Puțini dintre noi cunosc semnificația zilei de 2 martie 1989, așa cum s-a desfășurat ea pentru Liviu Cornel Babeș. Prea puțini dintre noi, cei ai anului 2016, cei care ne lăsăm prea ușor pradă expansiunii digitale, știm să oferim un răspuns de bun-simț la întrebarea: „Cine a fost Liviu Cornel Babeș?”. În cazul fenomenului social-media, îl acceptăm tactil, necondiționat, rapid, cu o viteză de 4G la puterea infinitului, fără a simți nevoia de argumentare, de dezbatere, de premise, de avantaje și dezavantaje sau de a cunoaște ceea ce se află în culisele multiplelor ecranelor idolatrizate. Suntem internauți avizați, așa ne dorim să ne prezentăm în cartea noastră de vizită – fie ea copertă sau fotografia de profil, expusă într-un profil de socializare, care are extensii și consecințe globale. La polul opus acestei tentații, ce capătă proporțiile unor adicții severe, se află ea, arta. Mereu discretă, mereu impregnată cu povești umane, care emană particule prețioase de empatie, frumos, dreptate, bine, sinceritate, respect, armonie, iubire, fotografii, amintiri, secvențe cu un puternic impact emoțional, care ne fac inima să tresalte și să vorbească în felul ei, cinematografic, regizoral, profund. Iar noi, mai tot timpul, suntem ocupați de o întâlnire de-o viață, pentru o întâlnire pe perioadă nedeterminată cu ea, Arta. Nădăjduiesc că, doar în aparență, unii afișează această mască, că numărul celor care se află doar de partea vitezei digitale este în descreștere (ficțională), sau că invitata mea la dialog, tânăra regizoare și scenaristă Ana Dascălu, ni se va alătura la o Ceașcă de Cultură magică și va produce o schimbare de paradigmă în privința percepției scurtmetrajului, docudramei și echipei artistice. Vă garantez că ne oferă informații de calitate, direct din culise și, bineînțeles, un răspuns regizoral curajos, apreciat la nivel internațional, asumat, creativ, la întrebarea: „Cine a fost Liviu Cornel Babeș?“, răspuns ce poartă denumirea filmului ei de debut, și anume „Grota cu măști“.

Vă mărturisesc că, pentru mine, este o bucurie și că sunt recunoscătoare că întâlnesc tineri talentați ca Ana Dascălu, care fac o practică, sub semnul harului, din pasiunea numită profesie și o profesie de credință din pasiunea incipitului. Pentru că mi-am dorit încă din etapa de creionare a întrebărilor acestui interviu o redare cât mai fidelă a portretului artistic și uman al Anei Dascălu, l-am rugat pe tatăl ei, domnul Radu Dascălu, să-mi împărtășească din universul ei definitoriu, așa cum se dezvăluie prin ochii și inima de tată. Îi mulțumesc pentru disponibilitatea de a colabora și pentru mărturisirile – lecții de viață, transmise, în rândurile de mai jos:

„Este greu să portretizezi o persoană apropiată fără a risca să cazi în subiectivism. Iar când e vorba de propriul copil, riscul este dublu. Deci, asumându-mi acest neajuns, încerc să fac un portret al unui artist, văzut prin ochii tatălui, dar și prin ochii celui care este (sper eu) și cel mai apropiat colaborator în majoritatea proiectelor. Așadar, cine este Ana Dascălu? În urmă cu vreo 5 ani, când Ana era în clasa a 11-a de liceu, noi, ca orice părinți care se respectă, o încurajam să urmeze medicina. Ea a fost de acord o vreme, până când, brusc și categoric, ne-a anunțat că dorește să urmeze studii în domeniul regiei de film. Era ceva complet nou pentru noi. Nu aveam niciun fel de informații despre ce trebuie făcut, despre pregătire, examenul de admitere etc. Dar tot atunci am făcut legătura cu unele preocupări mai vechi ale Anei de a organiza “momente artistice” în grupul de prieteni sau la școală. Am susținut-o; a reușit să intre la Facultatea de Film și, de atunci, a început aventura ei artistică. Facultatea a însemnat, pentru ea, dezvoltarea laturii artistice și creative, ea fiind implicată în multe proiecte, atât personale, cât și ale colegilor. Am asistat, cu oarecare suferință, la transformarea rapidă a unui copil într-un adult responsabil, implicat cu toată energia în derularea proiectelor. Am privit-o cu satisfacție atunci când, pe platoul de filmare, distribuia sarcinile echipei cu o precizie chirurgicală sau dădea indicații actorilor despre cum dorea să-și joace rolul, chiar dacă aceștia aveau în spate zeci de ani de experiență pe platou. Am rămas surprins de cât de multă energie poate să emane un trup aparent fragil pentru a rezista eforturilor fizice extreme impuse de ore îndelungate de filmare. Este foarte critică, în mod deosebit față de propria persoană, dar și față de toți colaboratorii. Nici eu nu am scăpat de exigențele ei și o spun cu toată satisfacția că nu există o altă persoană cu care să fi avut mai multe discuții contradictorii. Ca orice artist, are o activitate nocturnă fructuoasă, noaptea fiind un factor bun de inspirație, în care au fost create aproape toate scenariile. Îmi place să cred că este capabilă să creeze o operă autentică care va dăinui în timp. Creația ei este una subtilă; lucrează mult cu simboluri care te provoacă să gândești. Când îi sugerez să fie mai explicită în ceea ce vrea să transmită, îmi răspunde că nu vrea să facă filme care să fie înțelese de toată lumea. Important este să fie înțelese de cei care trebuie. Universul ei creativ poate fi descifrat cel mai bine prin scenariul filmului “Lacul”. Acesta încorporează atât de multă sensibilitate, suferință, sacrificiu și dragoste, încât eu îl consider actul de naștere al Anei, ca scenarist și regizor.”

Radu Dascălu, 22 decembrie 2016

În anul 2013 a fost acceptată la Facultatea de Film, în cadrul secției de regie de film și TV. În perioada celor trei ani de studiu, a realizat cinci scurtmetraje: în 2013, „Mugurel” – documentar, digital, color; în 2014, „Străinul” – ficțiune, digital, color; tot în 2014, „Neluțu” – ficțiune, 16 mm alb-negru; în 2015, „Grota cu măști” – docudramă, digital, color și, în 2016, „Lacul” – ficțiune, 16 mm alb-negru. Pentru aceste scurtmetraje, a semnat atât regia, cât și scenariul. „Grota cu măști” și “Lacul” au fost acceptate la mai multe festivaluri internaționale de film. A reușit să participe la două dintre acestea, la „Premios Latino”, în Spania, și la Festivalul „Zilele Filmului Istoric în Bucovina”, în cadrul căruia a fost invitată să țină un atelier de regie de film. În 2015, pune în scenă piesa de teatru “Emigranții din viața noastră”, o adaptare după Slavomir Mrozek, spectacol pentru care semnează regia. Alături de câțiva colegi, a înființat o casă de producție, KronFilm, în cadrul căreia dorește să dezvolte proiecte cât mai diversificate: producții cinematografice, producții publicitare și videoclipuri, precum și o agenție de casting.

„În procesul de scriere a unui scenariu, dialogul este unul dintre cele mai dificile lucruri de realizat. Între imagine și cuvânt trebuie să existe o armonie absolută; ele se completează reciproc. Îmi place să merg pe principiul „O imagine face cât o mie de cuvinte”, pentru că, de multe ori, o imagine este mai sugestivă și oferă un impact emoțional mai puternic decât un cuvânt. Apelăm la dialog atunci când acesta oferă spectatorului informații suplimentare pentru a înțelege filmul.”

Ștefania Argeanu: „Nu există, de la început, profunzime simbolică pentru imagine și reprezentare, decât pentru o conștiință care are în vedere imaginea ca pe o deschidere spre un sens decalat sau ascuns…”, scrie filozoful Jean-Jacques Wunenburger, în lucrarea sa – Viața imaginilor –, a cărei versiune în limba română a fost publicată în anul 1998, la Editura Cartimpex din Cluj, în traducerea lui Ionel Bușe. Cu alte cuvinte, accesul la conținutul unei imagini este mijlocit de existența unei conștiințe cunoscătoare, care se dovedește abilă în descifrarea filtrului camuflat al imaginarului… Cum interiorizezi această perspectivă care propune existența unei conștiințe care dovedește o afinitate aparte pentru imaginea-sens?

Ana Dascălu: O imagine poate fi înțeleasă în mai multe feluri, în funcție de cel care o privește. Un pictor poate înțelege profunzimea unei picturi, în timp ce un simplu vizitator va înțelege doar partea superficială, iar emoțiile percepute de cei doi pot fi diferite.

Așadar, pentru a ajunge, cu ochii minții, la expresia vizuală, este necesară existența siglei lingvistice. Putem vorbi despre o camuflare a cuvântului în imagine și a imaginii în cuvânt?

Cu siguranță, cuvântul se camuflează în imagine și imaginea în cuvânt. În momentul în care scrie un scenariu, scenaristul își imaginează o acțiune pe care ulterior o descrie în cuvinte, raportându-se la imaginea pe care și-a creat-o în minte. În momentul în care regizorul citește scenariul, el transformă fiecare cuvânt în imagini, ceea ce, în cinema, se numește „viziune regizorală”. Astfel, filmul devine o transpunere vizuală a unor cuvinte.

Care este dinamica relației cuvânt – imagine în contextul filmic, cinematografic și regizoral?

Într-adevăr, cuvintele stau la baza scenariilor, dar la baza filmelor stau imaginile. În procesul de scriere a unui scenariu, dialogul este unul dintre cele mai dificile aspecte de realizat. Între imagine și cuvânt trebuie să existe o armonie absolută; ele se completează reciproc. Îmi place să merg pe principiul „O imagine face cât o mie de cuvinte”, pentru că, de multe ori, o imagine este mai sugestivă și are un impact emoțional mai puternic decât un cuvânt. Apelăm la dialog atunci când acesta oferă spectatorului informații suplimentare pentru a înțelege filmul. Un film poate fi realizat și fără dialog, dar fără imagine este imposibil. Să nu uităm că, la începuturile cinematografiei, existau doar filme mute. Gândiți-vă la filmele lui Charlie Chaplin, în care acțiunea este perfect înțeleasă de spectatori, fără a fi nevoie de alte explicații.

Dacă imaginile sunt narațiuni împărtășite, ce sunt poveștile pentru tine?

Poveștile sunt închipuiri ale minții, care pot fi transpuse în imagini.

Ce importanță le acorzi cuvintelor atunci când stau la baza scenariilor filmelor pe care le regizezi? În ce „roluri” le distribui?

Încerc să descopăr semnificația fiecărui cuvânt și să merg în profunzimea lui. Interpretarea cuvântului și, ulterior, transpunerea vizuală pot fi simpliste sau abstracte. Pentru filmele „Grota cu măști” și „Lacul”, pot spune că am încercat o interpretare mai abstractă a textului.

Când auzi sunetul răsfoitor, iscoditor, ispititor al paginilor unei cărți, la ce te gândești prima dată?

Mă gândesc în ce măsură această carte ar putea servi drept sursă de inspirație pentru un scenariu de film.

Ce cărți preferate ai? Care sunt lecturile la care te întorci în permanență?

Îmi place să citesc piese de teatru și îmi plac romanele lui Dostoievski.

Dintre cărțile prezentului, care a(u) reușit să-ți capteze atenția, emoția, curiozitatea, nerăbdarea de a o citi/de a le citi imediat?

Am fost fascinată de scrierile lui Dan Brown. Îmi amintesc că, la scurt timp după ce a apărut în România cartea „Simbolul pierdut”, tata s-a dus la librărie și mi-a cumpărat-o. Eram nerăbdătoare să o citesc.

„Viziunea noastră a fost aceea de a prezenta o dramă folosindu-ne de imagini vii, care să exprime viața; ne-am dorit să explorăm universul unui artist. Să nu uităm că Liviu Cornel Babeș a fost un artist plastic.”

Ce descoperă și ce învață Ana Dascălu de la imagini? Dar de la cuvinte?

Pot spune că, deocamdată, învăț cum să îmbin imaginile cu cuvintele, astfel încât să creez o armonie între ele.

Când și cum ai învățat să comunici cu imaginea, cu imaginile peliculei?

Eram în timpul liceului când am pus mâna pe o cameră de filmat și am început să filmez tot ce mi se părea interesant. Așa am descoperit farmecul imaginii. Obișnuiam să scriu scenarii scurte, de câteva minute, și îmi chemam prietenii să vină să joace, iar eu filmez. În anul doi de facultate, am avut prima experiență de filmare pe peliculă. În ultimul an, am realizat două filme pe peliculă: unul pe peliculă color 35 mm, iar cel de-al doilea, „Lacul”, filmul meu de absolvire, pe peliculă alb-negru 16 mm.

Care este motivația alegerii tematicii filmului tău de debut, „Grota cu măști“?

Provocarea a fost să găsesc un subiect interesant pentru un film documentar. Îmi doream să găsesc un subiect care nu fusese încă exploatat până atunci. Auzisem despre Liviu Cornel Babeș, m-am documentat și am aflat că nu s-a mai făcut niciun film pe această temă, așa că am hotărât, alături de colegii de echipă, să realizăm o docudramă despre el.

Cum ai reușit să te apropii de semnificația zilei de 2 martie 1989, care a constituit punctul culminant al existenței electricianului ars public, în semn de protest împotriva regimului comunist?

În momentul în care am hotărât să facem un film despre Liviu Cornel Babeș, am început să mă documentez din cărți și articole și am apelat la persoane care l-au cunoscut pentru a afla cât mai multe informații. Nu l-am privit nicio secundă pe Liviu Cornel Babeș ca pe un simplu electrician; am căutat să evidențiem în film latura sa artistică, care, probabil, i-a dat și doza de nebunie sau de curaj pentru a recurge la un astfel de gest. Personajul din filmul „Grota cu măști” este artistul Liviu Cornel Babeș, care, prin operele sale, încearcă o formă de protest împotriva regimului comunist. Gestul său suprem, la care apelează tot ca protest, este autoincendierea pe pârtia de schi, la data de 2 martie 1989. O imagine destul de grandioasă, aș zice eu, cu un impact emoțional puternic.

Cum ai reușit să te apropii de personajul Liviu Cornel Babeș?

Cel mai dificil, aș spune, a fost să-l înțeleg pe Liviu Cornel Babeș, să-i înțeleg limbajul artei sale și să înțeleg contextul social și istoric în care a trăit. Actorul care l-a interpretat pe Liviu Cornel Babeș, Mihai Marin, a reușit să pătrundă în profunzimea personajului.

Care sunt (re)sursele la care ai apelat pentru a transmite, sub semnul veridicului, al autenticului, despre opresiune, violență, rezistență împotriva unui sistem trecut?

În momentul în care încerci să redai un eveniment, mai ales unul istoric, veridicitatea nu poate fi de 100%. Te informezi, încerci să rămâi ancorat în realitatea respectivă, dar, la un moment dat, observi că există date pe care nu le ai și nici nu ai cum să intri în posesia lor. Acela este momentul în care apelezi la imaginație, încercând să nu te îndepărtezi de adevărul istoric.

Ce este esențial de reținut din „Grota cu măști“?

„Grota cu măști” este o docudramă care prezintă condiția artistului într-un stat totalitar.

În ce măsură faptul că nu ai fost implicată direct în contextul istoric, social, dramatic, pe fundalul căruia ai rescris evenimentele din 1989, reprezintă un avantaj, un grad semnificativ de obiectivitate în documentarea și redarea fidelă a subiectului, d.p.d.v. regizoral?

Atunci când iei parte la un eveniment, îți este greu să te detașezi complet de el și să privești cât mai obiectiv. La filmul „Grota cu măști” am lucrat cu o echipă formată din tineri născuți după 1989. Acest lucru ne-a permis să privim obiectiv datele pe care le aveam, fără să fim implicați emoțional. Mai mult decât atât, părinții noștri au o imagine clară a ceea ce a însemnat comunismul. Această imagine ne-am creat-o și noi, așa cum ne-am închipuit-o. Probabil ați observat că filmul este viu, colorat, nu există tonuri de gri. Viziunea noastră a fost aceea de a prezenta o dramă folosindu-ne de imagini vii, care să exprime viața. Ne-am dorit să explorăm universul unui artist. Să nu uităm că Liviu Cornel Babeș a fost un artist plastic. Pe măsură ce ne documentam, aflam lucruri noi, care poate păreau banale pentru cei ce au trăit acele vremuri, dar pentru noi erau o noutate pe care ne doream să o exploatăm.

„În cazul filmelor mele, eu am semnat atât scenariul, cât și regia. Îmi place să scriu scenariile pe care, apoi, le filmez. În momentul în care creez un personaj, îmi este mult mai ușor să-i explic ulterior actorului ce anume vreau să transmită prin jocul său. Când regizorul este și scenaristul filmului, are foarte clară în minte, încă din etapa de scriere a scenariului, viziunea asupra filmului.”

Pentru filmul „Lacul”, ți-a fost acordat premiul „Best director”. Cu ce mesaj și cu ce intenție regizorală ai învestit această producție?

„Lacul” este un film diferit, din punct de vedere al stilisticii, de „Grota cu măști” și transmite mult mai multă emoție și sensibilitate. Scenariul acestui film l-am scris în urmă cu câțiva ani. Sigur, între timp a suferit modificări, dar ideea de la care am pornit am conceput-o într-o perioadă în care eram adolescentă. În anul doi de facultate, am avut ocazia să-l filmez, dar am renunțat. Simțeam că scenariul încă nu era gata; ceva lipsea, așa că l-am amânat pentru următorul an. Filmul este, în esență, o dramă în care am încercat să îmbin realitatea cu visul, cu imaginația și cu amintirile. Nu am vrut să rămân ancorată în realitate și atât, pentru că uneori simt nevoia să evadez din ea și să mă refugiez în imaginar.

Ce conotații au, pentru tine, recunoașterea, aprecierea și premiile?

Sigur că mă bucură aprecierea de orice fel; îmi sporește curajul și motivația de a merge mai departe, dar încerc să nu mă las pradă tentației de a spune că am dat tot ce am avut mai bun. Fiecare premiu, nominalizare sau apreciere pe care filmele mele o primesc le consider o motivație să fiu din ce în ce mai bună în ceea ce fac.

Care sunt etapele și care este povestea prin care regizorul conferă viață imaginii, textului, atmosferei unei epoci și personajelor dintr-o operă?

În cazul filmelor mele, am semnat atât scenariul, cât și regia. Îmi place să scriu scenariile pe care apoi le filmez. În momentul în care creez un personaj, îmi este mult mai ușor să-i explic ulterior actorului ce anume vreau să transmită prin jocul său. Când regizorul este și scenaristul filmului, are foarte clară în minte, încă din etapa de scriere a scenariului, viziunea asupra filmului. Știe exact ce vrea să transmită, cum trebuie să arate decorul, care este atmosfera filmului și cum trebuie să joace actorii. Mi s-a întâmplat de multe ori ca, în momentul în care lucram la un scenariu, să creez un personaj gândindu-mă la un anumit actor pe care îl consideram potrivit pentru rol.

Cum își documentează regizorul creațiile cinematografice?

Obișnuiesc să mă inspir din filme, din cărți sau din viața reală. Viața este cea mai bună sursă de inspirație.

Care este tonul dialogului dintre regizor și actor(i)?

Între regizor și actor trebuie să existe, clar, o înțelegere. Regizorul să înțeleagă nevoile actorului, iar actorul să încerce să dea tot ce este mai bun în sprijinul filmului. Dacă regizorul țipă la actor sau îl jignește, s-ar putea ca acel actor să se inhibe, să-și piardă entuziasmul pentru proiect, iar prestația actoricească să scadă calitativ. De aceea, regizorul trebuie să găsească formula potrivită pentru fiecare actor în parte, astfel încât să-l determine să interpreteze rolul în conformitate cu așteptările regizorului.

Ce ai remarcat deosebit la actorii pe care i-ai implicat în proiectele tale regizorale?

Pot spune că am lucrat cu actori de toate vârstele și am avut norocul să întâlnesc oameni minunați. Dincolo de talentul lor actoricesc și de profesionalismul de care au dat dovadă, bucuria mea cea mare a fost aceea de a cunoaște oameni onești, entuziaști, dornici să ajute.

În ce au constat criteriile de selecție ale lor?

Cum spuneam și într-un răspuns anterior, în cazul filmelor, am semnat atât scenariul, cât și regia, lucru care mi-a oferit, încă din etapa de scriere a scenariului, o viziune concretă asupra personajelor. Știam cum aș vrea să arate actorii, ce anume să transmită prin fizionomie și prin limbajul corpului. Voi da exemplu castingul pe care l-am realizat pentru filmul „Lacul”. Probele au constat din interpretarea unui fragment din scenariu și o probă de dans. Sigur că aspectul fizic este important în alegerea actorilor, dar acesta trebuie să fie completat și de interpretarea actoricească. Ceea ce caut eu la un actor, prin intermediul castingului, este armonia pe care o percep, în funcție de fiecare personaj, între fizionomie și interpretarea actoricească.

Există o amintire memorabilă cu privire la acest aspect din timpul castingului?

Mă aflam la casting pentru unul dintre filmele mele și am fost șocată, aș putea spune, să văd că personajul pe care l-am creat în scenariu este unul viu. Din momentul în care actrița a intrat pe ușa respectivă, eram sigură că este ceea ce trebuie. Avea toate datele pe care le căutam la un actor.

„În calitate de artist, lucrezi cu emoții pe care le-ai trăit sau pe care ți le induci. Poate nici nu-ți mai amintești exact ce anume ți-a produs acea emoție puternică, dar o ai, jonglezi cu ea și o transpui în ceea ce faci, fie că ești actor, regizor, scenarist.”

Care este sentimentul predominant în timpul realizării unui film, dar și după finalizarea acestuia?

N-aș putea să spun care este sentimentul predominant în momentul realizării unui film. În această perioadă de producție sunt atentă la tot ceea ce se întâmplă în jurul meu, mă concentrez pe ceea ce am de făcut, uit de mine și mă detașez de emoțiile mele. După finalizarea filmărilor, este un sentiment de ușurare și de bucurie, dar imediat după producție intrăm în următoarea etapă: post-producția.

În ce măsură bugetul alocat artei, cinematografiei și filmului influențează calitatea acestora?

Din păcate, bugetul influențează mult calitatea filmului, motiv pentru care am fost obișnuiți să scriem scenariile cu gândul la bugetul pe care îl putem aloca. Sau am învățat să fim inventivi ca să ne putem descurca. E și asta un lucru bun. O să vă dau un exemplu simplu: o cameră profesională, nu neapărat cea mai nouă apărută pe piață, este scumpă; o cameră neperformantă este mai ieftină. Calitatea imaginii dintre o cameră de filmat bună și una slabă este automat vizibilă în film.

Care a fost sursa principală de finanțare a filmelor tale, Lacul, Grota cu măști?

Sursa principală sunt părinții mei. Fără ajutorul lor nu știu ce aș fi făcut. Ei m-au susținut în toate proiectele, au fost alături de mine și le mulțumesc pentru asta. Pentru filmul „Lacul” am primit și din partea facultății un sfert din bugetul pe care l-am folosit.

„Am ajuns la concluzia că, dacă iubești atât de mult această profesie, dacă asta este ceea ce îți dorești să faci, vei merge mai departe, indiferent de greutățile pe care știi că le vei întâmpina, indiferent de cine și ce îți va spune. Asta este prima dovadă clară că îți dorești să mergi pe acest drum și că nimic nu mai contează.”

Ce calități, ce atitudini și sisteme de gândire îi definesc, în accepția ta, pe tinerii regizori și actori care își fac auzită vocea într-un timp în care atenția și prețuirea acordate culturii nu sunt neapărat un reper al normalității (semnificative d.p.d.v. statistic)?

Consider că cele mai importante lucruri sunt curajul și răbdarea. Curajul și răbdarea de a merge mai departe, chiar dacă începutul este greu, chiar dacă ai greșit, chiar dacă succesul nu vine atunci când speri, curajul de a încerca lucruri noi, de a-ți asuma cine ești și ce poți să faci, indiferent de opinia celor din jur.

De ce imaginile, cele pe care ni le formăm, ni le reamintim sau pe care le exteriorizăm în gesturile cotidiene, sunt purtătoare de sensuri și valori?

Tindem să ne raportăm la ceea ce ne trezește emoție. O imagine poate avea un impact emoțional puternic.

Care este proveniența acestei abilități a imaginilor fotografiate / filmate de a ne reține atenția, de a ne fascina, în așa fel încât concurează cu percepția (temporală), cu sistemul de cogniții, oferindu-ne doza esențială de evaziune, de meditație, motivația activării unei atitudini care, înainte, se afla doar în stare latentă?

Simțul vizual este unul dintre cele mai rafinate simțuri ale omului. Încă de la începuturile existenței sale, omul s-a exprimat prin imagine (desene și picturi rupestre, hieroglife etc.). Odată cu evoluția sa, pictura, sub toate formele ei, a devenit un mijloc important de exprimare vizuală, iar în epoca contemporană fotografia și filmul au devenit mijloace importante de surprindere a realității înconjurătoare.

Ce înseamnă pentru tine amintirea unei fotografii sau a unei secvențe din copilărie?

Voluntar sau involuntar, o amintire poate fi o sursă de inspirație. Am spus involuntar, deoarece de multe ori o secvență din copilărie poate trezi în noi o emoție foarte puternică, una care contribuie la formarea noastră ca adulți. În calitate de artist, lucrezi cu emoții pe care le-ai trăit sau pe care ți le induci. Poate nici nu-ți mai amintești exact ce anume ți-a produs acea emoție puternică, dar o ai, jonglezi cu ea și o transpui în ceea ce faci, fie că ești actor, regizor sau scenarist.

Cum traduci chipul succesului?

N-aș putea să spun exact ce înseamnă succesul, deoarece nu l-am cunoscut. Sunt la început de carieră, sigur că mă bucură premiile și nominalizările pe care filmele mele le-au primit, dar nu aș numi asta succes. Pentru mine, succesul nu se raportează doar la premii. Important este să fii perseverent, să fii într-o continuă evoluție și să-ți demonstrezi ție că poți mai mult.

În ce mod i-ai explica unei persoane care nu are cunoștințe în domeniu ce implică studiul regiei și, implicit, „scrierea mișcării”?

În urmă cu câteva luni, m-a întrebat o elevă din clasa a 12-a ce înseamnă să fii regizor de film și ce implică asta. Își dorea să urmeze o carieră în acest domeniu, dar nu era sigură dacă era o decizie bună. Am vrut să fiu sinceră cu ea, cum, de altfel, și cu mine au fost sinceri oamenii pe care i-am abordat din aceleași motive, fiind elevă. I-am explicat avantajele și dezavantajele. Este un domeniu frumos; te provoacă să fii creativ, să experimentezi, să privești viața într-o manieră diferită, să observi și să lucrezi atât cu tine, pentru a te cunoaște, cât și cu oamenii din jurul tău, pentru că filmul este o muncă de echipă. Înveți să comunici și să te exprimi. Dezavantajele cele mai mari sunt legate de producție, mai exact de partea financiară. După câteva zile, fata respectivă mi-a spus că a renunțat la ideea de a urma această carieră și că va merge mai departe la Facultatea de Biologie. Pentru un moment m-am simțit vinovată; m-am gândit că poate nu trebuia să fiu atât de sinceră cu ea, dar am ajuns la concluzia că, dacă iubești atât de mult această profesie, dacă asta este ceea ce îți dorești să faci, vei merge mai departe, indiferent de greutățile pe care știi că le vei întâmpina, indiferent de cine și ce îți va spune. Asta este prima dovadă clară că îți dorești să mergi pe acest drum și că nimic nu mai contează.

Care sunt, în accepția ta, bunele maniere ale unui regizor?

Regizorul trebuie să fie o persoană corectă, echilibrată, atât în relațiile cu actorii, cât și cu membrii echipei de filmare; o persoană sigură pe ea, care știe ce vrea și ce trebuie să facă; o persoană care nu se dă bătută.

Ce mesaj transmite regizorul universului prin ceea ce zămislește?

Vocația regizorului este aceea de a descifra mesajul primit de la univers și de a-l transmite publicului prin operele sale.

Interviu realizat de Ștefania Argeanu

Autor Ștefania Argeanu

Sursă Ștefania Argeanu