care ne pune în destin câteva întâmplări atât de viguroase și de vii, încât nu putem să fim nerecunoscători și să nu le scriem», cafea, muzică, Ungaretti și… un parfum misterios care te lasă mereu să visezi. Despre Nicoleta Dabija, căreia îi mulțumesc cu inima pentru disponibilitatea de a-mi acorda acest interviu.
Ștefania Argeanu: Care este sensul expresiei „Din dragoste de carte” pentru Nicoleta Dabija?
Nicoleta Dabija: Din dragoste de carte am plecat din satul care m-a ținut în viață până la 14 ani ca să merg la liceu, în Bârlad. Am început să citesc mult, fără selecție și, cumva, disperat, încă din clasa a X-a. Filosofie. Din dragoste pentru cartea de filosofie am plecat mai departe, la facultate, în Iași. Iar cărțile, care s-au înmulțit și s-au ales, nu m-au mai lăsat niciodată singură. Dar nici să plec din Iași nu m-au lăsat. E greu, aproape imposibil, să te desparți de locul unde toate iubirile tale, cu oameni și cărți, s-au petrecut și împlinit. Un singur drum mai fac din dragoste de carte, mă întorc, din când în când, în satul casei părintești, ca să merg la mormântul surorii mele mai mici. Am nevoie de mormântul acela. Împreună scriem acum o carte.
În ce constă pregătirea pentru un doctorat în Filosofie?
Nu știu cum e pentru alții; nu știu cum e acum, căci eu nu am făcut doctoratul la zi, cu mers la cursuri, ore de predare etc. Nici nu cred că mi-ar fi plăcut. Am avut multă libertate și timp să-mi concep teza. Cinci ani, numai asta mi-a frământat mintea. În sfârșit, predam la un liceu din Bârlad, în paralel, dar ce minunat era când ajungeam acasă și uitam scriind!… În ceea ce privește pregătirea, a fost dificil până când am găsit o temă care să fie cu adevărat “a mea”. Pe urmă, lucrurile au decurs firesc, ca în iubire. Îmi amintesc cum am stat în vara lui 2003, la o masă din curtea casei de la țară, la umbra unui vișin, iar ideile erau de nestăvilit în structurarea a ceea ce urma să se întâmple.
Cum ați resimțit această etapă esențială din existența unei ființe intelectuale, definită de un profund spirit umanist?
Întocmai cum spuneți, este o etapă esențială. Nu am făcut doctoratul pentru că aveam nevoie de acea diplomă; l-am făcut pentru că trebuia să îl fac, pentru că voiam să tratez subiectul ales cu seriozitate și pentru că, pe vremea aceea, credeam că asta se poate face numai prin intermediul unei instituții de învățământ. Partea bună este că, atunci când ești implicat într-o formă de învățământ, la orice nivel, ești și obligat să te încadrezi în anumite termene și să respecți anumite “reguli”. Mai simplu, nu lași gândirea să te ducă unde vrea, nici să se întindă cât vrea.
Ce tematică ați aprofundat în acest sens?
Teza mea s-a numit «Metafizica și confesiune în secolul XX». Pentru că nu-mi dădea pace ideea de a înțelege, de a intui câtă viață a trecut în opera unor autori și cum direcția și coordonatele unei filosofii sunt, de fapt, provocate de câteva întâmplări existențiale. O temă care mi-a dăruit o libertate incredibilă, pe care am studiat-o cu o pasiune bolnavă, în care am înotat ca într-o mare.
Ce resorturi au susținut motivația dvs. de a face acest pas?
Pasiunea. Ea singură e suficientă ca să însuflețească și să dea de lucru altor calități de care ai nevoie ca să duci la bun sfârșit un doctorat.
Ce descoperă, ce învață Nicoleta Dabija din cuvinte?
Că nu spun niciodată tot ce gândesc și nici întocmai ce gândesc. Iar asta mă cam enervează. Deși din facultate știu cât de trădătoare sunt cuvintele, nu am renunțat; tot încerc să le îmblânzesc și să le fidelizez, măcar pe unele. Nu întâmplător, intimitatea spiritului am dedicat-o unui cuvânt: «altminteri».
Ce descoperă și ce învață Nicoleta Dabija de la confesionalul cuvintelor?
S-ar putea să fie mai mult adevăr în cuvintele care se confesează, chiar dacă mâine adevărul lor va pieri la fel de ușor ca un val care șterge un mesaj scris în nisip. Îmi sunt dragi cuvintele scoase direct din inimă, căci sunt ca pâinea caldă. În schimb, cuvintele reci-acrișoare nu-mi mai plac.
În spirit imaginar și inventiv, ce credeți că ar fi dispusă să ofere literatura, din dragoste de carte, celui/celei care s-ar apropia de ea într-un moment încețoșat al vieții?
Dacă pornim de la premisa că fiecare carte deschide o lume, literatura te poate ajuta enorm. Cu singura condiție să iubești cărțile, să crezi în povestea lor, să le citești și să le asculți. Pe mine m-a scos dintr-o depresie zdravănă «Critica rațiunii pure» a lui Kant. Sunt convinsă că în acea perioadă tulbure, din timpul studenției, programul impus de a citi 20 de pagini zilnic m-a salvat de la sinucidere.
În câte limbi vorbesc cărțile?
În una singură, cea a sufletului. Dacă nu ajung acolo, ce folos?
În câte limbi vorbește o carte cu eseista, jurnalista și profesorul universitar Nicoleta Dabija?
Înainte, când nu eram atât de selectivă cu lecturile, lăsam fiecare carte să vorbească pe limba ei. Acum, când îmi aleg lecturile, toate vorbesc pe limba mea. Și mereu e una care nu tace.
Descrieți-mi imaginea celei mai frumoase biblioteci în care ați pășit vreodată/de curând.
Bibliotecile publice le-am părăsit demult. Pot doar să merg să împrumut, dar nu rămân. Iubesc, în schimb, bibliotecile personale. Când intru într-o casă cu bibliotecă, uit de bunele maniere și citesc cotoarele până când amețesc. Dar cea mai frumoasă e, firește, cea care mă hrănește de ani de zile, biblioteca scriitorului Liviu Antonesei. Care s-a transferat, în parte, și în micul meu apartament, mai ales poezia optzeciștilor, cura mea de anul acesta.
Care este sentimentul predominant în timpul scrierii unei cărți, dar și după finalizarea acesteia?
E minunat să scrii; e un sentiment incomparabil, dumnezeiesc. (Poate de aceea scriu tot mai mulți?) Cu o condiție: să scrii din tine, cu toată ființa. Nu înseamnă că e ușor. Poți transpira scriind, mai ales când mintea își pune un gard de sârmă ghimpată și vrea să fie lăsată în pace, fiindcă a obosit. A lucra la o carte este un timp binecuvântat, în care viața ta are sens. După ce e gata, destinul e al ei, nu-ți mai aparține, așa cum nu-ți mai aparține destinul copilului pe care l-ai născut și l-ai crescut o vreme.
Cum vă raportați la noile tehnologii? Există o narațiune, un dialog, o poezie între literatură/carte, cititori/public și internet?
Mă descurc și eu ca toată lumea, dar nu pot spune că noile tehnologii mă fac fericită. Văd însă utilitatea. E mai simplu să scrii la computer: corectezi repede și nu te încurci în propriul tău scris. Dar se pierde intimitatea aceea pe care o ai cu foaia albă și stiloul care abia așteaptă să o coloreze în albastru. Mai scriu jurnalul intim de mână și poezii. Dar a fost o perioadă în care scriam orice text mai întâi pe hârtie, apoi îl transcriam și îl modificam. Acum nu mai am timp; sunt contra timpului, care ar putea și el să-și dea silința, să fie mai mult, să ni se dea cu generozitate.
Cine pe cine traduce în ecuația digitală contemporană?
Cred că omul din fața ecranului unui computer nu trebuie să se dea bătut. Și cu asta mi-am exprimat deja temerea, nu-i așa? Trebuie să lupte, trebuie să facă un efort să țină, în continuare, în mâini frâiele ecuației, să abordeze strategii felurite pentru a nu se lăsa furat de tentațiile care vin și tot vin. Una este să scrii, să cauți informații, să răsfoiești presa, iar alta este să pierzi vremea cu jocuri video sau să derulezi nesfârșit pagina de Facebook în sus și în jos.
Când auziți sunetul răsfoitor, iscoditor, ispititor al paginilor unei cărți, la ce vă gândiți prima dată?
Nu știu dacă e vorba de gândire, mai curând de senzația aceea de «acasă». Acasă, pentru mine, e orice loc în care am citit o carte. Lectura este cea care ne apropie de pământ. Ca să-mi ajut memoria, presez flori sau frunze între pagini, iar apoi, la răsfoire ori la recitare, retrăiesc senzațiile unei călătorii. E fantastic! Dar și pământul cere cărți; nu te poți duce într-un loc cu orice carte vrei. Și vă dau un singur exemplu, totuși, cel mai intens. Prima dată, l-am citit pe Kavafis la Iași. Nu l-am înțeles. Nu i-am înțeles măreția. Dar l-am luat cu mine în Creta, în vacanța din august-septembrie 2015. Știți cum am trăit fiecare poem? Între lacrimi și euforie, vers după vers. Ei, da, o țară, un oraș, un sat, marea sau muntele, fac comandă de anumite cărți. Acum știu și de fiecare dată când plec de acasă, mă gândesc la ce i-ar plăcea pământului de acolo să citesc. Uneori nimeresc, alteori nu.
Cartea dvs., „Intimitatea spiritului. Metafizica în timpul confesiunii”, a fost publicată la Editura Eikon, din București, în 2015. Metaforic vorbind, ați realizat un amplu interviu cu „intimitatea spiritului” despre profunzimile confesiunii… Cu ce întrebări, idei, emoții și sentimente se întoarce scriitoarea, ființa umană, în plan real, după ce dialoghează cu spiritul „timp“ de 408 pagini?
E cartea cea mai apropiată de sufletul meu, la care am lucrat timp de 7 ani. Și când stai atâția ani în miezul unei cărți, dincolo de subiect, se creează o legătură secretă, deosebit de trainică, de prietenie. Pe de altă parte, nu există dialog mai frumos decât cel întreținut cu intimitatea unui om, cu cea a unui autor. Nu te plictisești niciodată și nici nu simți că bați același drum. E o carte pe care am scris-o ca într-un vis, cu muzica lui Beethoven răsunând în căști, făcând din tastele laptopului un pian al minții. La final nu mi-am dorit decât ca visul să continue. Și continuă: e o temă care nu-mi dă pace și care îmi va da de lucru și pe viitor. Dar a visa nu e muncă, ci pură plăcere.
Care este tonul întâlnirii dintre metafizică și confesiune?
Este un ton «omenesc, prea omenesc». Și e și «o cărare neumblată», un drum printr-o pădure în care confesiunea întâlnește metafizica o dată, de două ori, și curând se creează între ele o lume, o iubire.
Ce poveste spune „Nopțile lui Cioran”?
Povestea unei obsesii personale care a durat 6 ani. Cu citiri și recitiri. Cu o teză de licență susținută la Cioran. Pot spune că am învățat să citesc direct cu el. Iar Cioran e unul dintre acei puțini autori care pot face ravagii în sufletul unui tânăr. Alți 6 ani am așteptat ca obsesia să se potolească de la sine, refuzând să-l mai citesc. Dar mi-am dat seama că trebuia să fac altceva. Așa m-am apucat să scriu ceea ce avea să se numească apoi “Nopțile lui Cioran”. A durat două luni din vara lui 2008, an în care am terminat și un masterat în istoria evreilor și ebraică și în care mi-am susținut și doctoratul. Mi-a făcut bine scrisul; m-am eliberat de «noaptea» tinereții mele.
Ce este esențial să reținem după „O lună în confesional. Convorbiri cu Liviu Antonesei”?
Viața mărturisită în ea e esențială. Și omul Liviu Antonesei, mai «întregit» cumva. Am avut o relație bizară cu această carte. Multă vreme nici nu mi-am asumat-o, pentru că e cu adevărat o problemă: cui aparține o carte de interviuri, mie, care întreb, sau celui care răspunde și care dăruiește, de fapt, substanța cărții. În timp, am acceptat-o, am făcut-o, poate și pentru că a avut destui cititori competenți care m-au felicitat pentru ea și o consideră importantă.
V-ați încumeta la „Un an în confesional”? Cu cine v-ați dori să purtați aceste convorbiri? (în cazul în care răspunsul dvs. este nu, vă rog să priviți aceste două întrebări ca pe un exercițiu de imaginație)
Prefer să fac un exercițiu de imaginație. Aș vrea să pot petrece acel an alături de poetul italian Giuseppe Ungaretti. Am multe întrebări să-i pun, dar cred că mi-ar răspunde în cele 365 de zile. Și aș mai putea să stau într-un fotoliu, la povești cu Anaïs Nin, căci să vorbești despre dragoste nu te saturi niciodată.
Vă mai aduceți aminte care este acea carte care a deschis și, ulterior, a influențat gustul pentru lectură?
În copilărie, am citit foarte puțin. Familia mea nu a avut înțelegere pentru astfel de preocupări și nici cărți în casă nu aveam, în afară de cele primite la premierile de sfârșit de an. Și totuși, iubeam cărțile înainte de a avea acces la ele, înainte de a-mi câștiga libertatea de a le citi. Serios, am început să citesc abia în timpul liceului, când am stat în gazdă la fosta mea profesoară de limba și literatura română din gimnaziu, care avea o bibliotecă frumoasă, de care-mi amintesc acum cu dor și recunoștință. Prima carte pe care am scos-o de pe raft a fost «Lacrimi și Sfinți». Nu vă spun ce dezastru a făcut lectura aceea în sufletul fetei inocente pe care o eram. Așa a început adevărata “aventură” a vieții mele și, totodată, obsesia Cioran.
Ce relevanță are parcurgerea unei povești scrise? Dar, în cazul unei povești sonore (mă refer îndeosebi la spectacolele de teatru radiofonic), care sunt darurile pentru ființa care are răbdarea de a asculta?
Recunosc: cel mai mult îmi place să citesc, să stau nemișcată, absorbită, ore în șir. Să mă trezesc brusc, ca dintr-o hipnoză. Lectura îți pune imaginația la treabă. Când parcurgi rândurile și urmărești «mișcarea» unor personaje, trebuie să ți le închipui, să le vezi mersul, să le privești în ochi. Apoi, trăirile lor, care te invadează, te tulbură și te înfricoșează. Cred că v-ați exprimat bine; în cazul celălalt ai nevoie de răbdare. Adică, nu aș putea sta într-un fotoliu ca să ascult un spectacol de teatru radiofonic. Deși mai ascult, totuși fac ceva, de exemplu, curățenie în casă.
Ce semnificație are cartea pentru Nicoleta Dabija?
Cartea este materializarea sentimentelor și credințelor mele. Fără carte nu pot trăi, așa cum nu pot fără iubire sau fără mare.
Care sunt punctele cheie pe care e necesar să le stăpânești cu o astfel de îndemânare, astfel încât trecerea de la cititor la scriitor să fie una reușită?
Ai nevoie doar de un singur lucru: de o umplere dinăuntru care dă să se reverse, ca să ajungi să simți că nu poți altfel, că trebuie să scrii. Aș adăuga și că numai în această situație ar trebui să scriem.
A fi cititor nu e o stare condiționată imperativ de cea de a fi scriitor, însă starea de a fi scriitor, a simți povestea și a avea harul împărtășirii ei este condiționată într-un fel, de un stadiu anterior și, în continuă formare, de cititor?
E important, fără îndoială, să fii mai întâi un cititor bun și devotat și, mai târziu, scriitor, dar nu e obligatoriu. Ce vreau să spun este că o experiență teribilă e suficientă ca să te apuci să scrii. Și poți avea, pur și simplu, talent pentru asta. Dar ca să fii un scriitor de profesie, să nu te autoplagiezi și să înveți din scrisul altora, e nevoie să citești mult și să înțelegi lumea în care vrei să trăiești.
Scriitorul își aprovizionează reflexele stilului său literar din atmosfera cărților pe care le-a citit și pe care le citește în permanență?
Acesta poate fi un pericol, întrucât scriitorii mari te influențează puternic, iar riscul este ca scrisul tău, din anumite perioade, să poarte amprenta cărților pe care le citești. A te lăsa inspirat, provocat de o carte, e una, dar a scrie ca unul ori ca alt scriitor e rău. Sunt și metode de a controla situația. Eu, de exemplu, scriu întotdeauna dimineața, când am mintea limpede și curată și știu că nu sunt decât cu mine când mă așez în fața laptopului. De citit, citesc după-amiaza, cel mai mult seara, după ce am terminat de scris. În afara poeziilor, pe care le notez cum și când vin. Nu înseamnă că ele sunt mai ferite de pericolul contaminării, aș spune, dimpotrivă…
Ce linii de dialog comune propune eseistica, profesoratul și jurnalismul? Prin ce se deosebesc, totodată, aceste moduri de exprimare?
Atâta vreme cât rămâi tu însuți, în orice situație, reușești să le împaci pe toate. Cu precizarea că am renunțat la învățământ, nu știu dacă temporar sau definitiv, dar am făcut-o întrucât nu mi s-a părut că e o experiență autentică, iar eu așa sunt construită: să fac ceea ce fac din pasiune și cu sinceritate. Ca profesor, trebuie să respecți prea multe reguli, să completezi prea multe hârtii, să treci apoi peste «neputințele» studenților, pentru că trebuie să-i păstrezi la facultatea la care predai etc. Mi se «deformează» ființa, așa că mi-am dat demisia, a doua oară, din învățământ. În ceea ce privește jurnalismul, nu am făcut niciodată meseria asta ca și cum ar fi fost a mea. Nu îmi pot lua, deci, un astfel de nume. În general, mă feresc cât pot de etichetele. Sunt ca niște pietre de mormânt, iar eu sunt prea vie ca să le car după mine. M-a preocupat doar jurnalismul cultural. Din 2008 scriu articole, cronici și recenzii în reviste de cultură. De 7 ani încheiați, îmi țin rubrica Cronica Ideilor la «Viața Românească». Iar jurnalismul cultural e apropiat de eseistică, adică de zona în care mi-aș putea încadra cele două cărți de filosofie.
În afară de timpul acordat documentării poveștilor, versurilor și cursurilor prin bibliotecă/biblioteci, ce alte activități, implicări, acțiuni, gesturi, atitudini și comportamente definesc profilul scriitorului – profesor, în accepția dvs.?
Nu pot vorbi în general. Dar cred că esențial e să nu uiți niciodată să trăiești. Pentru că scrisul se hrănește cu povești, iar tu și viața ta sunteți cele mai la îndemână și cele mai bine cunoscute. Nu trebuie să ți le refuzi; nu trebuie să te retragi din scris dacă nu ai trăit o experiență până la capăt, oricât de dureroasă ar fi fost. Și apoi, cred că scriitorii trebuie să iubească oamenii ca să poată crea personaje din ei. Imaginația e o forță, dar fără rădăcini în realitate, în sufletele vii, o pierde.
Cum apare povestea dintr-o carte, de fapt?
Dintr-o generozitate divină, care ne pune în destin câteva întâmplări atât de viguroase și de vii, încât nu putem fi nerecunoscători și să nu le scriem. Cred în poveștile care se scriu din interior, după ce au fost trăite, și apoi se roagă să le lași să «cadă» într-o carte. Alteori, am impresia că poveștile ne aleg pe noi, că au ele o minte proprie care le face să decidă în favoarea unui scriitor sau a altuia. Dacă mă gândesc la cărțile mele, cele deja scrise, au fost căutări de a mă elibera de niște pasiuni nebune, izbucnite tot din cărți. În cele la care scriu acum, viața își ia revanșa.
Există un moment, un spațiu potrivit/ nepotrivit pentru ceea ce înseamnă ceremonialul scrierii?
Dimineața. Am spus asta, mă repet: atunci ești odihnit, la trup și la minte. Pentru a scrie, ai nevoie să rămâi doar cu tine. Scriu cel mai bine acasă, în camera mea galbenă, cu perdelele trase, cu ușa și fereastra închise. Nu suport să fie cineva prin preajmă. Mai scriu în vacanțe, în călătorii; acestea mă inspiră întotdeauna, dar reiau notațiile când mă întorc… Mă însoțește cafeaua, rareori muzica. Altădată, ascultam muzică clasică în timp ce scriam. Dar altădată, scriam filosofie. Pentru literatură, e nevoie doar de muzica dinăuntru.
Cum se ajunge, însă, la inima cititorului și, totodată, cum se rămâne, pe o perioadă nedeterminată, în conștiința sa, în ideile, emoțiile și sentimentele sale?
Cred că atâta vreme cât scrisul tău e sincer, vei ajunge la inima cititorului. Totul este să nu minți și să nu te minți. Cititorul își va da seama că vrei să-l păcălești și dacă îți va citi o carte, n-o va mai citi și pe următoarea.
În incipitul articolului „Da”, de la Darie Lăzărescu (publicat în ziarul Adevărul), mărturisiți: „Nu îmi prea place poezia celor tineri, a celor mai mulți dintre ei, din simplul motiv că nu emoționează. Poate sunt deja „veche”, dar nu agreez exercițiile lirice făcute de dragul de a fi în tonul vremilor. Rămân admiratoarea poeziei pe care nu o pot confunda, care rămâne în memoria simțurilor mele precum o atingere iubită sau o privire tristă de copil.” Dacă ar fi să faceți trimitere la câteva versuri care rămân „în memoria simțurilor” dvs., dar și la nume de autori care scriu poezie pe care nu o confundați, la cine, la ce reveniți, cu admirație?
Vai, ce subiect! În ultimii ani, poezia a câștigat o luptă importantă în viața mea. (Zic asta pentru că ani de zile n-am putut citi decât filosofie; literatura mi se părea sub «demnitatea» mea.) Nu pot trăi fără să citesc poezie, fără să o simt cum lucrează în mine. Poezia este o forță în vindecarea sufletului. Rugăciunile mele sunt poezii. Când merg pe stradă, le murmur. Zile în șir, drumuri de ore, pot repeta nesfârșit aceeași poezie. Cel mai mult din Ungaretti recit pe care l-am tradus în ultimii cinci ani (am făcut o ediție integrală în limba română) și pe care îl numesc „Fratele-Geamăn”. Din literatura română, îl iubesc cel mai mult pe Bacovia. Nu există zi lăsată de Dumnezeu în care să nu rostesc: «Iubito, și iar am venit / Dar astăzi de-abia mă mai port / Deschide clavirul și cântă-mi / Un cântec de mort.». Dar se pot descrie trăirile dumnezeiești, toate stările prin care te trec, precum cântecul de mierlă, poemele lui Pessoa, Kavafis sau Rilke? Numele lor sunt poezie.
Ce formule de scris din istoria literaturii universale continuă să vă cucerească?
Nu încetez să mă minunez de fiecare dată când mă întorc la clasici. Acesta e binele lor: că sunt inepuizabili, că la orice lectură găsești înțelesuri nebănuite în cea precedentă. Clasicii trebuie recitiți. Dostoievski, Kafka, Tolstoi… Dar îmi plac foarte mult cei doi prieteni: Lawrence Durrell și Henry Miller. Iar între cei vii, Ismail Kadare, ale cărui romane sunt o poezie în proză, una de un parfum aparte, misterios, care mă lasă mereu să visez.
Interviul a fost realizat de Ștefania Argeanu
Sursa: Ștefania Argeanu
Autor: Ștefania Argeanu
